ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 564/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin

sentința comercială nr. 758/PI din 14 iulie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 22123/325/2009,

judecătorul din cadrul Tribunalului Timiș, secția comercială și de contencios

administrativ, a respins excepția lipsei de interes ca neîntemeiată; a admis acțiunea

formulată de reclamanta T.B.M. în contradictoriu cu pârâta SC R. Bank SA și a obligat

pârâta la diminuarea dobânzii revizuibile de 6,9% la dobânda anuală de 5,9%, începând

cu luna iunie 2009.

În considerentele sentinței, judecătorul

fondului a reținut că prin contractul de credit, pârâta, în calitate de împrumutător,

a acordat reclamantei, în calitate de împrumutat, un împrumut de 75.520 euro, pe

o perioadă de 480 luni, în scopul achiziționării unei locuințe, dobânda fiind stabilită

prin art. 4, ca fiind fixă în primul an de creditare, iar pentru următorii reclamanta

având dreptul de a opta pentru mai multe variante. S-a prevăzut, totodată, că reclamanta

trebuie să-și exercite opțiunea pentru una din variantele prevăzute. S-a reținut

că după primul an de creditare, pârâta a notificat reclamanta în vederea exprimării

opțiunii, comunicându-se, totodată, nivelurile de dobândă pentru fiecare variantă.

Reclamanta a contestat marja băncii, precizând că aceasta nu a fost justificată

de pârâtă.

Raportat la această situație de fapt, judecătorul

a apreciat că stabilirea unei valori a dobânzii de 6,9% după primul an de creditare

este abuzivă și nelegală. Judecătorul a reținut incidența în cauză a prevederilor

Legii nr. 289/2004, coroborate cu cele ale Legii nr. 193/2000 și O.G. nr. 21/1992.

A considerat, în raport de aceste acte normative, că clauza contractuală privind

dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda este o clauză abuzivă, ea nefiind

negociată cu consumatorul, contractul fiind unul standard preformulat, pârâta practicând

cu titlu de notorietate această clauză contractuală.

Judecătorul a mai reținut că pârâta nu

a precizat nici în cadrul litigiului modul de calcul al ratei dobânzii, apreciind

că răspunsurile date de această parte au caracter general.

Judecătorul a concluzionat că demersul

judiciar al reclamantei are interes întrucât vizează încălcarea unui drept contractual

de către pârâtă prin modalitatea de modificare a dobânzii contractuale, indiferent

dacă această modificare este mai mică sau mai mare decât cea inițială. A dispus

stabilirea dobânzii la nivelul avut în primul an de creditare, precizând că nu poate

stabili o marjă fixă a dobânzii întrucât acest apanaj aparține exclusiv părților

contractuale, singura măsură legală fiind aceea de înlăturare a efectelor modificării

nelegale și abuzive a dobânzii anuale.

Prin decizia civilă nr. 131 din 12 mai

2011, completul de judecată din cadrul Curții de Apel Timișoara, secția comercială,

a respins apelul declarat de pârâtă, cu următoarele considerente: a reținut caracterul

abuziv al clauzelor 4.2 și 4.7 din contract, apreciind că criteriile instituite

de acestea - evoluția pieței financiare sau politica de credite a băncii - au un

caracter incert pentru viitorul derulării contractului și pentru reprezentarea costului

creditului. S-a mai reținut că pârâta-apelantă nu oferă niciun exemplu de formulă

de calcul a dobânzii revizuibile. În consecință, judecătorii apelului au apreciat

ca fiind legală și temeinică sentința de fond, atât sub aspectul situației de fapt,

cât și al aplicării legislației incidente.

Decizia de apel a fost recurată de pârâta

SC R. Bank SA, care a solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârilor

pronunțate în cauză în sensul respingerii acțiunii reclamantei.

Pârâta a invocat prevederile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., criticând decizia de apel sub aspectul greșitei aplicări a

legii. A arătat că legislația în materie permite stabilirea unei dobânzi variabile,

fiind respectate și dispozițiile în materia protecției consumatorului. A susținut

că încă de la încheierea contractului, reclamanta cunoștea criteriile în baza cărora

urma să se stabilească rata dobânzii, astfel încât modificarea intervenită nu este

rezultatul voinței unilaterale a băncii, ci rezultatul voinței comune a părților.

Ceea ce trebuie semnalat este faptul că deși notificată, reclamanta nu și-a manifestat

opțiunea în privința modalității de stabilire a ratei dobânzii. Pârâta a mai susținut

că nu există prevederi legale care să instituie o obligație de înscriere în contractul

de credit a formulei de calcul a ratei dobânzii.

De asemenea, a susținut lipsa caracterului

abuziv al clauzei contractuale în sensul că nu a fost de natură să creeze un dezechilibru

semnificativ între părțile semnatare ale convenției de credit, prin faptul că majorarea

ratei dobânzii s-a realizat doar cu un punct procentual.

Pârâta a mai arătat că judecătorii apelului

nu au analizat critica referitoare la intervenția asupra raportului juridic, pe

care l-a modificat, încălcându-se astfel prevederile art. 969 C. civ. A arătat,

sub acest aspect, că judecătorii nu au fost învestiți cu o cerere distinctă pentru

anularea clauzei pretins abuzive și că, în urma constatării caracterului abuziv,

nu au dispus anularea acesteia, obligând banca, totuși, Ia stabilirea unei rate

fixe a dobânzii pe toată perioada de derulare a contractului. A mai susținut că,

prin această dispoziție, s-a vătămat dreptul băncii de a majora pe viitor rata dobânzii,

deși chiar legislația prevede această posibilitate în funcție de evoluția indicatorilor

publici EURIBOR/LIBOR/ROBOR.

Prin întâmpinare, reclamanta a solicitat

respingerea recursului ca nefondat, invocând următoarele apărări: a arătat că pârâta

nu a precizat modul de calcul al marjei de 8 puncte procentuale stabilită, aceasta

efectuând un abuz de poziție dominantă; a susținut caracterul abuziv al clauzei

contractuale prin aceea că posibilitatea de majorare a ratei dobânzii este lăsată

la latitudinea pârâtei, fără posibilitatea de negociere; a apreciat că nu există

o încălcare a prevederilor art. 969 C. civ., hotărârile instanțelor inferioare fiind

legale din perspectiva stabilirii echilibrului între drepturile de creanță ale pârâtei

și obligațiile corelative ale reclamantei.

Nu au fost administrate înscrisuri noi

în recurs.

Analizându-se legalitatea deciziei de apel

în raport de critici le formulate și de apărările invocate, se rețin următoarele:

Este necesar a se preciza faptul că toate

criticile pârâtei vor fi analizate în raport de obiectul cererii de chemare în judecată,

astfel cum acesta a fost determinat de reclamantă.

Se constată, sub acest aspect, că reclamanta

a solicitat, prin cererea sa, obligarea pârâtei la diminuarea marjei băncii și stabilirea

unei marje fixe raportat la clauzele contractului de creditare. Se constată, deci,

că reclamanta nu a învestit judecătorii cu o solicitare de stabilire a ratei dobânzii

sau de revenire la rata dobânzii acordată de bancă în primul an de creditare, ci

criticile sale s-au rezumat la caracterul neclar, pretins abuziv al modalității

în care banca a stabilit marja care se adaugă ratei dobânzii. Din această perspectivă,

se apreciază că judecătorii au analizat cauza fără a identifica precis solicitarea

reclamantei, pronunțând o soluție care nu răspunde solicitării acesteia.

Se reține, totodată, că judecătorii nu

au argumentat, în conformitate cu dispozițiile legale, pretinsul caracter abuziv

al clauzei contestate de reclamantă. Astfel, în ceea ce privește caracterul abuziv

dedus din lipsa negocierii, se constată că contractul părților prevede posibilitatea

negocierii după primul an de creditare când reclamanta avea dreptul de a opta pentru

variantele de stabilire a ratei dobânzii, moment în care avea posibilitatea de a

solicita băncii toate informațiile necesare pentru a putea opta, în cunoștință de

cauză, pentru rata dobânzii pe care o considera cea mai potrivită în raport de situația

sa financiară, sau de alți factori ce ar fi putut influența posibilitatea de rambursare

a creditului. În speță, pârâta a emis notificare, potrivit contractului, invitând-o

pe reclamantă la negociere în vedere stabilirii pe viitor a ratei dobânzii ce urma

să fie aplicată creditului acordat. Reclamanta, în desconsiderarea drepturilor și

obligațiilor ce îi reveneau, a ignorat această solicitare, pârâta acționând în consecință

și cu respectarea prevederilor contractuale și legale, prin stabilirea ratei dobânzii.

Se reține că reclamanta avea cunoștință despre dreptul său de a negocia rata dobânzii

după primul an de creditare, drept de care nu s-a folosit, invocând ulterior lipsa

negocierii în cererea sa de chemare în judecată. În consecință, nu se poate reține

o lipsă de negociere, contractul părților oferind această posibilitate, ignorată

de reclamantă.

Se reține și faptul că legislația în materie

bancară și cea în materia protecției consumatorului nu interzice ca pe parcursul

derulării unui contract de credit să se producă modificări ale ratei dobânzii, prin

stabilirea acesteia succesiv ca fixă sau variabilă.

Se constată, de asemenea, că nu este îndeplinită

nici cerința dezechilibrului semnificativ prin stabilirea ratei dobânzii, creșterea

acesteia situându-se la nivelul unui punct procentual față de rata stabilită pentru

primul an de creditare.

Aspectul determinant în soluționarea prezentei

cauze este dat de modalitatea concretă în care judecătorii instanțelor inferioare

au soluționat pretenția reclamantei. Reiterăm faptul că reclamanta nu a solicitat

nici prin cererea de chemare în judecată, nici prin notele depuse ulterior la dosar,

ca judecătorii să stabilească obligația pârâtei de a reveni la dobânda inițială

stabilită pentru primul an de creditare. Modalitatea în care judecătorii au înțeles

să soluționeze cauza excede cadrului procesual astfel cum a fost stabilit de reclamantă,

intervenind nepermis în raportul juridic dintre părți. Astfel, în măsura în care

se constată caracterul abuziv al unei clauze, soluția ce se impune este aceea a

anulării respectivei clauze. Concret, în măsura în care judecătorii instanțelor

inferioare constatau că modalitatea în care banca efectua procedura de stabilire

a marjei ce i se cuvine este abuzivă, acest caracter abuziv afecta modalitatea de

stabilire a ratei dobânzii, indiferent dacă aceasta viza primul an de creditare

sau restul anilor în care exista obligația de rambursare a creditului. Deci, dacă

marja băncii a fost considerată abuzivă, ea prezintă acest caracter abuziv nu numai

în ce privește modificări ulterioare, ci și modalitatea inițială de stabilire. Nu

se poate susține că aceeași modalitate de stabilire a marjei băncii a fost corectă

din punct de vedere al legislației consumatorului la momentul încheierii contractului

(moment în care, este evident că reclamanta a avut la dispoziție aceleași informații

ca și după primul an de creditare), devenind abuzivă doar ulterior. În acest context,

se apreciază că, în măsura în care exista un capăt de cerere distinct și se constata

un caracter abuziv în ce privește modalitatea de stabilire a marjei băncii, soluția

care se impunea era aceea de constatare a nulității clauzei contractuale, părțile

fiind invitate, astfel, la negociere, pentru a se putea pune de acord în ceea ce

privește elementele ce compuneau rata dobânzii. Or, judecătorii instanțelor inferioare,

admițând acțiunea reclamantei, au obligat pârâta să revină la rata dobânzii stabilită

pentru primul an de creditare, fără a argumenta de ce pentru acest prim an de creditare

nu există un abuz de poziție dominantă al băncii și o lipsă de negociere, deși este

evident că nici pentru acea perioadă nu au existat elementele de calcul pretins

necomunicate de reclamantă pentru stabilirea ulterioară a marjei bancare.

Se reține, de altfel, că judecătorii instanțelor

inferioare au sesizat acest aspect, considerând că nu se poate diminua marja bancară.

Totuși, soluția dată a vizat obligarea la revenirea ratei inițiale a dobânzii, soluție

nelegală în raport cu cererea reclamantei și obiectul cauzei cu care au fost învestiți.

Totodată, prin modul de soluționare a cauzei,

judecătorii instanțelor inferioare au încălcat prevederile art. 969 C. civ., prin

aceea că practic au interzis pârâtei să mai procedeze la modificări ale ratei dobânzii

pe toată perioada de derulare a contractului de credit. Este de remarcat faptul

că judecătorii instanțelor inferioare au constatat că nu pot interveni asupra diminuării

marjei bancare, intervenind, în schimb, asupra unui element esențial al contractului,

respectiv nivelul ratei dobânzii, obligând pârâta la menținerea pe toată perioada

de creditare a unei rate fixe, negociate doar pentru o perioadă limitată de timp.

Or, dacă în baza dispozițiilor art. 969 C. civ. au constatat că nu pot interveni

peste voința părților cu privire doar la unul din elementele ce compune rata dobânzii,

cu atât mai mult nu pot interveni, peste aceeași voință, prin stabilirea la un nivel

fix al acestei rate.

În ceea ce privește strict obiectul cauzei,

astfel cum a fost determinat de reclamantă, se reține că nu există prevederi legale

care să impună pârâtei obligația de a prezenta elementele care determină stabilirea

marjei bancare. Chiar legislația ulterioară încheierii contractului de credit dintre

părți (cu referire la O.U.G. nr. 50/2010, act normativ ce nu se aplică prezentului

contract de credit) nu stabilește obligația băncii de a prezenta modalitatea de

calcul al marjei bancare. Actul normativ stipulează doar obligația de prezentare

a modalității de stabilire a ratei dobânzii, în cadrul căreia se regăsește, ca element

distinct, și marja bancară. Se observă, totodată, că pârâta a prezentat criteriile

ce au determinat calculul marjei bancare, criterii care se regăsesc în legislația

prudențială bancară, astfel cum este reglementată prin normele Băncii Naționale

a României. Se constată că aceste norme vizează criterii care să asigure băncii

un nivel de stabilire a marjei care să evite blocajele financiare și posibilitățile

de răspuns ale băncii în cazul solicitărilor de restituire a depozitelor altor clienți.

Marja bancară reprezintă nu numai profitul pe care intenționează să-l obțină banca

din acordarea creditelor bancare, ci și un instrument menit să asigure bonitatea

instituției de credit în cadrul procedurilor diverse bancare.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtei va fi admis.

Pe cale de consecință, decizia de apel

va fi modificată în sensul admiterii apelului pârâtei, schimbării în parte a sentinței

de fond, cu consecința respingerii acțiunii reclamantei.

Va fi menținută soluția dată în cauză în

ceea ce privește excepția lipsei de interes invocată de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC R.

Bank SA împotriva deciziei civile nr. 131 din 12 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara,

secția comercială.

Modifică decizia recurată în sensul că

admite apelul pârâtei SC R. Bank SA formulat împotriva sentinței comerciale nr.

758/PI din 14 iulie 2010 a Tribunalului Timiș, secția comercială și de contencios

administrativ.

Schimbă în parte sentința apelată în sensul

că respinge acțiunea reclamantei T.B.M.

Menține în rest dispozițiile sentinței

referitoare la respingerea excepției lipsei de interes.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 9 februarie 2012.