ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4831/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4831/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 1983 din 30 noiembrie 2009 a Tribunalului Iași s-a respins acțiunea civilă înaintată

de reclamanta M.C.A. împotriva pârâtului T.S.A. pentru anularea contractului de

comision încheiat la 09 noiembrie 2007.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:

Reclamanta în calitate

de proprietară s-a obligat să achite pârâtului (prestator) comisionul datorat, acesta

fiind egal cu diferența dintre suma de 1.502.000 euro și prețul vânzării, cu mențiunea

că acest comision va fi achitat numai în situația în care vânzarea imobilului se

va încheia cu unul din potențialii cumpărători identificați de prestator și comunicați

proprietarului, respectiv M.V. și F.G., sau alți cumpărători, proprietarul acordând

prestatorului exclusivitatea până la 25 noiembrie 2007.

S-a mai reținut de către

instanța de fond că una din condițiile de fond, esențială, de validitate a actului

juridic, conform art. 948 C. civ., este consimțământul, iar una din cerințele valabilității

consimțământului este ca acesta să nu fie afectat de vreun viciu, respectiv eroarea,

dolul, violența, leziunea.

În ce privește eroarea,

în alcătuirea acestui viciu intră un singur element, de natură psihologică, anume

falsa reprezentare a realității; iar dolul constă în inducerea în eroare a unei

persoane, prin mijloace viclene, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic.

S-a reținut că din probatoriul

administrat nu rezultă, și reclamanta nu a făcut dovada că consimțământul i-ar fi

fost viciat, că ar fi vorba de o falsă reprezentare, fiind în eroare cu privire

la actul juridic pe care l-a încheiat, dimpotrivă, aceasta și-a manifestat liber

voința de a vinde un imobil, vânzarea s-a realizat în condițiile stabilite prin

contract, inclusiv prețul dorit de aceasta, iar comisionul urma să fie achitat numai

în cazul în care se oferea un preț mai mare de 1.502.000 euro și numai în situația

vânzării către unul din cei doi potențiali cumpărători identificați, M.V. și F.G.

Se reține că reclamanta, în calitate de vânzătoare, nu a probat nici faptul că a

fost înșelată sau că a fost indusă în eroare de pârât în vederea încheierii contractului,

iar împrejurarea invocată că pârâtul era mandatarul potențialului cumpărător, respectiv

a numitului M.V., la data încheierii contractului de comision dintre părți, nu poate

fi primită de instanță din moment ce nu se face dovada că s-a urmărit prejudicierea

acesteia sau lezarea interesului său.

Prima instanță a mai reținut

că este fondat motivul de nulitate invocat de reclamantă vizând cauza ilicită a

contractului nu poate fi reținută de Tribunal. Cauza (scopul) este o altă condiție

de fond, esențială, de validitate a actului juridic și pentru a fi valabilă trebuie

să fie și licită, cerință prevăzută de art. 966 C. civ., potrivit căruia „obligația

fără cauză, sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect”,

iar conținutul cauzei este precizat de art. 968 C. civ., conform căruia cauza este

nelicită când este prohibită de legi și când este contrarie bunelor moravuri și

ordinii publice”.

Cauza actului juridic

a cărui nulitate se solicită este licită și morală.

Instanța de fond a înlăturat

criticile reclamantei vizând încălcarea dispozițiile art. 5 C. civ., întrucât în

baza acestor prevederi pot fi declarate nule numai actele juridice având o cauză

ce contravine dispozițiilor exprese care interesează ordinea publică și morală,

ori în speță nu există o interdicție legală în acest sens, părțile putând stipula

prin acordul lor de voință cuantumul comisionului rezultat dintr-un contract de

comision.

Referitor la susținerea

reclamantei vizând faptul că contractul de comision este de natură comercială, fiind

aplicabil doar comercianților, nu și persoanelor fizice, nu este întemeiată. Într-adevăr,

în literatură și jurisprudență s-a decis că instituția comisionului este de natură

comercială, deși mecanismul operației de comision prezintă asemănări celui propriu

mandatului civil, caracterizând, până la urmă contractul de comision ca mandat fără

reprezentare, totuși anumite elemente particularizează comisionul și-l configurează

ca o instituție a dreptului comercial.

