Decizia nr. 4/2012 — ÎCCJ, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii · Dosar nr. 1/2012

Problema de drept ce a generat practica neunitară Prin Sesizarea nr. 1.098 din 2 noiembrie 2011 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Timişoara s-a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin prisma dispoziţiilor art. 329 din Codul de procedură civilă, examinarea problemei de drept care vizează interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 8 alin. (2) şi art. 11 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă şi ale art. 238 alin. (1) şi art. 241 alin. (1) din Codul muncii, texte legale în vigoare anterior adoptării Legii nr. 40/2011 şi Legii nr. 62/2011, cu privire la efectele clauzei din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate şi care nu a fost anulată, prin care părţile convin să nu se acorde drepturile salariale prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi, precum şi în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

Examenul jurisprudenţial Prin actul de sesizare al Colegiului de conducere al Curţii de Apel Timişoara s-a susţinut că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la soluţionarea problemei de drept mai sus enunţate, luându-se în considerare cauze având ca obiect acţiuni prin care organizaţiile sindicale din cadrul Societăţii Naţionale de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” – S.A. au solicitat, în numele membrilor de sindicat, obligarea acestui angajator şi a subunităţilor – Regionalele de Transport Feroviar de Călători – la plata primelor de Paşti, Crăciun şi de Ziua Feroviarului pe anii 2009-2010, drepturi salariale prevăzute în art. 71 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar pe anii 2006-2008, prelungit pe 48 de luni. Examenul jurisprudenţial a relevat că, referitor la această problemă de drept sesizată, în practica instanţelor judecătoreşti s-au conturat 3 orientări.

Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti 3.1. Într-o primă orientare, acţiunile au fost admise fiind considerate întemeiate, în raport cu faptul că drepturile salariale sunt prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi şi, conform art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă şi art. 241 alin. (1) lit. b) din Codul muncii, produc efecte faţă de toţi salariaţii încadraţi la angajatorii care fac parte din grupul de angajatori pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel. În acest context au fost înlăturate apărările pârâtelor Societatea Naţională şi Regionalele, care au invocat clauza cuprinsă în art. 69 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate – Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. – Călători” – S.A. pe anul 2009-2010 înregistrat la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială Bucureşti la nr. 2.572 din 4 iunie 2009 şi în actul adiţional la acesta, înregistrat la Agenţia pentru Prestaţii Sociale Bucureşti la nr. 1.708 din 21 aprilie 2010, şi prin care părţile au convenit ca aceste drepturi să nu se acorde în anii 2009 şi 2010. Instanţele au apreciat că această clauză nu produce efecte deoarece dispoziţiile art. 238 alin. (1) din Codul muncii şi ale art. 8 alin. (2) din Legea nr. 130/1996 conţin prevederea conform căreia „contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă la nivel superior”. 3.2. Într-o a doua opinie, acţiunile au fost respinse, considerându-se că prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2009-2010 şi ale actului adiţional la acesta reprezintă acordul de voinţă al părţilor, care, fiind şi semnatarele contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi, pot conveni suspendarea ori neacordarea acestor drepturi pe o anumită perioadă (recte pentru anii 2009 şi 2010), potrivit art. 31 şi 33 din Legea nr. 130/1996. Ca urmare, s-a apreciat că prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate sunt opozabile părţilor care l-au semnat şi, câtă vreme nu s-a constatat nulitatea acelei clauze din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, această clauză îşi produce efectele. La pronunţarea acestei soluţii s-a avut în vedere şi faptul că prin procesul-verbal din 25 mai 2009 părţile semnatare ale contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi au stabilit suspendarea acestor drepturi pentru anul 2009. Instanţele, în argumentarea acestei soluţii, au reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile art. 38 din Codul muncii potrivit cărora salariaţii nu pot renunţa la drepturile recunoscute prin lege, în discuţie fiind efectele acordului de voinţă al părţilor unui contract colectiv de muncă. Un alt argument a fost acela potrivit căruia, în măsura în care drepturile nu au fost acordate pe anul 2009 (prima de Paşti şi de Ziua Feroviarului), părţile în mod valabil au convenit ca acestea să nu se mai achite, chiar dacă dreptul s-a născut anterior acordului de voinţă în sensul neacordării lor. 3.3. Într-o a treia orientare, soluţiile de admitere sau de respingere a acţiunilor s-au bazat pe o motivare-cadru care a avut în vedere împrejurarea că dispoziţiile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate şi ale actului adiţional la acesta, care