ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4831/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1983 din 30 noiembrie 2009 a Tribunalului Iași s-a respins acțiunea civilă înaintată de reclamanta M.C.A. împotriva pârâtului T.S.A. pentru anularea contractului de comision încheiat la 09 noiembrie 2007. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele: Reclamanta în calitate de proprietară s-a obligat să achite pârâtului (prestator) comisionul datorat, acesta fiind egal cu diferența dintre suma de 1.502.000 euro și prețul vânzării, cu mențiunea că acest comision va fi achitat numai în situația în care vânzarea imobilului se va încheia cu unul din potențialii cumpărători identificați de prestator și comunicați proprietarului, respectiv M.V.

și F.G., sau alți cumpărători, proprietarul acordând prestatorului exclusivitatea până la 25 noiembrie 2007. S-a mai reținut de către instanța de fond că una din condițiile de fond, esențială, de validitate a actului juridic, conform art. 948 C. civ., este consimțământul, iar una din cerințele valabilității consimțământului este ca acesta să nu fie afectat de vreun viciu, respectiv eroarea, dolul, violența, leziunea. În ce privește eroarea, în alcătuirea acestui viciu intră un singur element, de natură psihologică, anume falsa reprezentare a realității; iar dolul constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic.

S-a reținut că din probatoriul administrat nu rezultă, și reclamanta nu a făcut dovada că consimțământul i-ar fi fost viciat, că ar fi vorba de o falsă reprezentare, fiind în eroare cu privire la actul juridic pe care l-a încheiat, dimpotrivă, aceasta și-a manifestat liber voința de a vinde un imobil, vânzarea s-a realizat în condițiile stabilite prin contract, inclusiv prețul dorit de aceasta, iar comisionul urma să fie achitat numai în cazul în care se oferea un preț mai mare de 1.502.000 euro și numai în situația vânzării către unul din cei doi potențiali cumpărători identificați, M.V. și F.G.

Se reține că reclamanta, în calitate de vânzătoare, nu a probat nici faptul că a fost înșelată sau că a fost indusă în eroare de pârât în vederea încheierii contractului, iar împrejurarea invocată că pârâtul era mandatarul potențialului cumpărător, respectiv a numitului M.V., la data încheierii contractului de comision dintre părți, nu poate fi primită de instanță din moment ce nu se face dovada că s-a urmărit prejudicierea acesteia sau lezarea interesului său. Prima instanță a mai reținut că este fondat motivul de nulitate invocat de reclamantă vizând cauza ilicită a contractului nu poate fi reținută de Tribunal.

Cauza (scopul) este o altă condiție de fond, esențială, de validitate a actului juridic și pentru a fi valabilă trebuie să fie și licită, cerință prevăzută de art. 966 C. civ., potrivit căruia „obligația fără cauză, sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect”, iar conținutul cauzei este precizat de art. 968 C. civ., conform căruia cauza este nelicită când este prohibită de legi și când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice”. Cauza actului juridic a cărui nulitate se solicită este licită și morală.

Instanța de fond a înlăturat criticile reclamantei vizând încălcarea dispozițiile art. 5 C. civ., întrucât în baza acestor prevederi pot fi declarate nule numai actele juridice având o cauză ce contravine dispozițiilor exprese care interesează ordinea publică și morală, ori în speță nu există o interdicție legală în acest sens, părțile putând stipula prin acordul lor de voință cuantumul comisionului rezultat dintr-un contract de comision. Referitor la susținerea reclamantei vizând faptul că contractul de comision este de natură comercială, fiind aplicabil doar comercianților, nu și persoanelor fizice, nu este întemeiată.