În primul rând, comisionarul

se obligă să trateze afaceri comerciale pe seama comitentului, dar în nume propriu.

Astfel, se reține de către

prima instanță că, în speță, obligația pârâtului de identificare a posibililor cumpărători

ai imobilului și efectuarea unor servicii în beneficiul reclamantei are caracter

civil, nefiind de tratare în nume propriu, de afaceri comerciale pe seama reclamantului,

contractul încheiat între părți, astfel că, indiferent de denumirea acestuia, este

de natură civilă, fiind incidente dispozițiile art. 969 C. civ.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat apel reclamanta M.C.A., iar prin decizia civilă nr. 115 din 14 iulie

2010 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și familie,

s-a respins nefondat apelul, reținându-se următoarele considerente:

În instanța de apel s-a

administrat proba cu interogatoriul pârâtului - intimat și înscrisurile, fiind depuse

la dosar următoarele înscrisuri:

- cererea adresată Biroului

Notarului Public BNP datată 17 noiembrie 2007 prin care reclamanta solicită anularea

procurii date lui T.S.A. pentru imobilul din Iași și cere să nu i se mai răspundă

la nicio solicitare;

- declarația din 20

noiembrie 2007 prin care reclamanta „revocă în mod expres și în totalitate procura

autentificată la BNP București, prin care, în calitate de mandatară, l-a împuternicit

pe T.S.A. să o reprezinte la Administrația Financiară a Municipiului Iași, în vederea

eliberării și ridicării certificatului de atestare fiscală pentru imobilul în litigiu

și la A.N.C.P.I. - O.C.P.I. Iași în vederea depunerii declarației din 09

noiembrie 2007 la BNP A.A.R. prin care a fost de acord cu radierea interdicției

de înstrăinare și grevare asupra imobilului proprietatea sa, procura din 09

noiembrie 2007.

La dosar s-a depus și

încheierea de legalizare de semnătură din 07 noiembrie 2007 dată de M.V. la Biroul

Notarial C&A adresată lui M.C.A., prin care acesta își exprimă „intenția fermă

de cumpărare a imobilului proprietatea acesteia”. Prețul pe care îl oferă pentru

imobilul descris în declarație este de 1.600.000 euro, pe care dorește să-l achite

integral prin ordin de plată în momentul semnării contractului de vânzare-cumpărare.

Se menționează că „oferta este valabilă până la 25 noiembrie 2007”.

În răspunsul la interogatoriu

intimatul-pârât a confirmat că părțile sunt în litigiu din anul 2008, că în primă

instanță nu a prezentat „oferta” făcută de M.V., motivată pe faptul că nu a studiat

personal dosarul, până la 21 aprilie 2010. Precizează că nu s-a menționat comisionul

în sumă fixă pentru că „mereu erau discuții în legătură cu prețul, contractul a

fost redactat de doamna notar la București”.

Instanța de apel a reținut

astfel că Tribunalul a soluționat cauza în primă instanță fiind învestit cu acțiune

în constatarea nulității unui act juridic patrimonial, fiind contestat cuantumul

„comisionului” de 148.000 euro. Raportat la data învestirii instanței de prim grad,

a dispozițiilor art. 112 pct. 3 C. proc. civ., a cursului RON/euro și art. 2

pct. 1, competența de soluționare a cauzei în primă instanță revine Tribunalului,

oricare ar fi natura juridică a litigiului comercial sau civil.

Astfel, în primă instanță

Tribunalul judecă în materie comercială procesele și cererile al căror obiect are

o valoare de peste 100.000 RON, iar în materie civilă procesele și cererile al căror

obiect are o valoare de peste 500.000 RON.

Ca atare, reține instanța

de apel că nu sunt întemeiate criticile privind competența, art. 159 pct. 2 C.

proc. civ. nu este incident. Cauza este de competența instanțelor judecătorești,

judecată de instanța cu gradul cuvenit, de Tribunal, actele de procedură fiind îndeplinite

de judecătorul competent.