prevăd înţelegerea de a nu se acorda drepturile salariale în discuţie, produc efecte de la data înregistrării lor. În acest sens s-a reţinut că dreptul de acordare a primei de Crăciun, de Paşti şi pentru Ziua Feroviarului s-a născut anterior înregistrării contractului colectiv de muncă la nivel de unitate 4 iunie 2009 şi, ca urmare, s-au admis acţiunile prin care s-au cerut aceste drepturi băneşti. Au fost însă respinse acţiunile prin care s-au pretins prima de Crăciun pe anul 2009 şi restul pretenţiilor pe anul 2010, dându-se astfel eficienţă acordului părţilor exprimat prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Timişoara Colegiul de conducere al Curţii de Apel Timişoara şi-a exprimat opinia în legătură cu interpretarea textelor mai sus amintite, apreciind că prima orientare este cea corectă, în acord cu prevederile legale. S-a susţinut că, potrivit art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 130/1996, clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi în unităţile care fac parte din grupul de unităţi pentru care s-a încheiat contractul de muncă la acest nivel, iar potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 130/1996 şi art. 238 alin. (1) din Codul muncii, contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. S-a apreciat că, în aceste condiţii, clauzele din contractul colectiv de muncă la nivel inferior, care înlătură acordarea unor drepturi prevăzute de contractul colectiv de muncă la nivel superior, nu produc efecte. S-a făcut precizarea că şi după abrogarea Legii nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă prin Legea dialogului social nr. 62/2011 şi după abrogarea art. 238-247 din Codul muncii problema de drept prezentată rămâne actuală, deoarece dispoziţiile art. 8 şi 11 din Legea nr. 130/1996 şi ale art. 238 şi 241 din Codul muncii sunt reluate în dispoziţiile art. 132 şi 133 din Legea nr. 62/2011.

Opinia procurorului general 5.1. Chestiuni preliminarii În urma solicitării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a verificat jurisprudenţa la nivelul întregii ţări, în soluţionarea litigiilor având ca obiect acţiuni prin care organizaţiile sindicale din cadrul Societăţii Naţionale de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. – Călători” – S.A. au solicitat, în numele membrilor de sindicat, obligarea acestui angajator şi a subunităţilor – Regionalele de Transport Feroviar – la plata primelor de Paşti, Crăciun şi Ziua Feroviarului pentru anii 2009-2010, drepturi prevăzute în art. 71 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar pe anii 2006-2008, prelungit cu 48 de luni. Au fost identificate aceleaşi 3 orientări semnalate şi în sesizarea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Timişoara, individualizate şi de Ministerul Public, în esenţă, prin aceleaşi argumente. 5.2. Opinia procurorului general exprimată asupra problemei de drept solicitate a fi soluţionată pe calea recursului în interesul legii a cuprins două propuneri: 5.2.1. Într-o primă propunere s-a apreciat că în cauza dedusă judecăţii nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 329 din Codul de procedură civilă pentru dezlegarea problemei sesizate pe calea recursului în interesul legii. În susţinerea acestei opinii s-au adus următoarele argumente: Diferitele soluţii ale instanţelor în materia examinată decurg din interpretarea clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unităţi valabil pentru perioada 2008-2010, precum şi a clauzelor din contractele colective de muncă încheiate la nivelul unităţilor din cadrul Societăţii Naţionale de Transport Feroviar a Căilor Ferate Române – S.N.C.F.R. – S.A., valabile pentru aceeaşi perioadă, prin care părţile au convenit ca dreptul la plata primelor de Paşti, Crăciun şi Ziua Feroviarului să nu se acorde în anii 2009-2010. Problema teoretică, aşa cum ea a fost enunţată în sesizarea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Timişoara, s-a relevat a fi fost dezlegată diferit, deoarece aria de examinare a acesteia a fost diferită. Examinarea jurisprudenţei a relevat că instanţele: – fie s-au oprit la analiza conţinutului negociat al contractelor colective de muncă încheiate la nivel de unitate (fără a corobora această analiză cu clauzele contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior şi fără a avea în vedere prevederile legale incidente), ceea ce a condus la respingerea acţiunilor; – fie, în cercetarea lor, au privit şi aspectul mai sus evocat (şi omis de la prima analiză), ceea ce a condus la admiterea acţiunilor pentru că s-a constatat o nerespectare a prevederilor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unităţi. În prezent există o reglementare expresă în art. 142 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, prin care legiuitorul a stabilit în mod clar mijloacele procesuale de constatare a nulităţii clauzelor din contractele colective de muncă, negociate cu încălcarea drepturilor minimale prevăzute de lege sau de contractele colective de muncă încheiate la nivel superior în favoarea salariaţilor şi le-a circumscris principiului disponibilităţii. Modificările succesive ale contractelor colective de muncă au ridicat pentru instanţe problema efectelor acestora, problemă care a adus în discuţie chestiunea aplicării în timp a clauzelor contractelor colective de muncă. Soluţia a depins de dispoziţiile legale aplicabile, în vigoare la data încheierii contractelor, precum şi de probele administrate în fiecare cauză în parte (sub aspectul determinării momentului înregistrării contractelor la direcţiile generale de muncă şi protecţie socială pentru stabilirea momentului naşterii drepturilor salariale suplimentare ce au făcut obiectul cererilor). Argumentul de jurisprudenţă s-a referit la împrejurarea că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai fost confruntată cu soluţionarea unor recursuri în interesul legii cu acelaşi obiect, care au fost respinse. 