Într-adevăr, în literatură și jurisprudență s-a decis că instituția comisionului este de natură comercială, deși mecanismul operației de comision prezintă asemănări celui propriu mandatului civil, caracterizând, până la urmă contractul de comision ca mandat fără reprezentare, totuși anumite elemente particularizează comisionul și-l configurează ca o instituție a dreptului comercial. În primul rând, comisionarul se obligă să trateze afaceri comerciale pe seama comitentului, dar în nume propriu. Astfel, se reține de către prima instanță că, în speță, obligația pârâtului de identificare a posibililor cumpărători ai imobilului și efectuarea unor servicii în beneficiul reclamantei are caracter civil, nefiind de tratare în nume propriu, de afaceri comerciale pe seama reclamantului, contractul încheiat între părți, astfel că, indiferent de denumirea acestuia, este de natură civilă, fiind incidente dispozițiile art. 969 C. civ.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta M.C.A., iar prin decizia civilă nr. 115 din 14 iulie 2010 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și familie, s-a respins nefondat apelul, reținându-se următoarele considerente: În instanța de apel s-a administrat proba cu interogatoriul pârâtului - intimat și înscrisurile, fiind depuse la dosar următoarele înscrisuri: - cererea adresată Biroului Notarului Public BNP datată 17 noiembrie 2007 prin care reclamanta solicită anularea procurii date lui T.S.A. pentru imobilul din Iași și cere să nu i se mai răspundă la nicio solicitare; - declarația din 20 noiembrie 2007 prin care reclamanta „revocă în mod expres și în totalitate procura autentificată la BNP București, prin care, în calitate de mandatară, l-a împuternicit pe T.S.A.

să o reprezinte la Administrația Financiară a Municipiului Iași, în vederea eliberării și ridicării certificatului de atestare fiscală pentru imobilul în litigiu și la A.N.C.P.I. - O.C.P.I. Iași în vederea depunerii declarației din 09 noiembrie 2007 la BNP A.A.R. prin care a fost de acord cu radierea interdicției de înstrăinare și grevare asupra imobilului proprietatea sa, procura din 09 noiembrie 2007. La dosar s-a depus și încheierea de legalizare de semnătură din 07 noiembrie 2007 dată de M.V. la Biroul Notarial C&A adresată lui M.C.A., prin care acesta își exprimă „intenția fermă de cumpărare a imobilului proprietatea acesteia”. Prețul pe care îl oferă pentru imobilul descris în declarație este de 1.600.000 euro, pe care dorește să-l achite integral prin ordin de plată în momentul semnării contractului de vânzare-cumpărare.

Se menționează că „oferta este valabilă până la 25 noiembrie 2007”. În răspunsul la interogatoriu intimatul-pârât a confirmat că părțile sunt în litigiu din anul 2008, că în primă instanță nu a prezentat „oferta” făcută de M.V., motivată pe faptul că nu a studiat personal dosarul, până la 21 aprilie 2010. Precizează că nu s-a menționat comisionul în sumă fixă pentru că „mereu erau discuții în legătură cu prețul, contractul a fost redactat de doamna notar la București”. Instanța de apel a reținut astfel că Tribunalul a soluționat cauza în primă instanță fiind învestit cu acțiune în constatarea nulității unui act juridic patrimonial, fiind contestat cuantumul „comisionului” de 148.000 euro. Raportat la data învestirii instanței de prim grad, a dispozițiilor art. 112 pct. 3 C. proc.

civ., a cursului RON/euro și art. 2 pct. 1, competența de soluționare a cauzei în primă instanță revine Tribunalului, oricare ar fi natura juridică a litigiului comercial sau civil. Astfel, în primă instanță Tribunalul judecă în materie comercială procesele și cererile al căror obiect are o valoare de peste 100.000 RON, iar în materie civilă procesele și cererile al căror obiect are o valoare de peste 500.000 RON. Ca atare, reține instanța de apel că nu sunt întemeiate criticile privind competența, art. 159 pct. 2 C. proc. civ. nu este incident. Cauza este de competența instanțelor judecătorești, judecată de instanța cu gradul cuvenit, de Tribunal, actele de procedură fiind îndeplinite de judecătorul competent.

