ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2854/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2854/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 967 din 12 noiembrie 2010 a Tribunalului Cluj a fost

respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul H.Z.,

împotriva pârâtului Statul Român prin M.F.P.

Pentru a pronunța această sentință,

tribunalul a reținut următoarele:

Prin sentința penală nr. 7/1958 a

Tribunalului Regional Cluj, depusă în copie la f. 42-51, reclamantul H.Z. a

fost condamnat la pedeapsa de doi ani închisoare corecțională pentru săvârșirea

infracțiunii de tentativă de omor prev. și ped. de art. 96 C. pen., combinat cu

art. 463 C. pen. și art. 150 C. pen. Prin Decizia nr. 808 din 22 martie 1958 a

Tribunalului Suprem recursul declarat de H.Z. a fost admis, a fost schimbată

calificarea faptei în art. 472 C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal

împotriva inculpatului, potrivit art. 4 din Legea nr. 8/1957 și s-a trimis

dosarul spre rejudecare la Tribunalul Regional Cluj pentru o nouă judecată a

laturii civile.

Nici unul din temeiurile de drept

pentru care a fost condamnat reclamantul H.Z. nu este prevăzut de Legea nr. 221/2009,

la art. 1, ca fiind unul din temeiurile ce atrag de drept caracterul politic al

condamnării suferite în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În ceea ce privește despăgubirile

solicitate de reclamant de la Statul Român, pentru arestarea sa de către

organele de miliție, anchetarea la Securitate și condițiile de detenție inumane

la care a fost supus, instanța a reținut că pentru toate acestea, reclamantului

i-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, fapt

ce rezultă din cuponul de pensie prezentat de reclamant în fața instanței la

termenul de judecată din data de 05 noiembrie 2010.

S-a reținut că prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările

ulterioare, au fost declarate neconstituționale, prin Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale.

De asemenea, prin Decizia nr. 1354 din

20 octombrie 2010 a Curții Constituționale, au fost declarate neconstituționale

prevederile art. 1 pct. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificare și

completarea Legii nr. 221/2009.

Aceste decizii fiind obligatorii,

rezultă că nu mai pot fi acordate despăgubiri în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009

ori de O.U.G. nr. 62/2010.

Prima instanță a reținut că prin

acordarea de despăgubiri sub forma pensiei lunare prevăzută de Decretul-lege nr.

118/1990, pensie ce a fost periodic actualizată, reclamantul nu mai este

îndreptățit la alte sume cu titlu de despăgubiri din partea Statului Român,

astfel cum a reținut și Curtea Constituțională în considerentele Deciziei nr. 1358

din 21 octombrie 2010.

Prin Decizia civilă 23/ A din 28 aprilie

2011 Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru

minori și de familie a admis în parte apelul declarat de reclamantul H.Z.

împotriva sentinței civile nr. 967 din 12 noiembrie 2010 a Tribunalului Cluj,

pe care a schimbat-o parțial, în sensul că a admis în parte acțiunea formulată

de reclamant împotriva pârâtului Statului Român, prin M.F.P. și, în consecință,

a constatat caracterul politic al condamnării reclamantului pentru infracțiunea

de ultraj cu violență prin Hotărârea nr. 1157/1 a Tribunalului Regional Cluj

din 5 decembrie 1958, la 2 ani închisoare corecțională, a menținut restul

dispozițiilor și a respins ca inadmisibilă modificarea de acțiune din apel.

În esență, instanța de apel, pe baza

probatoriului administrat și invocând prevederile art. 1 și art. 3 din Legea nr.

221/2009, precum și art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 214/1999 a apreciat

că fapta pentru care a fost condamnat reclamantul are un caracter vădit de

condamnare din motive politice, reprezentând prin ea însăși o manifestare de

împotrivire față de noua ideologie, noua ordine și, în speță, față de

cooperativizarea forțată.