5.2.2. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a prezentat şi un punct de vedere subsidiar pentru cazul în care se va trece peste finele de neprimire invocat. Astfel, s-a exprimat opinia că prima orientare jurisprudenţială a instanţelor – în ordinea expunerilor din actul de sesizare – este în litera şi spiritul legii. În esenţă, argumentele în susţinerea acestei soluţii – de admitere a acţiunilor în pretenţii salariale izvorâte din art. 71 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar sunt următoarele: Argumente de text: – art. 238 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă, a fost abrogat expres prin art. I pct. 90 din Legea nr. 40/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, în vigoare din 30 aprilie 2011; – art. 132 din Legea dialogului social nr. 62/2011 a preluat dispoziţiile art. 238 din Codul muncii; – Codul muncii, republicat, consacră în art. 37 principiul negocierii individuale şi colective a contractelor de muncă şi cuprinde în art. 38 limitele minimale ale acestei negocieri şi sancţiunea renunţării la unele drepturi stabilite de lege în favoarea salariatului; – dispoziţiile art. 8 şi 24 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă – în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă analizate de instanţe şi abrogate prin Legea dialogului social nr. 62/2011 – au fost preluate în noua reglementare, art. 142 din Legea nr. 62/2011, care sancţionează cu nulitatea clauzele cuprinse în contractele colective de muncă încheiate cu încălcarea drepturilor minimale prevăzute de lege sau de contractele colective de muncă încheiate la nivel superior; – art. 41 alin. (5) din Constituţia României şi art. 133 alin. (1) din Legea nr. 62/2011, care consacră, primul, caracterul obligatoriu al convenţiilor colective şi, al doilea, condiţiile concrete în care clauzele contractelor colective de muncă îşi produc efectele faţă de angajaţi. Argumente de logică juridică: Dispoziţiile legale menţionate evocă măsuri de protecţie a salariaţilor pentru asigurarea exerciţiului neîngrădit al drepturilor şi intereselor legitime ce li se cuvin acestora în cadrul raporturilor de muncă. În noua reglementare sunt semnalate instrumentele concrete de înlăturare din ordinea juridică negociată a clauzelor lovite de nulitate [art. 142 alin. (2)-(4) din Legea nr. 62/2011], cauza de ineficacitate a actului juridic trebuind a fi constatată pe cale judecătorească, la cererea părţii interesate. Efectul nulităţii constatate pe cale judecătorească face ca până la renegocierea clauzelor acestea să fie înlocuite ex lege cu prevederile legii mai favorabile salariaţilor, cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior. Drepturile salariale stabilite prin contracte colective de muncă ce se impun cu forţa obligatorie garantată constituţional au acelaşi regim juridic aplicabil drepturilor salariale stabilite prin acte normative, salariatul neputând renunţa la aceste drepturi, indiferent de sorgintea lor contractuală sau legală. Argumente de jurisprudenţă: O serie de decizii ale Curţii Constituţionale au stabilit obligativitatea respectării, în negocierile colective, a drepturilor minimale consacrate prin dispoziţiile legale şi prin contracte colective de muncă încheiate la nivel superior. Ierarhia în care se prezintă contractele colective de muncă face ca dispoziţiile cuprinse în astfel de contracte încheiate la nivel superior să se impună în negocierea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior (de unitate), negocierea fiind posibilă numai peste nivelul minimal recunoscut de lege şi/sau contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. Ministerul Public a propus – în cadrul opiniei subsidiare ca la rezolvarea problemei de drept deduse soluţionării prin prezentul recurs în interesul legii să se ia în considerare aspectul conform căruia, în contextul problematicilor sesizate, anterior Legii nr. 62/2011 drepturile salariale rezultate din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unităţi puteau fi acordate fără o prealabilă anulare a clauzelor cuprinse în contractele colective de muncă la nivel de unitate, negociate cu încălcarea drepturilor minimale stabilite în favoarea salariaţilor prin contractul colectiv de muncă, încheiat la nivel de grup de unităţi, iar după intrarea în vigoare a acestui act normativ este necesar să existe o cerere expresă a părţii interesate, în condiţiile art. 142 alin. (2) din noua reglementare.

