ÎCCJ, Decizia nr. 4/2012

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

Completul competent sa judece recursul în interesul legii

Decizia nr. 4/2012                                        Dosar nr. 1/2012

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 248 din 12/04/2012

Rodica Aida Popa - vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, președintele completului

Lavinia Curelea - președintele Secției I civile

Corina Michaela Jîjîie - președintele Secției penale

Ionel Barbă - președintele delegat al Secției de contencios administrativ și fiscal

Adrian Bordea - președintele Secției a II-a civile

Florentin Sorin Drăguț- judecător la Secția I civilă

Cristina Luzescu - judecător la Secția I civilă, judecător-raportor

Elena Floarea - judecător la Secția I civilă

Dănuț Cornoiu - judecător la Secția I civilă

Eugenia Pușcașiu - judecător la Secția I civilă

Raluca Moglan - judecător la Secția I civilă

Adriana Chioseaua - judecător la Secția a II-a civilă

Minodora Condoiu - judecător la Secția a II-a civilă

Tatiana Gabriela Năstase - judecător la Secția a II-a civilă

Carmen Trănica Teau - judecător la Secția a II-a civilă

Elena Cârcei - judecător la Secția a II-a civilă, judecător-raportor

Mirela Polițeanu - judecător la Secția a II-a civilă

Rodica Florica Voicu - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Simona Camelia Marcu - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Carmen Sîrbu - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal, judecător-raportor

Carmen Maria Ilie - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Emanuel Albu - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Carmen Magdalena Frumușelu - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Mirela Sorina Popescu - judecător la Secția penală

Ionuț Matei - judecător la Secția penală

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1/2012 este legal constituit conform dispozițiilor art. 330

6

alin. 2 din Codul de procedură civilă raportate la dispozițiile art. 27

2

alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Ședința completului este prezidată de doamna judecător Rodica Aida Popa, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna Antonia Constantin, procuror-șef adjunct al Secției judiciare.

La ședința de judecată participă magistratul-asistent desemnat pentru această cauză, doamna Maria-Cristina Petre, din cadrul Direcției legislație, studii, documentare și informatică juridică a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Timișoara referitor la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 alin. (2) și art. 11 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă și a dispozițiilor art. 238 alin. (1) și art. 241 alin. (1) din Codul muncii, texte legale în vigoare anterior adoptării Legii nr. 40/2011 și Legii nr. 62/2011, cu privire la efectele clauzei din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și care nu a fost anulată, prin care părțile convin să nu se acorde drepturile salariale prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități, precum și în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

Doamna procuror Antonia Constantin a susținut punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel cum a fost formulat în scris, prezentând concluzii asupra recursului în interesul legii, în sensul că, în principal, apreciază că acesta este inadmisibil, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 329 din Codul de procedură civilă, susținând, în esență, că soluțiile diferite ale instanțelor decurg din interpretarea și aplicarea unor clauze contractuale, iar nu a unor dispoziții legale, și, în subsidiar, în situația în care se va trece peste acest fine de neprimire, apreciază necesar a se avea în considerare faptul că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 62/2011, drepturile salariale rezultate din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități puteau fi acordate fără o prealabilă anulare a clauzelor cuprinse în contractele colective de muncă la nivel de unitate, negociate cu încălcarea drepturilor minimale stabilite în favoarea salariaților prin contractul colectiv de muncă, încheiat la nivel de grup de unități, iar după intrarea în vigoare a acestui act normativ este necesar să existe o cerere expresă a părții interesate, în condițiile art. 142 alin. (2) din noua reglementare.

Președintele completului, doamna judecător Rodica Aida Popa, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

Prin Sesizarea nr. 1.098 din 2 noiembrie 2011 a Colegiului de conducere al Curții de Apel Timișoara s-a solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin prisma dispozițiilor art. 329 din Codul de procedură civilă, examinarea problemei de drept care vizează interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 alin. (2) și art. 11 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă și ale art. 238 alin. (1) și art. 241 alin. (1) din Codul muncii, texte legale în vigoare anterior adoptării Legii nr. 40/2011 și Legii nr. 62/2011, cu privire la efectele clauzei din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și care nu a fost anulată, prin care părțile convin să nu se acorde drepturile salariale prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități, precum și în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

Prin actul de sesizare al Colegiului de conducere al Curții de Apel Timișoara s-a susținut că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la soluționarea problemei de drept mai sus enunțate, luându-se în considerare cauze având ca obiect acțiuni prin care organizațiile sindicale din cadrul Societății Naționale de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" - S.A. au solicitat, în numele membrilor de sindicat, obligarea acestui angajator și a subunităților - Regionalele de Transport Feroviar de Călători - la plata primelor de Paști, Crăciun și de Ziua Feroviarului pe anii 2009-2010, drepturi salariale prevăzute în art. 71 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, prelungit pe 48 de luni.

Examenul jurisprudențial a relevat că, referitor la această problemă de drept sesizată, în practica instanțelor judecătorești s-au conturat 3 orientări.

3.1. Într-o primă orientare, acțiunile au fost admise fiind considerate întemeiate, în raport cu faptul că drepturile salariale sunt prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități și, conform art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă și art. 241 alin. (1) lit. b) din Codul muncii, produc efecte față de toți salariații încadrați la angajatorii care fac parte din grupul de angajatori pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.

În acest context au fost înlăturate apărările pârâtelor Societatea Națională și Regionalele, care au invocat clauza cuprinsă în art. 69 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate - Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. - Călători" - S.A. pe anul 2009-2010 înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială București la nr. 2.572 din 4 iunie 2009 și în actul adițional la acesta, înregistrat la Agenția pentru Prestații Sociale București la nr. 1.708 din 21 aprilie 2010, și prin care părțile au convenit ca aceste drepturi să nu se acorde în anii 2009 și 2010.

Instanțele au apreciat că această clauză nu produce efecte deoarece dispozițiile art. 238 alin. (1) din Codul muncii și ale art. 8 alin. (2) din Legea nr. 130/1996 conțin prevederea conform căreia "contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă la nivel superior".

3.2. Într-o a doua opinie, acțiunile au fost respinse, considerându-se că prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2009-2010 și ale actului adițional la acesta reprezintă acordul de voință al părților, care, fiind și semnatarele contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități, pot conveni suspendarea ori neacordarea acestor drepturi pe o anumită perioadă (recte pentru anii 2009 și 2010), potrivit art. 31 și 33 din Legea nr. 130/1996.

Ca urmare, s-a apreciat că prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate sunt opozabile părților care l-au semnat și, câtă vreme nu s-a constatat nulitatea acelei clauze din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, această clauză își produce efectele.

La pronunțarea acestei soluții s-a avut în vedere și faptul că prin procesul-verbal din 25 mai 2009 părțile semnatare ale contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități au stabilit suspendarea acestor drepturi pentru anul 2009.

Instanțele, în argumentarea acestei soluții, au reținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 38 din Codul muncii potrivit cărora salariații nu pot renunța la drepturile recunoscute prin lege, în discuție fiind efectele acordului de voință al părților unui contract colectiv de muncă.

Un alt argument a fost acela potrivit căruia, în măsura în care drepturile nu au fost acordate pe anul 2009 (prima de Paști și de Ziua Feroviarului), părțile în mod valabil au convenit ca acestea să nu se mai achite, chiar dacă dreptul s-a născut anterior acordului de voință în sensul neacordării lor.

3.3. Într-o a treia orientare, soluțiile de admitere sau de respingere a acțiunilor s-au bazat pe o motivare-cadru care a avut în vedere împrejurarea că dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate și ale actului adițional la acesta, care prevăd înțelegerea de a nu se acorda drepturile salariale în discuție, produc efecte de la data înregistrării lor.

În acest sens s-a reținut că dreptul de acordare a primei de Crăciun, de Paști și pentru Ziua Feroviarului s-a născut anterior înregistrării contractului colectiv de muncă la nivel de unitate 4 iunie 2009 și, ca urmare, s-au admis acțiunile prin care s-au cerut aceste drepturi bănești.

Au fost însă respinse acțiunile prin care s-au pretins prima de Crăciun pe anul 2009 și restul pretențiilor pe anul 2010, dându-se astfel eficiență acordului părților exprimat prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

Colegiul de conducere al Curții de Apel Timișoara și-a exprimat opinia în legătură cu interpretarea textelor mai sus amintite, apreciind că prima orientare este cea corectă, în acord cu prevederile legale.

S-a susținut că, potrivit art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 130/1996, clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul de muncă la acest nivel, iar potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 130/1996 și art. 238 alin. (1) din Codul muncii, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

S-a apreciat că, în aceste condiții, clauzele din contractul colectiv de muncă la nivel inferior, care înlătură acordarea unor drepturi prevăzute de contractul colectiv de muncă la nivel superior, nu produc efecte.

S-a făcut precizarea că și după abrogarea Legii nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă prin Legea dialogului social nr. 62/2011 și după abrogarea art. 238-247 din Codul muncii problema de drept prezentată rămâne actuală, deoarece dispozițiile art. 8 și 11 din Legea nr. 130/1996 și ale art. 238 și 241 din Codul muncii sunt reluate în dispozițiile art. 132 și 133 din Legea nr. 62/2011.

5.1. Chestiuni preliminarii

În urma solicitării Înaltei Curți de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a verificat jurisprudența la nivelul întregii țări, în soluționarea litigiilor având ca obiect acțiuni prin care organizațiile sindicale din cadrul Societății Naționale de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. - Călători" - S.A. au solicitat, în numele membrilor de sindicat, obligarea acestui angajator și a subunităților - Regionalele de Transport Feroviar - la plata primelor de Paști, Crăciun și Ziua Feroviarului pentru anii 2009-2010, drepturi prevăzute în art. 71 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, prelungit cu 48 de luni.

Au fost identificate aceleași 3 orientări semnalate și în sesizarea Colegiului de conducere al Curții de Apel Timișoara, individualizate și de Ministerul Public, în esență, prin aceleași argumente.

5.2. Opinia procurorului general exprimată asupra problemei de drept solicitate a fi soluționată pe calea recursului în interesul legii a cuprins două propuneri:

5.2.1. Într-o primă propunere s-a apreciat că în cauza dedusă judecății nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 329 din Codul de procedură civilă pentru dezlegarea problemei sesizate pe calea recursului în interesul legii.

În susținerea acestei opinii s-au adus următoarele argumente:

Diferitele soluții ale instanțelor în materia examinată decurg din interpretarea clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități valabil pentru perioada 2008-2010, precum și a clauzelor din contractele colective de muncă încheiate la nivelul unităților din cadrul Societății Naționale de Transport Feroviar a Căilor Ferate Române - S.N.C.F.R. - S.A., valabile pentru aceeași perioadă, prin care părțile au convenit ca dreptul la plata primelor de Paști, Crăciun și Ziua Feroviarului să nu se acorde în anii 2009-2010.

Problema teoretică, așa cum ea a fost enunțată în sesizarea Colegiului de conducere al Curții de Apel Timișoara, s-a relevat a fi fost dezlegată diferit, deoarece aria de examinare a acesteia a fost diferită.

Examinarea jurisprudenței a relevat că instanțele:

- fie s-au oprit la analiza conținutului negociat al contractelor colective de muncă încheiate la nivel de unitate (fără a corobora această analiză cu clauzele contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior și fără a avea în vedere prevederile legale incidente), ceea ce a condus la respingerea acțiunilor;

- fie, în cercetarea lor, au privit și aspectul mai sus evocat (și omis de la prima analiză), ceea ce a condus la admiterea acțiunilor pentru că s-a constatat o nerespectare a prevederilor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități.

În prezent există o reglementare expresă în art. 142 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, prin care legiuitorul a stabilit în mod clar mijloacele procesuale de constatare a nulității clauzelor din contractele colective de muncă, negociate cu încălcarea drepturilor minimale prevăzute de lege sau de contractele colective de muncă încheiate la nivel superior în favoarea salariaților și le-a circumscris principiului disponibilității.

Modificările succesive ale contractelor colective de muncă au ridicat pentru instanțe problema efectelor acestora, problemă care a adus în discuție chestiunea aplicării în timp a clauzelor contractelor colective de muncă. Soluția a depins de dispozițiile legale aplicabile, în vigoare la data încheierii contractelor, precum și de probele administrate în fiecare cauză în parte (sub aspectul determinării momentului înregistrării contractelor la direcțiile generale de muncă și protecție socială pentru stabilirea momentului nașterii drepturilor salariale suplimentare ce au făcut obiectul cererilor).

Argumentul de jurisprudență s-a referit la împrejurarea că Înalta Curte de Casație și Justiție a mai fost confruntată cu soluționarea unor recursuri în interesul legii cu același obiect, care au fost respinse.

5.2.2. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a prezentat și un punct de vedere subsidiar pentru cazul în care se va trece peste finele de neprimire invocat.

Astfel, s-a exprimat opinia că prima orientare jurisprudențială a instanțelor - în ordinea expunerilor din actul de sesizare - este în litera și spiritul legii.

În esență, argumentele în susținerea acestei soluții - de admitere a acțiunilor în pretenții salariale izvorâte din art. 71 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar sunt următoarele:

Argumente de text:

- art. 238 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă, a fost abrogat expres prin art. I pct. 90 din Legea nr. 40/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, în vigoare din 30 aprilie 2011;

- art. 132 din Legea dialogului social nr. 62/2011 a preluat dispozițiile art. 238 din Codul muncii;

- Codul muncii, republicat, consacră în art. 37 principiul negocierii individuale și colective a contractelor de muncă și cuprinde în art. 38 limitele minimale ale acestei negocieri și sancțiunea renunțării la unele drepturi stabilite de lege în favoarea salariatului;

- dispozițiile art. 8 și 24 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă - în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă analizate de instanțe și abrogate prin Legea dialogului social nr. 62/2011 - au fost preluate în noua reglementare, art. 142 din Legea nr. 62/2011, care sancționează cu nulitatea clauzele cuprinse în contractele colective de muncă încheiate cu încălcarea drepturilor minimale prevăzute de lege sau de contractele colective de muncă încheiate la nivel superior;

- art. 41 alin. (5) din Constituția României și art. 133 alin. (1) din Legea nr. 62/2011, care consacră, primul, caracterul obligatoriu al convențiilor colective și, al doilea, condițiile concrete în care clauzele contractelor colective de muncă își produc efectele față de angajați.

Argumente de logică juridică:

Dispozițiile legale menționate evocă măsuri de protecție a salariaților pentru asigurarea exercițiului neîngrădit al drepturilor și intereselor legitime ce li se cuvin acestora în cadrul raporturilor de muncă.

În noua reglementare sunt semnalate instrumentele concrete de înlăturare din ordinea juridică negociată a clauzelor lovite de nulitate [art. 142 alin. (2)-(4) din Legea nr. 62/2011], cauza de ineficacitate a actului juridic trebuind a fi constatată pe cale judecătorească, la cererea părții interesate.

Efectul nulității constatate pe cale judecătorească face ca până la renegocierea clauzelor acestea să fie înlocuite ex lege cu prevederile legii mai favorabile salariaților, cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.

Drepturile salariale stabilite prin contracte colective de muncă ce se impun cu forța obligatorie garantată constituțional au același regim juridic aplicabil drepturilor salariale stabilite prin acte normative, salariatul neputând renunța la aceste drepturi, indiferent de sorgintea lor contractuală sau legală.

Argumente de jurisprudență:

O serie de decizii ale Curții Constituționale au stabilit obligativitatea respectării, în negocierile colective, a drepturilor minimale consacrate prin dispozițiile legale și prin contracte colective de muncă încheiate la nivel superior.

Ierarhia în care se prezintă contractele colective de muncă face ca dispozițiile cuprinse în astfel de contracte încheiate la nivel superior să se impună în negocierea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior (de unitate), negocierea fiind posibilă numai peste nivelul minimal recunoscut de lege și/sau contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

Ministerul Public a propus - în cadrul opiniei subsidiare ca la rezolvarea problemei de drept deduse soluționării prin prezentul recurs în interesul legii să se ia în considerare aspectul conform căruia, în contextul problematicilor sesizate, anterior Legii nr. 62/2011 drepturile salariale rezultate din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități puteau fi acordate fără o prealabilă anulare a clauzelor cuprinse în contractele colective de muncă la nivel de unitate, negociate cu încălcarea drepturilor minimale stabilite în favoarea salariaților prin contractul colectiv de muncă, încheiat la nivel de grup de unități, iar după intrarea în vigoare a acestui act normativ este necesar să existe o cerere expresă a părții interesate, în condițiile art. 142 alin. (2) din noua reglementare.

Prin raportul asupra recursului în interesul legii, întocmit conform art. 330

6

alin. 6 din Codul de procedură civilă, a fost propusă soluția de respingere, ca inadmisibil, a recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Timișoara referitor la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 alin. (2) și art. 11 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă și a dispozițiilor art. 238 alin. (1) și art. 241 alin. (1) din Codul muncii, texte legale în vigoare anterior adoptării Legii nr. 40/2011 și Legii nr. 62/2011, cu privire la efectele clauzei din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și care nu a fost anulată, prin care părțile convin să nu se acorde drepturile salariale prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități, precum și în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

Înainte de a proceda la o analiză în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a recursului în interesul legii.

Argumente de text:

Art. 329 din Codul de procedură civilă:

"Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești."

Art. 330

5

din Codul de procedură civilă:

"Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești irevocabile, care se anexează cererii."

Art. 330

7

alin. 2 din Codul de procedură civilă:

"Decizia se pronunță numai în interesul legii și nu are efecte asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese."

Reglementarea prevăzută de legiuitor în textele sus-citate determină aria restrictivă a examinării pe care o face instanța în soluționarea recursului în interesul legii, obiectul acestei examinări referindu-se la actele normative în înțelesul art. 1 și 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, a căror categorie și norme de competență privind adoptarea lor este stabilită prin Constituție și prin celelalte legi.

Spre această finalitate conduc și dispozițiile constituționale care, în reglementarea art. 126 referitor la instanțele judecătorești, prevăd expres, în alin. (3), că "Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale".

Ca urmare, dispozițiile art. 330

5

din Codul de procedură civilă, cu privire la admisibilitatea recursului în interesul legii, sunt circumscrise la cerința unei practici judiciare neunitare, dar presupun în mod intrinsec ca jurisprudența diferită să privească obiectul recursului în interesul legii.

Argumente de jurisprudență:

În mod constant Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii a pronunțat, acolo unde a fost cazul, soluții de respingere pentru inadmisibilitate nu numai pentru inexistența practicii diferite în problema de drept soluționată, ci și pentru constatarea că obiectul recursului în interesul legii îl constituie o clauză contractuală, și nu o lege în înțelesul mai sus evocat.

În acest sens a fost invocată și de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - căruia i s-a solicitat un punct de vedere asupra prezentului recurs în interesul legii - jurisprudența anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, instanța supremă, în cazuri similare, soluționate prin Decizia nr. 33 din 16 noiembrie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 20/2009, Decizia nr. 1 din 21 februarie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 14/2010, respectiv Decizia nr. 11 din 19 septembrie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 13/2011, și soldate cu respingerea recursului în interesul legii (în situația ultimelor două dosare menționate, ca inadmisibil), a constatat că problema de drept soluționată diferit de instanțele de judecată nu s-a datorat interpretării sau aplicării unor texte de lege. Soluțiile diferite au rezultat din raportarea normelor legale la diferite clauze cuprinse în contractele individuale sau colective de muncă, a căror interpretare s-a făcut prin acest efect.

Argumente deduse din cazul supus examinării:

Din examinarea soluțiilor prezentate în susținerea sesizării Colegiului de conducere al Curții de Apel Timișoara, în cele 3 categorii individualizate, se constată că problema de drept supusă analizei este interpretarea diferită a unor clauze contractuale (în contracte colective de muncă încheiate la nivel superior sau/și la nivel inferior de unitate sau grup de unități).

Instanțele au dat sau nu eficiență juridică unor clauze contractuale după cum examinarea contractelor - făcută din perspectiva reglementărilor generale, Codul muncii, sau speciale, Legea nr. 130/1996 și, ulterior, Legea nr. 62/2011 - a privit ansamblul acestora sau numai o categorie a lor.

Obiectul recursului în interesul legii în prezenta cauză nu privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor Codului muncii, ale Legii nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă și nici ale Legii dialogului social nr. 62/2011, ci interpretarea, din perspectiva efectelor juridice, a clauzelor referitoare la unele drepturi salariale inserate în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar.

În consecință, în raport cu argumentele evocate - referitoare la obiectul recursului în interesul legii și la practica constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție în această materie - se constată că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a prezentului recurs în interesul legii.

Față de argumentele mai sus menționate, ce fundamentează inadmisibilitatea recursului în interesul legii, care prevalează, nu se mai impune analizarea soluției subsidiare exprimate în punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 330

7

, cu referire la art. 329 și 330

5

din Codul de procedură civilă, cu modificările și completările ulterioare,

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

În numele legii

D E C I D E:

Respinge, ca inadmisibil, recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Timișoara referitor la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 alin. (2) și art. 11 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă și a dispozițiilor art. 238 alin. (1) și art. 241 alin. (1) din Codul muncii, texte legale în vigoare anterior adoptării Legii nr. 40/2011 și Legii nr. 62/2011, cu privire la efectele clauzei din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și care nu a fost anulată, prin care părțile convin să nu se acorde drepturile salariale prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități, precum și în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

Obligatorie, conform dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 martie 2012.

VICEPREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,

RODICA AIDA POPA

Magistrat-asistent,

Maria-Cristina Petre