Faptul că în art. 405 C. com. reglementează „comisionul” ce are ca obiect tratarea afacerii comerciale de către comisionar în socoteala comitentului, cât și numirea contractului de „comision” la autentificare nu impune o altă competență a instanței de prim grad. Prima instanță a respins acțiunea ca nedovedită, neîntemeiată, analizând în fond motivele de nulitate pe baza dispozițiilor legale invocate și a dreptului comun în materie ce reglementează „contractele sau convențiile” din Titlul III al C. civ. Pârâtul nu a tratat afaceri comerciale, în sensul dispozițiilor C. com., în contract părțile nu sunt numite „comitent și comisionar”, ci „proprietar - comitent și prestator”, raportul juridic fiind corect analizat prin prisma art. 969 și 1169 C. civ.

Hotărârea atacată cuprinde conform art. 261 C. proc. civ. considerentele de fapt și drept ce au format convingerea instanței de fond, cât și cele pentru care s-au înlăturat apărările reclamantei. Instanța de prim grad a motivat concludent și pertinent pe baza probelor administrate că motivele de nulitate invocate nu sunt întemeiate. Probatoriul administrat în apel nu modifică situația de fapt stabilită în primă instanță și nu impune o altă soluție. Reclamanta a învestit instanța cu acțiune în constatarea nulității absolute a contractului încheiat cu pârâtul, sancțiune a actului juridic pentru a nu permite ca voința individuală să treacă peste îngrădirile ce-i sunt impuse prin normele dreptului pozitiv și are drept consecință desființarea acestuia.

Pentru vicierea consimțământului prin eroare sau dol invocate de reclamantă, nulitatea este relativă și nu absolută. Eroarea, ca viciu de consimțământ, atrage nulitatea actului numai atunci când cade asupra substanței convenției sau asupra naturii juridice a contractului. S-a reținut, astfel, că eroarea asupra calităților substanțiale ale obiectului contractului privește calitățile care au servit drept motiv determinant pentru formarea acordului de voință al părților în sensul că în lipsa lor nu s-ar fi contractat, ceea ce în cauză nu este dovedit. Deși în acțiune se invocă o altă sumă, nu s-a probat că între părți a existat o altă înțelegere decât aceea consemnată în contractul autentic, cu privire la stabilirea, determinarea comisionului, termenul de plată și condițiile în care va avea loc.

Astfel, nu constituie eroare, ca viciu de consimțământ, simpla susținere a reclamantei că nu ar fi încheiat contractul dacă cunoștea cuantumul comisionului. La situația de fapt dovedită instanța de apel a reținut că contractul are ca obiect identificarea posibililor cumpărători, stabilind pentru pârât și acțiunile ce trebuie să le întreprindă. Într-o redactare clară, ce nu necesită interpretări, sunt prevăzute limitele mandatului pentru pârât, cât și prestația reciprocă a reclamantei de a achita comisionul datorat, determinat prin diferența dintre suma de 1.502.000 euro și prețul vânzării. În ce privește prețul pentru pârât, contractul nu a vizat obținerea unui anumit preț, nu are stabilite obligații în acest sens, negocierea prețului este atributul proprietarului și asupra deciziei sale, pârâtul nu are drept de dispoziție de obstaculare.

Pentru plata comisionului s-a prevăzut condiția că va fi achitat numai în situația în care vânzarea imobilului se încheie cu unul din cumpărătorii identificați de prestator și comunicați proprietarului, până azi data semnării contractului – 09 noiembrie 2007 – nominalizați în persoana lui M.V. și F.G., îndeplinită. Din clauzele contractului rezultă că la data încheierii reclamanta știa cine pot fi cumpărătorii, având dreptul de a negocia și stabili prețul cu oricare dintre cele două persoane identificate de pârât. Reclamanta a condiționat plata prestației pârâtului de obținerea unui preț superior celui de 1.502.000 euro și, ipotetic, dacă nu l-ar fi obținut, nu avea nici obligația față de acesta.

