ÎCCJ, Decizia nr. 14/2013

Problema de drept ce a generat practica neunitară Prin recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Colegiul de conducere al Curții de Apel Târgu Mureș s-a arătat că, în practica judiciară, nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. 4 raportat la art. 305 din Codul de procedură civilă de la 1865 în procesele începute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, referitor la admisibilitatea probelor noi, cu excepția înscrisurilor, atunci când tribunalele și curțile de apel, după casarea hotărârii atacate, au reținut cauzele spre rejudecare în fond.

Examenul jurisprudențial Prin Adresa nr. 1.610 din 9 iunie 2008, Colegiul de conducere al Curții de Apel Târgu Mureș a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție pentru a se pronunța cu privire la chestiunea de drept care a fost soluționată diferit de instanțele în circumscripția acestei curți de apel în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. 3-5 din Codul de procedură civilă de la 1865. Ca urmare a acestei sesizări, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a verificat jurisprudența la nivelul întregii țări. Examenul jurisprudențial a relevat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. 4 raportat la art. 305 din Codul de procedură civilă de la 1865, în procesele începute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, referitor la admisibilitatea probelor noi, cu excepția înscrisurilor, atunci când tribunalele și curțile de apel, după casarea hotărârii atacate, au reținut cauzele spre rejudecare în fond, practica judiciară este neunitară, identificându-se două orientări jurisprudențiale.

Soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești 3.1. Într-o primă orientare jurisprudențială, s-a considerat că, în cazul admiterii recursului și casării hotărârii atacate cu reținere spre rejudecare, curțile de apel și tribunalele pot administra orice probe prevăzute de lege, fără a fi limitate numai la înscrisurile noi, considerându-se că dispozițiile art. 305 din Codul de procedură civilă de la 1865 au aplicabilitate doar în faza judecării cererii de recurs, iar nu în faza rejudecării cauzei după casarea cu reținere. Aceste instanțe s-au raportat la prevederile art. 312 alin. 4 din Codul de procedură civilă de la 1865 (în vigoare la data soluționării cauzelor) prin care se instituia regula potrivit căreia, în caz de casare, tribunalele și curțile de apel vor rejudeca pricina în fond, fie la termenul când a avut loc admiterea recursului, fie la un alt termen stabilit în acest scop. 3.2. Într-o altă orientare jurisprudențială, s-a considerat, pornindu-se de la dispozițiile imperative ale art. 305 din Codul de procedură civilă de la 1865, că, ori de câte ori se impune administrarea unor noi probe, altele decât înscrisurile, se impune casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei.

Opinia procurorului general Procurorul general a apreciat primul punct de vedere ca fiind în acord cu litera și spiritul legii. Prin argumentele expuse, procurorul general a apreciat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. 4 din Codul de procedură civilă de la 1865, în procesele începute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, atunci când tribunalele și curțile de apel, după casarea hotărârilor atacate, au reținut cauzele spre rejudecare în fond, sunt admise orice probe noi, nu doar înscrisurile. În susținerea acestui punct de vedere s-a pornit de la prevederile art. 312 alin. 4 și 5 din Codul de procedură civilă de la 1865, în redactarea anterioară Legii nr. 202/2010, și de la opiniile exprimate în doctrină potrivit cărora tribunalele și curțile de apel exercită două funcțiuni distincte: pe aceea de instanță de recurs, deci de control judiciar, și pe aceea subsecventă, de instanță de rejudecare a fondului, regula - în cazul acestor instanțe, atunci când sunt învestite cu soluționarea recursurilor - fiind aceea a casării cu reținere, iar excepția constituind-o casarea cu trimitere spre rejudecare în cazurile strict determinate de art. 312 alin. 5 din Codul de procedură civilă de la 1865. În acest context, s-a apreciat că dispozițiile art. 305 din Codul de procedură civilă de la 1865, potrivit cărora în recurs nu se pot produce probe noi, cu excepția înscrisurilor, se cuvin a fi interpretate în sensul că prin sintagma "în instanța de recurs" trebuie să se înțeleagă activitatea procesuală pe care instanța o desfășoară strict în legătură cu soluționarea recursului, până la pronunțarea hotărârii prin care se va exercita și finaliza controlul judiciar și, drept urmare, restricția instituită de art. 305 din Codul de procedură civilă de la 1865 nu are aplicabilitate în faza ulterioară a rejudecării după casare, fază în care pot fi administrate orice probe noi, nu doar înscrisuri. S-a făcut referire, totodată, și la modificările aduse prin Legea nr. 202/2010, respectiv, prin art. 315 alin. 3 1 din Codul de procedură civilă de la 1865; în cazul rejudecării după casarea cu reținere sau cu trimitere sunt admisibile orice probe prevăzute de legea enunțată. Deși, potrivit art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010, aceste prevederi sunt aplicabile numai proceselor începute după intrarea în vigoare a legii, s-a considerat că, atât timp cât modificările legislative evocate confirmă o orientare a practicii judiciare la care se achiesează, ele pot fi aplicabile și cauzelor înregistrate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, fără ca acestei soluții să îi poată fi imputat un viciu de retroactivitate. De asemenea, s-a făcut referire și la dispozițiile art. 501 alin. (4) din actuala reglementare a Codului de procedură civilă, care au preluat aceeași soluție legislativă conținută de Legea nr. 202/2010 în ceea ce privește problematica supusă analizei prin prezentul recurs în interesul legii.

Opinia Colegiului de conducere al Curții de Apel Târgu Mureș Colegiul de conducere al Curții de Apel Târgu Mureș a constatat că, în instanțele din circumscripția acestei curți de apel, s-au conturat două orientări jurisprudențiale în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. 3-5 din Codul de procedură civilă de la 1865. Prin considerentele hotărârilor pronunțate în recurs de unele tribunale și curtea de apel s-a reținut că, ori de câte ori este necesară administrarea de noi probe, soluția legală este casarea cu trimitere, deoarece, în instanța de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepția înscrisurilor, care pot fi depuse până la încheierea dezbaterilor, potrivit art. 305 din Codul de procedură civilă de la 1865. Alte instanțe au considerat că regula instituită de art. 312 alin. 4 din Codul de procedură civilă de la 1865 este casarea cu reținere, rejudecarea pe fond putând avea loc și la un alt termen decât cel la care s-a admis recursul. Aceste instanțe au administrat orice probe prevăzute de lege ca instanțe de rejudecare (inclusiv probe testimoniale), pronunțând pe fondul cauzei o hotărâre irevocabilă. Casarea cu trimitere spre rejudecare s-a menținut ca regulă, cu excepția celor două situații prevăzute de art. 315 alin. 5 din Codul de procedură civilă de la 1865, respectiv necercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost regulat citată, atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului. Dacă în privința casării cu reținerea cauzei spre rejudecare și administrarea de probe în rejudecare practica secției civile a Curții de Apel Târgu Mureș a fost aproape unitară, în ceea ce privește casarea cu trimitere spre rejudecare, unele instanțe au decis în acest sens ori de câte ori au apreciat ca necesară administrarea de noi probe, cu toate că dispozițiile procedurale privind motivele de recurs privitoare la probele administrate au fost abrogate (motivele prevăzute de art. 304 pct. 10 și 11 din Codul de procedură civilă de la 1865). S-a mai menționat, în cuprinsul sesizării, că interpretarea dispozițiilor art. 299 din Codul de procedură civilă de la 1865 exclude posibilitatea trimiterii cauzei la altă instanță decât instanța de apel (tribunalul), pentru că numai hotărârea dată în apel a format obiectul recursului dedus judecății curții de apel, dar în anumite cazuri s-a dispus trimiterea pentru rejudecare la prima instanță (judecătoria), și nu la cea de apel (tribunalul), cu toate că pretinsele omisiuni erau deopotrivă imputate ambelor instanțe, iar instanța de casare n-a argumentat deloc considerentele pentru care trimite cauza în rejudecare la prima instanță de fond, și nu la cea de apel.

Raportul asupra recursurilor în interesul legii 6.1. Sesizarea Colegiului de conducere al Curții de Apel Târgu Mureș nr. 1.610 din 9 iunie 2008 a fost transmisă Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin Adresa nr. 2/S.U./2008 din 13 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a verificat jurisprudența la nivelul întregii țări în problema de drept enunțată anterior și a constatat că, în practica judiciară, nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. 4 raportat la art. 305 din Codul de procedură civilă de la 1865 în procesele începute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, referitor la admisibilitatea probelor noi, cu excepția înscrisurilor, atunci când tribunalele și curțile de apel, după casarea hotărârii atacate, au reținut cauzele spre rejudecare în fond. 6.2. În ceea ce privește soluția propusă prin raportul asupra recursurilor în interesul legii întocmit în cauză, s-a apreciat că se impune admiterea acestora și stabilirea că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 312 alin. 4 din Codul de procedură civilă de la 1865, în procesele începute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, în cazul rejudecării cauzei la un alt termen de judecată decât la cel la care s-a dispus admiterea recursului și casarea cu reținere a hotărârii atacate de către curțile de apel și tribunale, prevederile art. 305 din Codul de procedură civilă de la 1865 nu sunt aplicabile.