Faptul că în art. 405

C. com. reglementează „comisionul” ce are ca obiect tratarea afacerii comerciale

de către comisionar în socoteala comitentului, cât și numirea contractului de „comision”

la autentificare nu impune o altă competență a instanței de prim grad.

Prima instanță a respins

acțiunea ca nedovedită, neîntemeiată, analizând în fond motivele de nulitate pe

baza dispozițiilor legale invocate și a dreptului comun în materie ce reglementează

„contractele sau convențiile” din Titlul III al C. civ.

Pârâtul nu a tratat afaceri

comerciale, în sensul dispozițiilor C. com., în contract părțile nu sunt numite

„comitent și comisionar”, ci „proprietar - comitent și prestator”, raportul juridic

fiind corect analizat prin prisma art. 969 și 1169 C. civ.

Hotărârea atacată cuprinde

conform art. 261 C. proc. civ. considerentele de fapt și drept ce au format convingerea

instanței de fond, cât și cele pentru care s-au înlăturat apărările reclamantei.

Instanța de prim grad

a motivat concludent și pertinent pe baza probelor administrate că motivele de nulitate

invocate nu sunt întemeiate. Probatoriul administrat în apel nu modifică situația

de fapt stabilită în primă instanță și nu impune o altă soluție.

Reclamanta a învestit

instanța cu acțiune în constatarea nulității absolute a contractului încheiat cu

pârâtul, sancțiune a actului juridic pentru a nu permite ca voința individuală să

treacă peste îngrădirile ce-i sunt impuse prin normele dreptului pozitiv și are

drept consecință desființarea acestuia.

Pentru vicierea consimțământului

prin eroare sau dol invocate de reclamantă, nulitatea este relativă și nu absolută.

Eroarea, ca viciu de consimțământ,

atrage nulitatea actului numai atunci când cade asupra substanței convenției sau

asupra naturii juridice a contractului.

S-a reținut, astfel, că

eroarea asupra calităților substanțiale ale obiectului contractului privește calitățile

care au servit drept motiv determinant pentru formarea acordului de voință al părților

în sensul că în lipsa lor nu s-ar fi contractat, ceea ce în cauză nu este dovedit.

Deși în acțiune se invocă

o altă sumă, nu s-a probat că între părți a existat o altă înțelegere decât aceea

consemnată în contractul autentic, cu privire la stabilirea, determinarea comisionului,

termenul de plată și condițiile în care va avea loc.

Astfel, nu constituie

eroare, ca viciu de consimțământ, simpla susținere a reclamantei că nu ar fi încheiat

contractul dacă cunoștea cuantumul comisionului.

La situația de fapt dovedită

instanța de apel a reținut că contractul are ca obiect identificarea posibililor

cumpărători, stabilind pentru pârât și acțiunile ce trebuie să le întreprindă. Într-o

redactare clară, ce nu necesită interpretări, sunt prevăzute limitele mandatului

pentru pârât, cât și prestația reciprocă a reclamantei de a achita comisionul datorat,

determinat prin diferența dintre suma de 1.502.000 euro și prețul vânzării.

În ce privește prețul

pentru pârât, contractul nu a vizat obținerea unui anumit preț, nu are stabilite

obligații în acest sens, negocierea prețului este atributul proprietarului și asupra

deciziei sale, pârâtul nu are drept de dispoziție de obstaculare.

Pentru plata comisionului

s-a prevăzut condiția că va fi achitat numai în situația în care vânzarea imobilului

se încheie cu unul din cumpărătorii identificați de prestator și comunicați proprietarului,

până azi data semnării contractului – 09 noiembrie 2007 – nominalizați în persoana

lui M.V. și F.G., îndeplinită.

Din clauzele contractului

rezultă că la data încheierii reclamanta știa cine pot fi cumpărătorii, având dreptul

de a negocia și stabili prețul cu oricare dintre cele două persoane identificate

de pârât.

Reclamanta a condiționat

plata prestației pârâtului de obținerea unui preț superior celui de 1.502.000 euro

și, ipotetic, dacă nu l-ar fi obținut, nu avea nici obligația față de acesta.

În consecință, nu se poate

reține că reclamanta a fost în eroare asupra obiectului convenției, prestațiile

reciproce fiind precis stabilite, comisionul este determinabil prin elemente certe.