Raportul asupra recursului în interesul legii Prin raportul asupra recursului în interesul legii, întocmit conform art. 330 6 alin. 6 din Codul de procedură civilă, a fost propusă soluţia de respingere, ca inadmisibil, a recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Timişoara referitor la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 8 alin. (2) şi art. 11 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă şi a dispoziţiilor art. 238 alin. (1) şi art. 241 alin. (1) din Codul muncii, texte legale în vigoare anterior adoptării Legii nr. 40/2011 şi Legii nr. 62/2011, cu privire la efectele clauzei din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate şi care nu a fost anulată, prin care părţile convin să nu se acorde drepturile salariale prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi, precum şi în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Înainte de a proceda la o analiză în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a recursului în interesul legii. Argumente de text: Art. 329 din Codul de procedură civilă: „Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.” Art. 330 5 din Codul de procedură civilă: „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, care se anexează cererii.” Art. 330 7 alin. 2 din Codul de procedură civilă: „Decizia se pronunţă numai în interesul legii şi nu are efecte asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese.” Reglementarea prevăzută de legiuitor în textele sus-citate determină aria restrictivă a examinării pe care o face instanţa în soluţionarea recursului în interesul legii, obiectul acestei examinări referindu-se la actele normative în înţelesul art. 1 şi 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, a căror categorie şi norme de competenţă privind adoptarea lor este stabilită prin Constituţie şi prin celelalte legi. Spre această finalitate conduc şi dispoziţiile constituţionale care, în reglementarea art. 126 referitor la instanţele judecătoreşti, prevăd expres, în alin. (3), că „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”. Ca urmare, dispoziţiile art. 330 5 din Codul de procedură civilă, cu privire la admisibilitatea recursului în interesul legii, sunt circumscrise la cerinţa unei practici judiciare neunitare, dar presupun în mod intrinsec ca jurisprudenţa diferită să privească obiectul recursului în interesul legii. Argumente de jurisprudenţă: În mod constant Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii a pronunţat, acolo unde a fost cazul, soluţii de respingere pentru inadmisibilitate nu numai pentru inexistenţa practicii diferite în problema de drept soluţionată, ci şi pentru constatarea că obiectul recursului în interesul legii îl constituie o clauză contractuală, şi nu o lege în înţelesul mai sus evocat. În acest sens a fost invocată şi de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – căruia i s-a solicitat un punct de vedere asupra prezentului recurs în interesul legii – jurisprudenţa anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Astfel, instanţa supremă, în cazuri similare, soluţionate prin Decizia nr. 33 din 16 noiembrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 20/2009, Decizia nr. 1 din 21 februarie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 14/2010, respectiv Decizia nr. 11 din 19 septembrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 13/2011, şi soldate cu respingerea recursului în interesul legii (în situaţia ultimelor două dosare menţionate, ca inadmisibil), a constatat că problema de drept soluţionată diferit de instanţele de judecată nu s-a datorat interpretării sau aplicării unor texte de lege. Soluţiile diferite au rezultat din raportarea normelor legale la diferite clauze cuprinse în contractele individuale sau colective de muncă, a căror interpretare s-a făcut prin acest efect. Argumente deduse din cazul supus examinării: Din examinarea soluţiilor prezentate în susţinerea sesizării Colegiului de conducere al Curţii de Apel Timişoara, în cele 3 categorii individualizate, se constată că problema de drept supusă analizei este interpretarea diferită a unor clauze contractuale (în contracte colective de muncă încheiate la nivel superior sau/şi la nivel inferior de unitate sau grup de unităţi). Instanţele au dat sau nu eficienţă juridică unor clauze contractuale după cum examinarea contractelor – făcută din perspectiva reglementărilor generale, Codul muncii, sau speciale, Legea nr. 130/1996 şi, ulterior, Legea nr. 62/2011 – a privit ansamblul acestora sau numai o categorie a lor. Obiectul recursului în interesul legii în prezenta cauză nu priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor Codului muncii, ale Legii nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă şi nici ale Legii dialogului social nr. 62/2011, ci interpretarea, din perspectiva efectelor juridice, a clauzelor referitoare la unele drepturi salariale inserate în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar. În consecinţă, în raport cu argumentele evocate – referitoare la obiectul recursului în interesul legii şi la practica constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în această materie – se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a prezentului recurs în interesul legii. Faţă de argumentele mai sus menţionate, ce fundamentează inadmisibilitatea recursului în interesul legii, care prevalează, nu se mai impune analizarea soluţiei subsidiare exprimate în punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 330 7 , cu referire la art. 329 şi 330 5 din Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare,