ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2854/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 967 din 12 noiembrie 2010 a Tribunalului Cluj a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul H.Z., împotriva pârâtului Statul Român prin M.F.P. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: Prin sentința penală nr. 7/1958 a Tribunalului Regional Cluj, depusă în copie la f. 42-51, reclamantul H.Z. a fost condamnat la pedeapsa de doi ani închisoare corecțională pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor prev. și ped. de art. 96 C. pen., combinat cu art. 463 C. pen. și art. 150 C. pen. Prin Decizia nr. 808 din 22 martie 1958 a Tribunalului Suprem recursul declarat de H.Z.

a fost admis, a fost schimbată calificarea faptei în art. 472 C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal împotriva inculpatului, potrivit art. 4 din Legea nr. 8/1957 și s-a trimis dosarul spre rejudecare la Tribunalul Regional Cluj pentru o nouă judecată a laturii civile. Nici unul din temeiurile de drept pentru care a fost condamnat reclamantul H.Z.

nu este prevăzut de Legea nr. 221/2009, la art. 1, ca fiind unul din temeiurile ce atrag de drept caracterul politic al condamnării suferite în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În ceea ce privește despăgubirile solicitate de reclamant de la Statul Român, pentru arestarea sa de către organele de miliție, anchetarea la Securitate și condițiile de detenție inumane la care a fost supus, instanța a reținut că pentru toate acestea, reclamantului i-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, fapt ce rezultă din cuponul de pensie prezentat de reclamant în fața instanței la termenul de judecată din data de 05 noiembrie 2010. S-a reținut că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, au fost declarate neconstituționale, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

De asemenea, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 1 pct. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificare și completarea Legii nr. 221/2009. Aceste decizii fiind obligatorii, rezultă că nu mai pot fi acordate despăgubiri în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009 ori de O.U.G. nr. 62/2010. Prima instanță a reținut că prin acordarea de despăgubiri sub forma pensiei lunare prevăzută de Decretul-lege nr. 118/1990, pensie ce a fost periodic actualizată, reclamantul nu mai este îndreptățit la alte sume cu titlu de despăgubiri din partea Statului Român, astfel cum a reținut și Curtea Constituțională în considerentele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010. Prin Decizia civilă 23/ A din 28 aprilie 2011 Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și de familie a admis în parte apelul declarat de reclamantul H.Z.

împotriva sentinței civile nr. 967 din 12 noiembrie 2010 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o parțial, în sensul că a admis în parte acțiunea formulată de reclamant împotriva pârâtului Statului Român, prin M.F.P. și, în consecință, a constatat caracterul politic al condamnării reclamantului pentru infracțiunea de ultraj cu violență prin Hotărârea nr. 1157/1 a Tribunalului Regional Cluj din 5 decembrie 1958, la 2 ani închisoare corecțională, a menținut restul dispozițiilor și a respins ca inadmisibilă modificarea de acțiune din apel. În esență, instanța de apel, pe baza probatoriului administrat și invocând prevederile art. 1 și art. 3 din Legea nr. 221/2009, precum și art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G.

nr. 214/1999 a apreciat că fapta pentru care a fost condamnat reclamantul are un caracter vădit de condamnare din motive politice, reprezentând prin ea însăși o manifestare de împotrivire față de noua ideologie, noua ordine și, în speță, față de cooperativizarea forțată. În consecință, curtea a admis apelul reclamantului și a schimbat parțial sentința atacată, în sensul că a admis în parte acțiunea îndreptată împotriva pârâtului Statului Român, prin M.F.P. și, în consecință, a constatat caracterul politic al condamnării reclamantului pentru infracțiunea de ultraj cu violență, dispusă prin Hotărârea nr. 1157/1 a Tribunalului Regional Cluj din 5 decembrie 1958, la 2 ani închisoare corecțională.

În ceea ce privește obligarea pârâtului la plata daunelor morale, instanța de apel a reținut că, prin acțiunea promovată, reclamantul a solicitat să se constata caracterul politic al condamnării sale și să fie obligat pârâtul să-i plătească suma de 700.000 euro cu titlu de daune morale. Instanța a constatat că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 ca neconstituțional. Instanța de apel a arătat argumentele avute în vedere de Curtea Constituțională la pronunțarea acestei decizii.

Procedând la analizarea prevederilor actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, curtea a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate și anume, acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă, precum și celor deportate ori ținute în prizonierat. Curtea a mai reținut că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative.

Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile legale criticate, având același scop ca și indemnizația prev. de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 nu pot fi considerate ca atare, că recunoașterea dreptului de a beneficia de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist și moștenitorilor de gradul II încalcă, de asemenea, principiul echității și dreptății. Evocând practica C.E.D.O. în materie, precum și decizii din jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului, curtea a reținut că în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză nu au o „speranță legitimă" în obținerea despăgubirilor morale și a constatat că acordarea acestor despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoarea supremă.

Existența celor două reglementări paralele încalcă și principiul unicității reglementării în materie prev. de art. 14 din Legea nr. 24/2000 și cel al evitării paralelismelor instituit prin art. 16 din același act normativ. Instanța de apel a mai reținut că admiterea excepției de neconstituționalitate a dispoziției pe care persoanele în cauză și-au fundamentat pretențiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa intervenției Parlamentului (art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), are ca și consecință lipsirea de fundament juridic a tuturor acțiunilor întemeiate pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, această prevedere încetându-și efectele judiciare, decizia fiind obligatorie și cu efecte „erga omnes", potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Pentru aceste considerente instanța de apel a menținut dispozițiile din sentința pronunțată de Tribunalul Cluj cu privire la neacordarea daunelor morale. În ce privește modificarea acțiunii făcută de reclamant în apel, constând în aceea că și-a modificat temeiul de drept, respectiv a arătat că își întemeiază acțiunea pe dispozițiile art. 504 C. pen. și 998 C. civ., instanța de apel a respins-o ca inadmisibilă, în baza dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi". Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul H.Z. și pârâtul Statul Român prin M.F.P.

prin D.G.F.P. Cluj. Prin recursul său, întemeiat în drept pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a arătat că: În motivarea hotărârii recurate, instanța de apel a arătat că, la stabilirea caracterului neconstituțional al art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea Constituțională a reținut că Statul Român a adoptat o serie de reglementări pentru repararea suferințelor cauzate de regimul comunist în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, printre care și indemnizația prevăzută de art. 4 și 5 din Decretul Lege nr. 118/1990.

Susține că trimiterea incoerentă și imprecisă la Decretul - Lege nr. 118/1990 este fundamental eronată, atât legislativ, cât și doctrinar, întrucât „indemnizația lunară" prevăzută de acest decret constituie exclusiv un drept de securitate socială, deoarece se acordă prin decizie a Direcției Județene de Specialitate a Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, se suportă de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Muncii și, în prezent, se plătește de Casele Județene de Pensii, fiind stabilit în scopul ocrotirii persoanelor persecutate politic de regimul comunist și a familiilor acestora. Mai mult, Decretul - Lege nr. 118/1990 nu califică această indemnizație ca fiind o despăgubire pentru daune morale și nici nu prevede că această indemnizație este plătită de M.F.P.

din fondurile alocate pentru despăgubiri civile. Recurentul mai arată că Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire și nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecințelor penale cu caracter politic pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă reparațiile obținute prin efectul Decretului - Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 nu sunt suficiente. Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac), la data pronunțării acestei decizii, ci este aplicabilă eventual celor înregistrate ulterior publicării sale.

A aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament juridic distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor în cauză. După cum chiar Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa, respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. Susține că s-a încălcat principiul egalității în drepturi și se contravine art. 14 din C.E.D.O.

În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O. (Hotărârea din 8 Martie 2006 în cauza Blecic c/a Croației - paragraful 8). Recurentul - reclamant consideră că în ipoteza în care se constată că nu poate beneficia de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009 este îndreptățit să obțină despăgubiri pe prevederile dreptului comun (art. 998 C. civ.), câtă vreme s-a constatat caracterul politic al condamnării luate împotriva sa, situație în care nu se poate invoca prescripția de vreme ce prin Legea nr. 221/2009 a fost repus în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de măsurile abuzive luate de regimul comunist. Invocă și art. 5 din C.E.D.O.

Se mai arată în motivarea recursului că în mod greșit instanța de apel a reținut că reclamantul a modificat acțiunea în apel prin modificarea temeiului de drept, întrucât, în opinia sa, se pot corobora prevederile Legii nr. 221/2009 cu alte dispoziții de drept, instanța de judecată fiind obligată să judece cererea de chemare în judecată prin prisma tuturor dispozițiilor legale incidente în cauză și nu numai prin prisma celor arătate în cerere. Pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Cluj, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

a arătat prin motivele de recurs că instanța de apel a reținut în mod greșit că reclamantul a suferit o condamnare cu caracter politic în condițiile în care fapta reținută în sarcina sa a fost „tentativă de omor". Din actele de la doar nu rezultă că acesta s-a împotrivit regimului totalitar, săvârșind infracțiunea de uneltire întrucât, din cuprinsul biletului de eliberare rezultă că a fost reținut pentru „acte de teroare". Recurentul - pârât mai arată că una din condițiile necesare pentru promovarea și admiterea acțiunii în constatare este aceea ca partea reclamantă să justifice un interes, însă în prezenta cauză reclamantul nu mai justifică un interes în constatarea statutului de condamnat politic în baza prevederilor Legii nr. 221/2009, de vreme ce acesta i-a fost recunoscut de către Comisia pentru aplicarea prevederilor Decretului - Lege 118/1990, așa cum a statuat și Curtea Constituțională în cuprinsul Deciziei nr. 1358/2010.

Recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce succed: Se va analiza mai întâi recursul pârâtului, care vizează greșita constatare a caracterului politic al condamnării aplicate reclamantului. Instanța de apel a reținut, pe baza probatoriului administrat în cauză, că hotărârea în baza căreia reclamantul a fost condamnat pentru comiterea delictului de ultraj cu violență la pedeapsa de 2 ani închisoare corecțională, este sentința penală nr. 157/1 din 5 decembrie 1958 a Tribunalului Regional Cluj, fapta pentru care a fost condamnat fiind săvârșită în scopul împotrivirii la comasarea terenurilor.

Critica recurentului pârât referitoare la ignorarea de către instanța de apel a unor probe (cum ar fi biletul de eliberare din penitenciar), din care ar rezulta că reclamantul a fost condamnat pentru tentativă de omor sau acte de teroare, nu poate fi avută în vedere de către instanța de recurs, întrucât tinde la schimbarea situației de fapt stabilită în faza devolutivă a apelului, ceea ce nu este posibil în această etapă procesuală. Recursul este limitat la motivele de nelegalitate prevăzute expres de art. 304 C. pr. civ., care nu permit o reevaluare a probelor și stabilirea altei situații de fapt.

În legătură cu critica aceluiași recurent referitoare la lipsa interesului reclamantului de a solicita instanței constatarea caracterului politic al condamnării, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 „persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. (1) alin. (2) pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3)." Prin urmare, dispozițiile cuprinse la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 dau posibilitatea persoanelor care au fost condamnate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) din lege, să solicite instanței de judecată constatarea caracterului politic al acestora, dreptul la acțiune în acest sens putând fi valorificat de persoanele interesate independent de împrejurarea că li s-au recunoscut anumite drepturi în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.

Având în vedere considerentele reținute, motivele de recurs invocate de pârât nu sunt fondate și nu pot fi primite. Criticile formulate de reclamant în recurs aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. Cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of.

din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstitutionalitătii unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. l din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc.

civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesolutionate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Critica recurentului privitoare la neexaminarea cauzei din perspectiva altor temeiuri de drept (art. 998-999 C. civ., art. 504 C. proc. pen.) este nefondată, întrucât în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Instanța de apel examinează legalitatea și temeinicia hotărârii apelate în raport de cadrul procesual și temeiurile de drept fixate în fața primei instanțe, neputându-se pronunța pentru prima oară în apel asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată.

Această soluție este consecința principiului potrivit căruia, în apel nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat {tantum devolutum quantum iudicati), respectându-se astfel principiul dublului grad de jurisdicție. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Față de cele ce preced, recursurile vor fi respinse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul H.Z. și pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Cluj împotriva Deciziei civile nr. 23/ A din 28 aprilie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2012.