Curtea reține că nu constituie

eroare asupra „substanței” eroarea asupra valorii economice a prestației sau contraprestației

și nici omisiunea comunicării ofertei, în modalitatea invocată prin motivele de

apel.

Faptul că în contract,

care este cu titlu oneros, nu s-a menționat cuantumul „ci numai modalitatea” în

care va fi determinat, la ce dată, plata fiind sub condiție, nu se sancționează

cu nulitate.

Comisionul este stabilit,

cât și modalitatea de plată, prin convenția părților, ceea ce legea permite, raportul

juridic dintre părți fiind supus regulilor mandatului (art. 1532-art. 1559 C.

civ.). Nu are relevanță faptul că pârâtul nu a încheiat acte juridice în baza contractului

de comision și procurii date de M.V., sarcina sa fiind limitată la identificarea

potențialilor cumpărători, a înștiințării reclamantei și celorlalte activități menționate

în contract.

Cunoașterea de pârât a

unor elemente privind eventuala cuantificare a comisionului pe care nu era obligat

să le comunice reclamantei, nu pot fi reținute ca manopere în vicierea consimțământului

reclamantei.

S-a mai reținut de instanța

de apel că cuantificarea comisionului și plata sunt, sub condiția încheierii contractului

de vânzare-cumpărare peste prețul menționat în contractul contestat, operațiune

juridică ce revine numai reclamantei, la care pârâtul nu are nicio participare.

Or, reține instanța de

apel, reclamanta a încheiat ulterior contractul de vânzare-cumpărare, direct, fără

intermediari, cu M.V., la prețul menționat în declarația autentificată ce îi legalizează

semnătura, ofertă pe care aceasta a pretins că nu a cunoscut-o.

Modalitatea în care a

acționat reclamanta înlăuntrul termenului acordat pentru exercitarea mandatului,

prin cererile adresate notarului, corespondența cu pârâtul pretins neridicată ulterior

indicării potențialilor cumpărători, în decurs de câteva zile, impun concluzia că

a cunoscut și oferta.

Deși în acțiune reclamanta

a susținut că s-a convenit asupra unui comision diferit de cel rezultat în urma

modului de calcul din contract, nu a produs nicio dovadă.

La interogator pârâtul

a arătat că reclamanta nu era hotărâtă asupra prețului, ceea ce nu a permis menționarea

comisionului în sumă fixă.

În ce privește „uzanțele”

în materia imobiliară – cuantificarea comisionului, a modului de plată nu sunt reglementate

prin norma imperativă, stabilite prin lege, pentru a fi aplicare în cauză. De regulă,

determinate sunt părțile contractante, convenția acestora fiind legea lor, conform

art. 969 C. civ.

Unica condiție este de

a nu se încălca art. 948 C. civ., ce stabilește condițiile de validitate a convențiilor.

S-a reținut, astfel, că

îndatoririle mandatarului trebuie executate atâta timp cât este însărcinat, dreptul

comun reglementând răspunderea sa și a mandantului, în cazul neîndeplinirii obligațiilor

ce trebuie executate cu bună-credință.

Ipotetic, prestația pârâtului

devenea gratuită dacă reclamanta încheia contractul de vânzare-cumpărare la un preț

inferior sau egal cu potențialii cumpărători identificați de acesta cu altă persoană,

ori în alte condiții decât cele convenite pentru plata comisionului.

Reclamanta și-a păstrat

și a avut libertatea de a contracta, în alegerea cumpărătorului, stabilirii prețului,

comisionul urma a fi cuantificat la data autentificării contractului de vânzare-cumpărare.

Referitor la dol, ca viciu

de consimțământ, instanța de apel a reținut că pentru a atrage nulitatea actului

este necesar să provină de la una din părțile contractante, iar manoperele folosite

să fie de o anumită gravitate, încât, în lipsa lor, cealaltă parte să nu fi contractat.

Pentru considerentele

deja expuse pretinsa omisiune a comunicării ofertei privind prețul în condițiile

în care determinarea și plata comisionului sunt condiționate de încheierea contractului

de vânzare-cumpărare ce este atributul exclusiv al reclamantei, nu este atât de

gravă încât apelanta să nu fi contractat.

Instanța de apel a reținut

că se impune a fi avută în vedere în primul rând prevederea în contract doar a modalității

de calculare, sub condiție atât în ce privește potențiali cumpărători, cât și prețul

vânzării, pârâtul neavând obligația de a comunica oferta concretă a fiecăruia.

Valoric, comisionul a

fost stabilit ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în alte litigii

între părți, finalizate prin hotărâri judecătorești, acțiuni ce au avut ca obiect

executarea silită, contestație la executare, acțiune în pretenții.

Acțiunea în nulitate s-a

promovat de reclamantă ulterior obligării sale la plata comisionului prin sentința

civilă nr. 1164/2008 a Tribunalului București (Dosar civil nr. 134/A/2009 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie).

Hotărârea nu este definitivă, judecarea recursului fiind suspendată până la judecarea

prezentei cauze.

De altfel, așa cum s-a

mai motivat, conduita reclamantei ulterior semnării contractului la 09

noiembrie 2007 a impus și concluzia că a cunoscut oferta.

Astfel fiind, nu poate

fi reținut nici dolul ca viciu de consimțământ.

Consimțământul reclamantei

la momentul încheierii convenției a fost dat în deplină cunoștință de cauză, valabilitatea

acestuia nefiind legată de fapte sau împrejurări ulterioare momentului expirării

lui, în speță a calculării comisionului: a încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Criticile privind cauza

ilicită, falsă, motivată pe eroare și omisiunea comunicării ofertei, pentru a obține

o sumă mai mare de bani cu titlu de comision, nu sunt întemeiate.

Element esențial al contractului,

prevăzut în C. civ., cauza este definită ca scopul în vederea realizării căruia

s-a încheiat contractul, scop care, dacă nu ar exista contractul nu ar putea lua

ființă și părțile nu s-ar obliga.

Părțile au încheiat o

convenție sinalagmatică prin care sunt stabilite obligații reciproce, cu titlu oneros.

Între condițiile impuse

de art. 966 C. civ., pe care trebuia să le îndeplinească cauza, este aceea de a

fi reală și licită.

Prima instanță a aplicat

și interpretat corect art. 968 C. civ., reținând că actul juridic încheiat de părți

nu este contrar bunelor moravuri și ordinii publice, scopul urmărit de părți nu

contravine dispozițiilor legale imperative, aspect sub care nu sunt formulate critici

în apel.

Prin încheierea contractului

reclamanta a urmărit să găsească cumpărători prin intermediul pârâtului, iar acesta

să obțină comisionul, determinat potrivit convenției părților.

Mai reține instanța de

apel că într-adevăr pot fi și situații în care o convenție pe baza căreia se pretinde

o sumă de bani disproporționată față de prestația celeilalte trebuie considerată

ilicită în sensul art. 968 C. civ., text pe care își întemeiază cererea reclamanta.

Paguba suferită de o parte

contractantă rezultând din disproporția între prestațiile reciproce stipulate în

contract nu constituie cauză de nulitate decât în cazurile expres prevăzute de lege,

în care nu se află reclamanta. În aplicarea și interpretarea art. 968 C. civ., actul

juridic este conform cu legea și cu regulile de conviețuire socială, numai dacă

scopul urmărit de părți nu contravine dispozițiilor legale imperative, ordinii sau

regulilor de conviețuire socială.

Astfel, instanța de apel

reține că art. 968 C. civ. asigură conformitatea actului juridic cu legea și regulile

de conviețuire socială. Sancțiunea nulității intervine însă pentru „cauză imorală”

în cazul în care contrar regulilor de conviețuire socială un contractant profită

de neștiința, ignoranța sau starea de constrângere‚ în care s-a aflat celălalt spre

a obține avantaje disproporționate.

S-a mai reținut de către

instanța de apel că, în speță, pârâtul nu se află în niciuna din aceste situații,

care nu au fost invocate ca motiv în acțiune, întemeiată pe viciu de consimțământ

și omisiunea comunicării ofertei și că în calea de atac conform art. 294 C.

proc. civ. nu se pot formula alte cereri și apărări.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs reclamanta M.C.A., solicitând modificarea ei în sensul admiterii

apelului și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Criticile aduse hotărârii

instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, recurenta susține

că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, iar considerentele

conțin elemente contradictorii, cu privire la aspecte pe care niciodată nu le-a

pus în discuție.

Se mai susține că a invocat

eroarea „in substantiam” ca viciu de consimțământ, pe care însă instanța nu a analizat-o,

cum de altfel nu a fost analizat nici dolul prin reticență, concretizat în necomunicarea

către ea a ofertei de cumpărare din partea lui M.V.

O altă critică vizează

neanalizarea cauzei ca element al actului juridic prin prisma dispozițiilor

art. 966 C. civ.

Examinând hotărârea instanței

de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține

următoarele:

Obligația instanței de

a demonstra de ce s-a oprit la soluția dată, pentru ce a admis susținerile unei

părți și le-a respins pe ale celeilalte, pentru ce motiv a considerat o probă pertinentă

și concludentă și de ce a înlăturat celelalte probe, de ce a aplicat o anumită interpretare

stării de fapt și respectiv celei de drept, este o obligație esențială rezultată

din dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Motivarea hotărârii trebuie

să fie clară, concisă și concretă și în concordanță cu probele și actele de la dosar,

ea trebuie să permită urmărirea unui raționament care a condus instanța la soluția

dată.

Or din perspectiva celor

expuse, raportat la obiectul dedus judecății și la considerentele hotărârii instanței

de apel, este de reținut că acestea nu se circumscriu dispozițiilor art. 261

pct. 5 C. proc. civ., în condițiile în care nu sunt analizate toate motivele de

apel și în condițiile în care nu s-a analizat și interpretat contractul a cărui

nulitate se solicită prin prisma dispozițiilor art. 977 C. civ., dar și prin prisma

viciilor de consimțământ invocate „error in substantiam” și dol.

Astfel interpretarea contractului

încheiat între părți și intitulat „de comision” prin prisma dispozițiilor art. 977,

978, 980 C. civ. se impunea pentru stabilirea voinței reale, a probelor și a condițiilor

în care s-au derulat operațiunile juridice ulterioare.

Interpretarea contractului

de comision se impunea cu atât mai mult cu cât contractul de comision este, în esență,

un mandat fără reprezentare.

Elementul care apropie

cel mai mult contractul de comision de contractul de mandat este legătura juridică

în temeiul căreia comisionarul tratează pentru altul, iar nu pentru sine. Consecința

acestei înțelegeri care particularizează comisionul de contractul de mandat, constă

în nașterea unor raporturi juridice personale de pe urma acestui „mandat” numai

între comisionar și terțul cu care a contractat.

Comitentul nu intră nici

în raport juridic cu terțul, singurele raporturi juridice fiind cu comisionarul,

mai mult aceste raporturi îi sunt străine, deși este beneficiarul lor.

Interpretarea contractului

încheiat de părți se impunea nu numai pentru stabilirea voinței interne reale a

părților, dar și raportat la dispozițiunile ce reglementează contractul de comision

și care sunt cuprinse în art. 406 C. com.

Potrivit acestei dispoziții

„Comisionarul este direct obligat către persoana cu care a contractat, ca și cum

afacerea ar fi fost a sa proprie. Comitentul nu are acțiune în contra persoanelor

cu care a contractat comisionarul și nici acestea nu au vreo acțiune în contra comitentului.

Din perspectiva celor

expuse, și a incidenței dispozițiilor art. 261 pct. 2 C. proc. civ., în sensul celor

expuse, controlul judiciar este imposibil de exercitat, fiind astfel prezente cerințele

art. 312 pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi admis, a

se casa hotărârea instanței de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare, ocazie

cu care instanța va dispune administrarea tuturor probelor necesare, pentru clarificarea

adevăratelor raporturi juridice dintre părți în vederea aflării adevăratului obiectiv.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanta M.C.A. împotriva deciziei nr. 115 din 14 iulie 2010 a Curții de Apel

Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia recurată

și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 iunie 2011.