În consecință, nu se poate reține că reclamanta a fost în eroare asupra obiectului convenției, prestațiile reciproce fiind precis stabilite, comisionul este determinabil prin elemente certe. Curtea reține că nu constituie eroare asupra „substanței” eroarea asupra valorii economice a prestației sau contraprestației și nici omisiunea comunicării ofertei, în modalitatea invocată prin motivele de apel. Faptul că în contract, care este cu titlu oneros, nu s-a menționat cuantumul „ci numai modalitatea” în care va fi determinat, la ce dată, plata fiind sub condiție, nu se sancționează cu nulitate. Comisionul este stabilit, cât și modalitatea de plată, prin convenția părților, ceea ce legea permite, raportul juridic dintre părți fiind supus regulilor mandatului (art. 1532-art.

1559 C. civ.). Nu are relevanță faptul că pârâtul nu a încheiat acte juridice în baza contractului de comision și procurii date de M.V., sarcina sa fiind limitată la identificarea potențialilor cumpărători, a înștiințării reclamantei și celorlalte activități menționate în contract. Cunoașterea de pârât a unor elemente privind eventuala cuantificare a comisionului pe care nu era obligat să le comunice reclamantei, nu pot fi reținute ca manopere în vicierea consimțământului reclamantei. S-a mai reținut de instanța de apel că cuantificarea comisionului și plata sunt, sub condiția încheierii contractului de vânzare-cumpărare peste prețul menționat în contractul contestat, operațiune juridică ce revine numai reclamantei, la care pârâtul nu are nicio participare.

Or, reține instanța de apel, reclamanta a încheiat ulterior contractul de vânzare-cumpărare, direct, fără intermediari, cu M.V., la prețul menționat în declarația autentificată ce îi legalizează semnătura, ofertă pe care aceasta a pretins că nu a cunoscut-o. Modalitatea în care a acționat reclamanta înlăuntrul termenului acordat pentru exercitarea mandatului, prin cererile adresate notarului, corespondența cu pârâtul pretins neridicată ulterior indicării potențialilor cumpărători, în decurs de câteva zile, impun concluzia că a cunoscut și oferta. Deși în acțiune reclamanta a susținut că s-a convenit asupra unui comision diferit de cel rezultat în urma modului de calcul din contract, nu a produs nicio dovadă.

La interogator pârâtul a arătat că reclamanta nu era hotărâtă asupra prețului, ceea ce nu a permis menționarea comisionului în sumă fixă. În ce privește „uzanțele” în materia imobiliară – cuantificarea comisionului, a modului de plată nu sunt reglementate prin norma imperativă, stabilite prin lege, pentru a fi aplicare în cauză. De regulă, determinate sunt părțile contractante, convenția acestora fiind legea lor, conform art. 969 C. civ. Unica condiție este de a nu se încălca art. 948 C. civ., ce stabilește condițiile de validitate a convențiilor. S-a reținut, astfel, că îndatoririle mandatarului trebuie executate atâta timp cât este însărcinat, dreptul comun reglementând răspunderea sa și a mandantului, în cazul neîndeplinirii obligațiilor ce trebuie executate cu bună-credință.

Ipotetic, prestația pârâtului devenea gratuită dacă reclamanta încheia contractul de vânzare-cumpărare la un preț inferior sau egal cu potențialii cumpărători identificați de acesta cu altă persoană, ori în alte condiții decât cele convenite pentru plata comisionului. Reclamanta și-a păstrat și a avut libertatea de a contracta, în alegerea cumpărătorului, stabilirii prețului, comisionul urma a fi cuantificat la data autentificării contractului de vânzare-cumpărare. Referitor la dol, ca viciu de consimțământ, instanța de apel a reținut că pentru a atrage nulitatea actului este necesar să provină de la una din părțile contractante, iar manoperele folosite să fie de o anumită gravitate, încât, în lipsa lor, cealaltă parte să nu fi contractat.

Pentru considerentele deja expuse pretinsa omisiune a comunicării ofertei privind prețul în condițiile în care determinarea și plata comisionului sunt condiționate de încheierea contractului de vânzare-cumpărare ce este atributul exclusiv al reclamantei, nu este atât de gravă încât apelanta să nu fi contractat. Instanța de apel a reținut că se impune a fi avută în vedere în primul rând prevederea în contract doar a modalității de calculare, sub condiție atât în ce privește potențiali cumpărători, cât și prețul vânzării, pârâtul neavând obligația de a comunica oferta concretă a fiecăruia. Valoric, comisionul a fost stabilit ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în alte litigii între părți, finalizate prin hotărâri judecătorești, acțiuni ce au avut ca obiect executarea silită, contestație la executare, acțiune în pretenții.

Acțiunea în nulitate s-a promovat de reclamantă ulterior obligării sale la plata comisionului prin sentința civilă nr. 1164/2008 a Tribunalului București (Dosar civil nr. 134/A/2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie). Hotărârea nu este definitivă, judecarea recursului fiind suspendată până la judecarea prezentei cauze. De altfel, așa cum s-a mai motivat, conduita reclamantei ulterior semnării contractului la 09 noiembrie 2007 a impus și concluzia că a cunoscut oferta. Astfel fiind, nu poate fi reținut nici dolul ca viciu de consimțământ. Consimțământul reclamantei la momentul încheierii convenției a fost dat în deplină cunoștință de cauză, valabilitatea acestuia nefiind legată de fapte sau împrejurări ulterioare momentului expirării lui, în speță a calculării comisionului: a încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Criticile privind cauza ilicită, falsă, motivată pe eroare și omisiunea comunicării ofertei, pentru a obține o sumă mai mare de bani cu titlu de comision, nu sunt întemeiate. Element esențial al contractului, prevăzut în C. civ., cauza este definită ca scopul în vederea realizării căruia s-a încheiat contractul, scop care, dacă nu ar exista contractul nu ar putea lua ființă și părțile nu s-ar obliga. Părțile au încheiat o convenție sinalagmatică prin care sunt stabilite obligații reciproce, cu titlu oneros. Între condițiile impuse de art. 966 C. civ., pe care trebuia să le îndeplinească cauza, este aceea de a fi reală și licită. Prima instanță a aplicat și interpretat corect art. 968 C. civ., reținând că actul juridic încheiat de părți nu este contrar bunelor moravuri și ordinii publice, scopul urmărit de părți nu contravine dispozițiilor legale imperative, aspect sub care nu sunt formulate critici în apel.

Prin încheierea contractului reclamanta a urmărit să găsească cumpărători prin intermediul pârâtului, iar acesta să obțină comisionul, determinat potrivit convenției părților. Mai reține instanța de apel că într-adevăr pot fi și situații în care o convenție pe baza căreia se pretinde o sumă de bani disproporționată față de prestația celeilalte trebuie considerată ilicită în sensul art. 968 C. civ., text pe care își întemeiază cererea reclamanta. Paguba suferită de o parte contractantă rezultând din disproporția între prestațiile reciproce stipulate în contract nu constituie cauză de nulitate decât în cazurile expres prevăzute de lege, în care nu se află reclamanta. În aplicarea și interpretarea art. 968 C. civ., actul juridic este conform cu legea și cu regulile de conviețuire socială, numai dacă scopul urmărit de părți nu contravine dispozițiilor legale imperative, ordinii sau regulilor de conviețuire socială.

Astfel, instanța de apel reține că art. 968 C. civ. asigură conformitatea actului juridic cu legea și regulile de conviețuire socială. Sancțiunea nulității intervine însă pentru „cauză imorală” în cazul în care contrar regulilor de conviețuire socială un contractant profită de neștiința, ignoranța sau starea de constrângere‚ în care s-a aflat celălalt spre a obține avantaje disproporționate. S-a mai reținut de către instanța de apel că, în speță, pârâtul nu se află în niciuna din aceste situații, care nu au fost invocate ca motiv în acțiune, întemeiată pe viciu de consimțământ și omisiunea comunicării ofertei și că în calea de atac conform art. 294 C. proc. civ. nu se pot formula alte cereri și apărări.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta M.C.A., solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, recurenta susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, iar considerentele conțin elemente contradictorii, cu privire la aspecte pe care niciodată nu le-a pus în discuție. Se mai susține că a invocat eroarea „in substantiam” ca viciu de consimțământ, pe care însă instanța nu a analizat-o, cum de altfel nu a fost analizat nici dolul prin reticență, concretizat în necomunicarea către ea a ofertei de cumpărare din partea lui M.V.

O altă critică vizează neanalizarea cauzei ca element al actului juridic prin prisma dispozițiilor art. 966 C. civ. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Obligația instanței de a demonstra de ce s-a oprit la soluția dată, pentru ce a admis susținerile unei părți și le-a respins pe ale celeilalte, pentru ce motiv a considerat o probă pertinentă și concludentă și de ce a înlăturat celelalte probe, de ce a aplicat o anumită interpretare stării de fapt și respectiv celei de drept, este o obligație esențială rezultată din dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă și în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea trebuie să permită urmărirea unui raționament care a condus instanța la soluția dată.

Or din perspectiva celor expuse, raportat la obiectul dedus judecății și la considerentele hotărârii instanței de apel, este de reținut că acestea nu se circumscriu dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în condițiile în care nu sunt analizate toate motivele de apel și în condițiile în care nu s-a analizat și interpretat contractul a cărui nulitate se solicită prin prisma dispozițiilor art. 977 C. civ., dar și prin prisma viciilor de consimțământ invocate „error in substantiam” și dol. Astfel interpretarea contractului încheiat între părți și intitulat „de comision” prin prisma dispozițiilor art. 977, 978, 980 C. civ. se impunea pentru stabilirea voinței reale, a probelor și a condițiilor în care s-au derulat operațiunile juridice ulterioare.

Interpretarea contractului de comision se impunea cu atât mai mult cu cât contractul de comision este, în esență, un mandat fără reprezentare. Elementul care apropie cel mai mult contractul de comision de contractul de mandat este legătura juridică în temeiul căreia comisionarul tratează pentru altul, iar nu pentru sine. Consecința acestei înțelegeri care particularizează comisionul de contractul de mandat, constă în nașterea unor raporturi juridice personale de pe urma acestui „mandat” numai între comisionar și terțul cu care a contractat. Comitentul nu intră nici în raport juridic cu terțul, singurele raporturi juridice fiind cu comisionarul, mai mult aceste raporturi îi sunt străine, deși este beneficiarul lor.

Interpretarea contractului încheiat de părți se impunea nu numai pentru stabilirea voinței interne reale a părților, dar și raportat la dispozițiunile ce reglementează contractul de comision și care sunt cuprinse în art. 406 C. com. Potrivit acestei dispoziții „Comisionarul este direct obligat către persoana cu care a contractat, ca și cum afacerea ar fi fost a sa proprie. Comitentul nu are acțiune în contra persoanelor cu care a contractat comisionarul și nici acestea nu au vreo acțiune în contra comitentului. Din perspectiva celor expuse, și a incidenței dispozițiilor art. 261 pct. 2 C. proc. civ., în sensul celor expuse, controlul judiciar este imposibil de exercitat, fiind astfel prezente cerințele art. 312 pct. 5 C. proc.

civ., motiv pentru care recursul urmează a fi admis, a se casa hotărârea instanței de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare, ocazie cu care instanța va dispune administrarea tuturor probelor necesare, pentru clarificarea adevăratelor raporturi juridice dintre părți în vederea aflării adevăratului obiectiv.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta M.C.A. împotriva deciziei nr. 115 din 14 iulie 2010 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 iunie 2011.