În consecință, curtea a admis apelul

reclamantului și a schimbat parțial sentința atacată, în sensul că a admis în

parte acțiunea îndreptată împotriva pârâtului Statului Român, prin M.F.P. și,

în consecință, a constatat caracterul politic al condamnării reclamantului

pentru infracțiunea de ultraj cu violență, dispusă prin Hotărârea nr. 1157/1 a

Tribunalului Regional Cluj din 5 decembrie 1958, la 2 ani închisoare

corecțională.

În ceea ce privește obligarea

pârâtului la plata daunelor morale, instanța de apel a reținut că, prin

acțiunea promovată, reclamantul a solicitat să se constata caracterul politic

al condamnării sale și să fie obligat pârâtul să-i plătească suma de 700.000

euro cu titlu de daune morale.

Instanța a constatat că, prin Decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 ca neconstituțional.

Instanța de apel a arătat argumentele

avute în vedere de Curtea Constituțională la pronunțarea acestei decizii.

Procedând la analizarea prevederilor

actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale

suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă,

curtea a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr.

118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași

finalitate și anume, acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din

motive politice de dictatura comunistă, precum și celor deportate ori ținute în

prizonierat. Curtea a mai reținut că despăgubirile pentru daunele morale suferite

în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și

proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau

măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile legale

criticate, având același scop ca și indemnizația prev. de art. 4 din

Decretul-lege nr. 118/1990 nu pot fi considerate ca atare, că recunoașterea

dreptului de a beneficia de despăgubiri pentru daunele morale suferite de

persoanele persecutate de regimul comunist și moștenitorilor de gradul II

încalcă, de asemenea, principiul echității și dreptății.

Evocând practica C.E.D.O. în materie,

precum și decizii din jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului,

curtea a reținut că în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

persoanele în cauză nu au o „speranță legitimă" în obținerea

despăgubirilor morale și a constatat că acordarea acestor despăgubiri pentru

daunele morale suferite de foștii deținuți politici contravine art. 1 alin. (3)

din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care

dreptatea este valoarea supremă.

Existența celor două reglementări

paralele încalcă și principiul unicității reglementării în materie prev. de art.

14 din Legea nr. 24/2000 și cel al evitării paralelismelor instituit prin art. 16

din același act normativ.

Instanța de apel a mai reținut că

admiterea excepției de neconstituționalitate a dispoziției pe care persoanele

în cauză și-au fundamentat pretențiile, în timp ce litigiile sunt pendinte,

coroborat cu lipsa intervenției Parlamentului (art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992),

are ca și consecință lipsirea de fundament juridic a tuturor acțiunilor

întemeiate pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, această

prevedere încetându-și efectele judiciare, decizia fiind obligatorie și cu

efecte „erga omnes", potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Pentru aceste considerente instanța de

apel a menținut dispozițiile din sentința pronunțată de Tribunalul Cluj cu

privire la neacordarea daunelor morale.

În ce privește modificarea acțiunii

făcută de reclamant în apel, constând în aceea că și-a modificat temeiul de

drept, respectiv a arătat că își întemeiază acțiunea pe dispozițiile art. 504 C.

pen. și 998 C. civ., instanța de apel a respins-o ca inadmisibilă, în baza

dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „în apel nu se

poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în

judecată și nici nu se pot face alte cereri noi".

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamantul H.Z. și pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Cluj.

Prin recursul său, întemeiat în drept

pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a arătat că:

În motivarea hotărârii recurate,

instanța de apel a arătat că, la stabilirea caracterului neconstituțional al art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea Constituțională a reținut că

Statul Român a adoptat o serie de reglementări pentru repararea suferințelor

cauzate de regimul comunist în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, printre

care și indemnizația prevăzută de art. 4 și 5 din Decretul Lege nr. 118/1990.