Înalta Curte Examinând sesizările cu recurs în interesul legii, raportul întocmit în cauză și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele: Prin recursurile în interesul legii formulate s-a evidențiat că instanțele de judecată, în concret, tribunalele și curțile de apel, învestite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 cu soluționarea recursurilor date în competența lor prin lege, au pronunțat soluții contradictorii atunci când au admis recursul și au dispus casarea hotărârii atacate în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. 4 din Codul de procedură civilă de la 1865, în sensul că fie au reținut cauza spre rejudecare și au administrat probe (orice probe prevăzute de lege), fie au dispus trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se completa probatoriul, considerând că, raportat la prevederile art. 305 din Codul de procedură civilă de la 1865, în recurs nu pot fi administrate probe noi, cu excepția înscrisurilor. În lămurirea aspectelor divergente trebuie pornit de la interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 312 alin 4 și 5 din Codul de procedură civilă de la 1865, din care rezultă că, în caz de casare a hotărârii atacate, tribunalele și curțile de apel vor rejudeca pricina în fond. Astfel, dispozițiile alin. 4 al articolului menționat instituie principiul potrivit căruia casarea cu reținere spre rejudecare a cauzei este regula în caz de admitere a recursului de către curțile de apel și tribunale, casare ce poate interveni pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-5 din Codul de procedură civilă de la 1865 ori în cazul în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau atunci când modificarea hotărârii nu este posibilă, în ambele situații fiind necesară administrarea de noi probe. În sensul acelorași prevederi, rejudecarea poate avea loc fie la același termen la care s-a admis recursul și la care părțile au pus concluzii inclusiv pe fond, nefiind necesară administrarea de probe noi, situație în care se pronunță o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop prin decizia de casare a hotărârii, atunci când părțile au pus concluzii numai cu privire la recurs și este necesară administrarea de noi probe, situație în care se vor pronunța două decizii. Dispozițiile alin. 5 al aceluiași art. 312 reglementează excepția de la regulă, aceea a casării cu trimitere pentru cazurile limitativ prevăzute în cuprinsul său. Soluțiile divergente au apărut în acele situații în care unele curți de apel și tribunale au admis recursul, au dispus casarea hotărârii atacate, apreciind că este necesară administrarea de probe noi, altele decât înscrisurile, și au dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, iar nu reținerea acesteia. În astfel de situații, tribunalele și curțile de apel s-au raportat la dispozițiile art. 305 din Codul de procedură civilă de la 1865, care limitează posibilitatea administrării unor probe noi, altele decât înscrisurile, în faza procesuală a recursului. Instanțele care au apreciat că dispozițiile art. 305 din Codul de procedură civilă de la 1865 au aplicabilitate și în cazul casării cu reținere spre rejudecare au omis a avea în vedere că, prin reglementarea expresă a casării cu reținere spre rejudecare - în cazul judecării recursurilor de către tribunale și curțile de apel - s-a stabilit, implicit, rolul acestora de a acționa ca instanțe de fond, fiind evident că restricția prevăzută de textul evocat nu are aplicabilitate decât în faza procesuală a recursului, iar nu și în cea ulterioară, aceea a rejudecării cauzei în fond. În consecință, rejudecarea cauzei după casarea cu reținere pronunțată de curțile de apel și tribunale se face după aceleași reguli de la judecata în fond, inclusiv sub aspectul probelor, putând fi administrate oricare dintre probele prevăzute de lege. În ceea ce privește soluțiile legislative adoptate prin reglementările ulterioare, transpuse prin art. 315 alin. 3 1 din Codul de procedură civilă de la 1865, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 31 din Legea nr. 202/2010 și art. 501 alin. (4) din Codul de procedură civilă, se reține că, raportat la dispozițiile art. XXII alin. 2 din Legea nr. 202/2010, ale Deciziei nr. 2/2010 pronunțate în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și la cele ale art. 24-28 din Codul de procedură civilă, acestea nu au incidență în prezenta cauză, chiar dacă prin ele se confirmă o orientare a practicii judiciare, pentru că altfel s-ar aduce în discuție o retroactivitate a legii, ceea ce nu este permis. În concluzie, atunci când se dispune casarea cu reținere spre rejudecare de către curțile de apel și tribunale ca urmare a admiterii recursului, în rejudecare - dacă aceasta are loc la un termen ulterior, stabilit în acest sens - aceste instanțe au posibilitatea legală de a administra orice probe prevăzute de lege, neavând incidență dispozițiile art. 305 din Codul de procedură civilă de la 1865. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517 cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă ,