Decizia nr. 14 din 16 septembrie 2013

Problema de drept ce a generat practica neunitară Prin recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie și Colegiul de conducere al Curţii de Apel Târgu Mureș s-a arătat că, în practica judiciară, nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea și aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. 4 raportat la art. 305 din Codul de procedură civilă de la 1865 în procesele începute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, referitor la admisibilitatea probelor noi, cu excepţia înscrisurilor, atunci când tribunalele și curţile de apel, după casarea hotărârii atacate, au reţinut cauzele spre rejudecare în fond.

Examenul jurisprudenţial Prin Adresa nr. 1.610 din 9 iunie 2008, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Târgu Mureș a sesizat Înalta Curte de Casaţie și Justiţie pentru a se pronunţa cu privire la chestiunea de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele în circumscripţia acestei curţi de apel în interpretarea și aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. 3-5 din Codul de procedură civilă de la 1865. Ca urmare a acestei sesizări, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a verificat jurisprudenţa la nivelul întregii ţări. Examenul jurisprudenţial a relevat că, în interpretarea și aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. 4 raportat la art. 305 din Codul de procedură civilă de la 1865, în procesele începute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, referitor la admisibilitatea probelor noi, cu excepţia înscrisurilor, atunci când tribunalele și curţile de apel, după casarea hotărârii atacate, au reţinut cauzele spre rejudecare în fond, practica judiciară este neunitară, identificându-se două orientări jurisprudenţiale.

Soluţiile pronunţate de instanţele judecătorești 3.1. Într-o primă orientare jurisprudenţială, s-a considerat că, în cazul admiterii recursului și casării hotărârii atacate cu reţinere spre rejudecare, curţile de apel și tribunalele pot administra orice probe prevăzute de lege, fără a fi limitate numai la înscrisurile noi, considerându-se că dispoziţiile art. 305 din Codul de procedură civilă de la 1865 au aplicabilitate doar în faza judecării cererii de recurs, iar nu în faza rejudecării cauzei după casarea cu reţinere. Aceste instanţe s-au raportat la prevederile art. 312 alin. 4 din Codul de procedură civilă de la 1865 (în vigoare la data soluţionării cauzelor) prin care se instituia regula potrivit căreia, în caz de casare, tribunalele și curţile de apel vor rejudeca pricina în fond, fie la termenul când a avut loc admiterea recursului, fie la un alt termen stabilit în acest scop. 3.2. Într-o altă orientare jurisprudenţială, s-a considerat, pornindu-se de la dispoziţiile imperative ale art. 305 din Codul de procedură civilă de la 1865, că, ori de câte ori se impune administrarea unor noi probe, altele decât înscrisurile, se impune casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei.

Opinia procurorului general Procurorul general a apreciat primul punct de vedere ca fiind în acord cu litera și spiritul legii. Prin argumentele expuse, procurorul general a apreciat că, în interpretarea și aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. 4 din Codul de procedură civilă de la 1865, în procesele începute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, atunci când tribunalele și curţile de apel, după casarea hotărârilor atacate, au reţinut cauzele spre rejudecare în fond, sunt admise orice probe noi, nu doar înscrisurile. În susţinerea acestui punct de vedere s-a pornit de la prevederile art. 312 alin. 4 și 5 din Codul de procedură civilă de la 1865, în redactarea anterioară Legii nr. 202/2010, și de la opiniile exprimate în doctrină potrivit cărora tribunalele și curţile de apel exercită două funcţiuni distincte: pe aceea de instanţă de recurs, deci de control judiciar, și pe aceea subsecventă, de instanţă de rejudecare a fondului, regula – în cazul acestor instanţe, atunci când sunt învestite cu soluţionarea recursurilor – fiind aceea a casării cu reţinere, iar excepţia constituind-o casarea cu trimitere spre rejudecare în cazurile strict determinate de art. 312 alin. 5 din Codul de procedură civilă de la 1865. În acest context, s-a apreciat că dispoziţiile art. 305 din Codul de procedură civilă de la 1865, potrivit cărora în recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor, se cuvin a fi interpretate în sensul că prin sintagma „în instanţa de recurs” trebuie să se înţeleagă activitatea procesuală pe care instanţa o desfășoară strict în legătură cu soluţionarea recursului, până la pronunţarea hotărârii prin care se va exercita și finaliza controlul judiciar și, drept urmare, restricţia instituită de art. 305 din Codul de procedură civilă de la 1865 nu are aplicabilitate în faza ulterioară a rejudecării după casare, fază în care pot fi administrate orice probe noi, nu doar înscrisuri. S-a făcut referire, totodată, și la modificările aduse prin Legea nr. 202/2010, respectiv, prin art. 315 alin. 3 1 din Codul de procedură civilă de la 1865; în cazul rejudecării după casarea cu reţinere sau cu trimitere sunt admisibile orice probe prevăzute de legea enunţată. Deși, potrivit art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010, aceste prevederi sunt aplicabile numai proceselor începute după intrarea în vigoare a legii, s-a considerat că, atât timp cât modificările legislative evocate confirmă o orientare a practicii judiciare la care se achiesează, ele pot fi aplicabile și cauzelor înregistrate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, fără ca acestei soluţii să îi poată fi imputat un viciu de retroactivitate. De asemenea, s-a făcut referire și la dispoziţiile art. 501 alin. (4) din actuala reglementare a Codului de procedură civilă, care au preluat aceeași soluţie legislativă conţinută de Legea nr. 202/2010 în ceea ce privește problematica supusă analizei prin prezentul recurs în interesul legii.

Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Târgu Mureș Colegiul de conducere al Curţii de Apel Târgu Mureș a constatat că, în instanţele din circumscripţia acestei curţi de apel, s-au conturat două orientări jurisprudenţiale în interpretarea și aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. 3-5 din Codul de procedură civilă de la 1865. Prin considerentele hotărârilor pronunţate în recurs de unele tribunale și curtea de apel s-a reţinut că, ori de câte ori este necesară administrarea de noi probe, soluţia legală este casarea cu trimitere, deoarece, în instanţa de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor, care pot fi depuse până la încheierea dezbaterilor, potrivit art. 305 din Codul de procedură civilă de la 1865. Alte instanţe au considerat că regula instituită de art. 312 alin. 4 din Codul de procedură civilă de la 1865 este casarea cu reţinere, rejudecarea pe fond putând avea loc și la un alt termen decât cel la care s-a admis recursul. Aceste instanţe au administrat orice probe prevăzute de lege ca instanţe de rejudecare (inclusiv probe testimoniale), pronunţând pe fondul cauzei o hotărâre irevocabilă. Casarea cu trimitere spre rejudecare s-a menţinut ca regulă, cu excepţia celor două situaţii prevăzute de art. 315 alin. 5 din Codul de procedură civilă de la 1865, respectiv necercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost regulat citată, atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului. Dacă în privinţa casării cu reţinerea cauzei spre rejudecare și administrarea de probe în rejudecare practica secţiei civile a Curţii de Apel Târgu Mureș a fost aproape unitară, în ceea ce privește casarea cu trimitere spre rejudecare, unele instanţe au decis în acest sens ori de câte ori au apreciat ca necesară administrarea de noi probe, cu toate că dispoziţiile procedurale privind motivele de recurs privitoare la probele administrate au fost abrogate (motivele prevăzute de art. 304 pct. 10 și 11 din Codul de procedură civilă de la 1865). S-a mai menţionat, în cuprinsul sesizării, că interpretarea dispoziţiilor art. 299 din Codul de procedură civilă de la 1865 exclude posibilitatea trimiterii cauzei la altă instanţă decât instanţa de apel (tribunalul), pentru că numai hotărârea dată în apel a format obiectul recursului dedus judecăţii curţii de apel, dar în anumite cazuri s-a dispus trimiterea pentru rejudecare la prima instanţă (judecătoria), și nu la cea de apel (tribunalul), cu toate că pretinsele omisiuni erau deopotrivă imputate ambelor instanţe, iar instanţa de casare n-a argumentat deloc considerentele pentru care trimite cauza în rejudecare la prima instanţă de fond, și nu la cea de apel.

Raportul asupra recursurilor în interesul legii 6.1. Sesizarea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Târgu Mureș nr. 1.610 din 9 iunie 2008 a fost transmisă Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie prin Adresa nr. 2/S.U./2008 din 13 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a verificat jurisprudenţa la nivelul întregii ţări în problema de drept enunţată anterior și a constatat că, în practica judiciară, nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea și aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. 4 raportat la art. 305 din Codul de procedură civilă de la 1865 în procesele începute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, referitor la admisibilitatea probelor noi, cu excepţia înscrisurilor, atunci când tribunalele și curţile de apel, după casarea hotărârii atacate, au reţinut cauzele spre rejudecare în fond. 6.2. În ceea ce privește soluţia propusă prin raportul asupra recursurilor în interesul legii întocmit în cauză, s-a apreciat că se impune admiterea acestora și stabilirea că în interpretarea și aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 312 alin. 4 din Codul de procedură civilă de la 1865, în procesele începute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, în cazul rejudecării cauzei la un alt termen de judecată decât la cel la care s-a dispus admiterea recursului și casarea cu reţinere a hotărârii atacate de către curţile de apel și tribunale, prevederile art. 305 din Codul de procedură civilă de la 1865 nu sunt aplicabile.

Înalta Curte Examinând sesizările cu recurs în interesul legii, raportul întocmit în cauză și dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele: Prin recursurile în interesul legii formulate s-a evidenţiat că instanţele de judecată, în concret, tribunalele și curţile de apel, învestite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 cu soluţionarea recursurilor date în competenţa lor prin lege, au pronunţat soluţii contradictorii atunci când au admis recursul și au dispus casarea hotărârii atacate în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. 4 din Codul de procedură civilă de la 1865, în sensul că fie au reţinut cauza spre rejudecare și au administrat probe (orice probe prevăzute de lege), fie au dispus trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se completa probatoriul, considerând că, raportat la prevederile art. 305 din Codul de procedură civilă de la 1865, în recurs nu pot fi administrate probe noi, cu excepţia înscrisurilor. În lămurirea aspectelor divergente trebuie pornit de la interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 312 alin 4 și 5 din Codul de procedură civilă de la 1865, din care rezultă că, în caz de casare a hotărârii atacate, tribunalele și curţile de apel vor rejudeca pricina în fond. Astfel, dispoziţiile alin. 4 al articolului menţionat instituie principiul potrivit căruia casarea cu reţinere spre rejudecare a cauzei este regula în caz de admitere a recursului de către curţile de apel și tribunale, casare ce poate interveni pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-5 din Codul de procedură civilă de la 1865 ori în cazul în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau atunci când modificarea hotărârii nu este posibilă, în ambele situaţii fiind necesară administrarea de noi probe. În sensul acelorași prevederi, rejudecarea poate avea loc fie la același termen la care s-a admis recursul și la care părţile au pus concluzii inclusiv pe fond, nefiind necesară administrarea de probe noi, situaţie în care se pronunţă o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop prin decizia de casare a hotărârii, atunci când părţile au pus concluzii numai cu privire la recurs și este necesară administrarea de noi probe, situaţie în care se vor pronunţa două decizii. Dispoziţiile alin. 5 al aceluiași art. 312 reglementează excepţia de la regulă, aceea a casării cu trimitere pentru cazurile limitativ prevăzute în cuprinsul său. Soluţiile divergente au apărut în acele situaţii în care unele curţi de apel și tribunale au admis recursul, au dispus casarea hotărârii atacate, apreciind că este necesară administrarea de probe noi, altele decât înscrisurile, și au dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, iar nu reţinerea acesteia. În astfel de situaţii, tribunalele și curţile de apel s-au raportat la dispoziţiile art. 305 din Codul de procedură civilă de la 1865, care limitează posibilitatea administrării unor probe noi, altele decât înscrisurile, în faza procesuală a recursului. Instanţele care au apreciat că dispoziţiile art. 305 din Codul de procedură civilă de la 1865 au aplicabilitate și în cazul casării cu reţinere spre rejudecare au omis a avea în vedere că, prin reglementarea expresă a casării cu reţinere spre rejudecare – în cazul judecării recursurilor de către tribunale și curţile de apel – s-a stabilit, implicit, rolul acestora de a acţiona ca instanţe de fond, fiind evident că restricţia prevăzută de textul evocat nu are aplicabilitate decât în faza procesuală a recursului, iar nu și în cea ulterioară, aceea a rejudecării cauzei în fond. În consecinţă, rejudecarea cauzei după casarea cu reţinere pronunţată de curţile de apel și tribunale se face după aceleași reguli de la judecata în fond, inclusiv sub aspectul probelor, putând fi administrate oricare dintre probele prevăzute de lege. În ceea ce privește soluţiile legislative adoptate prin reglementările ulterioare, transpuse prin art. 315 alin. 3 1 din Codul de procedură civilă de la 1865, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 31 din Legea nr. 202/2010 și art. 501 alin. (4) din Codul de procedură civilă, se reţine că, raportat la dispoziţiile art. XXII alin. 2 din Legea nr. 202/2010, ale Deciziei nr. 2/2010 pronunţate în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, precum și la cele ale art. 24-28 din Codul de procedură civilă, acestea nu au incidenţă în prezenta cauză, chiar dacă prin ele se confirmă o orientare a practicii judiciare, pentru că altfel s-ar aduce în discuţie o retroactivitate a legii, ceea ce nu este permis. În concluzie, atunci când se dispune casarea cu reţinere spre rejudecare de către curţile de apel și tribunale ca urmare a admiterii recursului, în rejudecare – dacă aceasta are loc la un termen ulterior, stabilit în acest sens – aceste instanţe au posibilitatea legală de a administra orice probe prevăzute de lege, neavând incidenţă dispoziţiile art. 305 din Codul de procedură civilă de la 1865. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517 cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,