Susține că trimiterea incoerentă și

imprecisă la Decretul - Lege nr. 118/1990 este fundamental eronată, atât

legislativ, cât și doctrinar, întrucât „indemnizația lunară" prevăzută de

acest decret constituie exclusiv un drept de securitate socială, deoarece se

acordă prin decizie a Direcției Județene de Specialitate a Ministerului Muncii,

Familiei și Protecției Sociale, se suportă de la bugetul de stat prin bugetul

Ministerului Muncii și, în prezent, se plătește de Casele Județene de Pensii,

fiind stabilit în scopul ocrotirii persoanelor persecutate politic de regimul

comunist și a familiilor acestora. Mai mult, Decretul - Lege nr. 118/1990 nu

califică această indemnizație ca fiind o despăgubire pentru daune morale și

nici nu prevede că această indemnizație este plătită de M.F.P. din fondurile

alocate pentru despăgubiri civile.

Recurentul mai arată că Legea nr. 221/2009

are caracter de complinire și nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile

anterioare, având ca scop înlăturarea consecințelor penale cu caracter politic

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă reparațiile

obținute prin efectul Decretului - Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 nu

sunt suficiente.

Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță

sau căi de atac), la data pronunțării acestei decizii, ci este aplicabilă

eventual celor înregistrate ulterior publicării sale.

A aprecia în alt mod, ar însemna să

existe un tratament juridic distinct aplicat persoanelor îndreptățite la

despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța

de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus

cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009,

acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și

neimputabile persoanelor în cauză.

După cum chiar Curtea Constituțională

a statuat în jurisprudența sa, respectarea principiului egalității în fața

legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în

funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. Susține că s-a încălcat principiul

egalității în drepturi și se contravine art. 14 din C.E.D.O.

În sensul aplicării principiului

neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O. (Hotărârea din 8 Martie 2006

în cauza Blecic c/a Croației - paragraful 8).

Recurentul - reclamant consideră că în

ipoteza în care se constată că nu poate beneficia de despăgubiri în baza Legii nr.

221/2009 este îndreptățit să obțină despăgubiri pe prevederile dreptului comun

(art. 998 C. civ.), câtă vreme s-a constatat caracterul politic al condamnării

luate împotriva sa, situație în care nu se poate invoca prescripția de vreme ce

prin Legea nr. 221/2009 a fost repus în dreptul de a cere despăgubiri pentru

prejudiciile cauzate de măsurile abuzive luate de regimul comunist. Invocă și art.

5 din C.E.D.O.

Se mai arată în motivarea recursului

că în mod greșit instanța de apel a reținut că reclamantul a modificat acțiunea

în apel prin modificarea temeiului de drept, întrucât, în opinia sa, se pot

corobora prevederile Legii nr. 221/2009 cu alte dispoziții de drept, instanța

de judecată fiind obligată să judece cererea de chemare în judecată prin prisma

tuturor dispozițiilor legale incidente în cauză și nu numai prin prisma celor

arătate în cerere.

Pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin

D.G.F.P. Cluj, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. a

arătat prin motivele de recurs că instanța de apel a reținut în mod greșit că

reclamantul a suferit o condamnare cu caracter politic în condițiile în care

fapta reținută în sarcina sa a fost „tentativă de omor". Din actele de la

doar nu rezultă că acesta s-a împotrivit regimului totalitar, săvârșind

infracțiunea de uneltire întrucât, din cuprinsul biletului de eliberare rezultă

că a fost reținut pentru „acte de teroare".

Recurentul - pârât mai arată că una

din condițiile necesare pentru promovarea și admiterea acțiunii în constatare

este aceea ca partea reclamantă să justifice un interes, însă în prezenta cauză

reclamantul nu mai justifică un interes în constatarea statutului de condamnat

politic în baza prevederilor Legii nr. 221/2009, de vreme ce acesta i-a fost

recunoscut de către Comisia pentru aplicarea prevederilor Decretului - Lege

118/1990, așa cum a statuat și Curtea Constituțională în cuprinsul Deciziei nr.

1358/2010.

Recursurile sunt nefondate pentru

considerentele ce succed:

Se va analiza mai întâi recursul

pârâtului, care vizează greșita constatare a caracterului politic al

condamnării aplicate reclamantului.

Instanța de apel a reținut, pe baza

probatoriului administrat în cauză, că hotărârea în baza căreia reclamantul a

fost condamnat pentru comiterea delictului de ultraj cu violență la pedeapsa de

2 ani închisoare corecțională, este sentința penală nr. 157/1 din 5 decembrie

1958 a Tribunalului Regional Cluj, fapta pentru care a fost condamnat fiind

săvârșită în scopul împotrivirii la comasarea terenurilor.

Critica recurentului pârât referitoare

la ignorarea de către instanța de apel a unor probe (cum ar fi biletul de

eliberare din penitenciar), din care ar rezulta că reclamantul a fost condamnat

pentru tentativă de omor sau acte de teroare, nu poate fi avută în vedere de

către instanța de recurs, întrucât tinde la schimbarea situației de fapt

stabilită în faza devolutivă a apelului, ceea ce nu este posibil în această etapă

procesuală. Recursul este limitat la motivele de nelegalitate prevăzute expres

de art. 304 C. pr. civ., care nu permit o reevaluare a probelor și stabilirea

altei situații de fapt.

În legătură cu critica aceluiași

recurent referitoare la lipsa interesului reclamantului de a solicita instanței

constatarea caracterului politic al condamnării, Înalta Curte are în vedere că,

potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 „persoanele condamnate penal

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele

prevăzute la art. (1) alin. (2) pot solicita instanței de judecată să constate

caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3)."

Prin urmare, dispozițiile cuprinse la art.

4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 dau posibilitatea persoanelor care au fost

condamnate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru alte fapte

decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) din lege, să solicite instanței de

judecată constatarea caracterului politic al acestora, dreptul la acțiune în

acest sens putând fi valorificat de persoanele interesate independent de

împrejurarea că li s-au recunoscut anumite drepturi în temeiul Decretului-lege nr.

118/1990.

Având în vedere considerentele

reținute, motivele de recurs invocate de pârât nu sunt fondate și nu pot fi

primite.

Criticile formulate de reclamant în

recurs aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea reclamantului de acordare a

despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit

condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15

noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147

din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstitutionalitătii unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din

7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată

la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această

dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele acestei decizii,

înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din

perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art.

6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul

la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție,

privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art.

l din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în

soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe,

conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea

acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de

lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare

nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică

este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența

efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare

imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care

era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că

efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional

ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în

interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un

proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele deciziei

Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale

cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor

omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași considerente, Înalta

Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate

declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este

afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea

normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția

temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat

în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a considerat că, prin

aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesolutionate definitiv,

s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din

Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție. S-a apreciat

că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane

(cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la

momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare

obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și

rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme

imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la

acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și

nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform

considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1

din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în

cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei

hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei

Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1.

Critica recurentului privitoare la

neexaminarea cauzei din perspectiva altor temeiuri de drept (art. 998-999 C.

civ., art. 504 C. proc. pen.) este nefondată, întrucât în apel nu se poate

schimba cauza cererii de chemare în judecată. Instanța de apel examinează

legalitatea și temeinicia hotărârii apelate în raport de cadrul procesual și

temeiurile de drept fixate în fața primei instanțe, neputându-se pronunța

pentru prima oară în apel asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin

cererea de chemare în judecată. Această soluție este consecința principiului

potrivit căruia, în apel nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat {tantum

devolutum quantum iudicati), respectându-se astfel principiul dublului grad de

jurisdicție.

Având în vedere caracterul obligatoriu

al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte

apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât

respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Față de cele ce preced, recursurile

vor fi respinse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamantul H.Z. și pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P.

Cluj împotriva Deciziei civile nr. 23/ A din 28 aprilie 2011 a Curții de Apel

Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

27 aprilie 2012.