ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 564/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 758/PI din 14 iulie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 22123/325/2009, judecătorul din cadrul Tribunalului Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, a respins excepția lipsei de interes ca neîntemeiată; a admis acțiunea formulată de reclamanta T.B.M.

în contradictoriu cu pârâta SC R. Bank SA și a obligat pârâta la diminuarea dobânzii revizuibile de 6,9% la dobânda anuală de 5,9%, începând cu luna iunie 2009. În considerentele sentinței, judecătorul fondului a reținut că prin contractul de credit, pârâta, în calitate de împrumutător, a acordat reclamantei, în calitate de împrumutat, un împrumut de 75.520 euro, pe o perioadă de 480 luni, în scopul achiziționării unei locuințe, dobânda fiind stabilită prin art. 4, ca fiind fixă în primul an de creditare, iar pentru următorii reclamanta având dreptul de a opta pentru mai multe variante. S-a prevăzut, totodată, că reclamanta trebuie să-și exercite opțiunea pentru una din variantele prevăzute.

S-a reținut că după primul an de creditare, pârâta a notificat reclamanta în vederea exprimării opțiunii, comunicându-se, totodată, nivelurile de dobândă pentru fiecare variantă. Reclamanta a contestat marja băncii, precizând că aceasta nu a fost justificată de pârâtă. Raportat la această situație de fapt, judecătorul a apreciat că stabilirea unei valori a dobânzii de 6,9% după primul an de creditare este abuzivă și nelegală. Judecătorul a reținut incidența în cauză a prevederilor Legii nr. 289/2004, coroborate cu cele ale Legii nr. 193/2000 și O.G. nr. 21/1992. A considerat, în raport de aceste acte normative, că clauza contractuală privind dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda este o clauză abuzivă, ea nefiind negociată cu consumatorul, contractul fiind unul standard preformulat, pârâta practicând cu titlu de notorietate această clauză contractuală.

Judecătorul a mai reținut că pârâta nu a precizat nici în cadrul litigiului modul de calcul al ratei dobânzii, apreciind că răspunsurile date de această parte au caracter general. Judecătorul a concluzionat că demersul judiciar al reclamantei are interes întrucât vizează încălcarea unui drept contractual de către pârâtă prin modalitatea de modificare a dobânzii contractuale, indiferent dacă această modificare este mai mică sau mai mare decât cea inițială. A dispus stabilirea dobânzii la nivelul avut în primul an de creditare, precizând că nu poate stabili o marjă fixă a dobânzii întrucât acest apanaj aparține exclusiv părților contractuale, singura măsură legală fiind aceea de înlăturare a efectelor modificării nelegale și abuzive a dobânzii anuale.

Prin decizia civilă nr. 131 din 12 mai 2011, completul de judecată din cadrul Curții de Apel Timișoara, secția comercială, a respins apelul declarat de pârâtă, cu următoarele considerente: a reținut caracterul abuziv al clauzelor 4.2 și 4.7 din contract, apreciind că criteriile instituite de acestea - evoluția pieței financiare sau politica de credite a băncii - au un caracter incert pentru viitorul derulării contractului și pentru reprezentarea costului creditului. S-a mai reținut că pârâta-apelantă nu oferă niciun exemplu de formulă de calcul a dobânzii revizuibile. În consecință, judecătorii apelului au apreciat ca fiind legală și temeinică sentința de fond, atât sub aspectul situației de fapt, cât și al aplicării legislației incidente.

Decizia de apel a fost recurată de pârâta SC R. Bank SA, care a solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârilor pronunțate în cauză în sensul respingerii acțiunii reclamantei. Pârâta a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând decizia de apel sub aspectul greșitei aplicări a legii. A arătat că legislația în materie permite stabilirea unei dobânzi variabile, fiind respectate și dispozițiile în materia protecției consumatorului. A susținut că încă de la încheierea contractului, reclamanta cunoștea criteriile în baza cărora urma să se stabilească rata dobânzii, astfel încât modificarea intervenită nu este rezultatul voinței unilaterale a băncii, ci rezultatul voinței comune a părților.

Ceea ce trebuie semnalat este faptul că deși notificată, reclamanta nu și-a manifestat opțiunea în privința modalității de stabilire a ratei dobânzii. Pârâta a mai susținut că nu există prevederi legale care să instituie o obligație de înscriere în contractul de credit a formulei de calcul a ratei dobânzii. De asemenea, a susținut lipsa caracterului abuziv al clauzei contractuale în sensul că nu a fost de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între părțile semnatare ale convenției de credit, prin faptul că majorarea ratei dobânzii s-a realizat doar cu un punct procentual. Pârâta a mai arătat că judecătorii apelului nu au analizat critica referitoare la intervenția asupra raportului juridic, pe care l-a modificat, încălcându-se astfel prevederile art. 969 C. civ.

A arătat, sub acest aspect, că judecătorii nu au fost învestiți cu o cerere distinctă pentru anularea clauzei pretins abuzive și că, în urma constatării caracterului abuziv, nu au dispus anularea acesteia, obligând banca, totuși, Ia stabilirea unei rate fixe a dobânzii pe toată perioada de derulare a contractului. A mai susținut că, prin această dispoziție, s-a vătămat dreptul băncii de a majora pe viitor rata dobânzii, deși chiar legislația prevede această posibilitate în funcție de evoluția indicatorilor publici EURIBOR/LIBOR/ROBOR.

Prin întâmpinare, reclamanta a solicitat respingerea recursului ca nefondat, invocând următoarele apărări: a arătat că pârâta nu a precizat modul de calcul al marjei de 8 puncte procentuale stabilită, aceasta efectuând un abuz de poziție dominantă; a susținut caracterul abuziv al clauzei contractuale prin aceea că posibilitatea de majorare a ratei dobânzii este lăsată la latitudinea pârâtei, fără posibilitatea de negociere; a apreciat că nu există o încălcare a prevederilor art. 969 C. civ., hotărârile instanțelor inferioare fiind legale din perspectiva stabilirii echilibrului între drepturile de creanță ale pârâtei și obligațiile corelative ale reclamantei. Nu au fost administrate înscrisuri noi în recurs.

Analizându-se legalitatea deciziei de apel în raport de critici le formulate și de apărările invocate, se rețin următoarele: Este necesar a se preciza faptul că toate criticile pârâtei vor fi analizate în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum acesta a fost determinat de reclamantă. Se constată, sub acest aspect, că reclamanta a solicitat, prin cererea sa, obligarea pârâtei la diminuarea marjei băncii și stabilirea unei marje fixe raportat la clauzele contractului de creditare. Se constată, deci, că reclamanta nu a învestit judecătorii cu o solicitare de stabilire a ratei dobânzii sau de revenire la rata dobânzii acordată de bancă în primul an de creditare, ci criticile sale s-au rezumat la caracterul neclar, pretins abuziv al modalității în care banca a stabilit marja care se adaugă ratei dobânzii.

Din această perspectivă, se apreciază că judecătorii au analizat cauza fără a identifica precis solicitarea reclamantei, pronunțând o soluție care nu răspunde solicitării acesteia. Se reține, totodată, că judecătorii nu au argumentat, în conformitate cu dispozițiile legale, pretinsul caracter abuziv al clauzei contestate de reclamantă. Astfel, în ceea ce privește caracterul abuziv dedus din lipsa negocierii, se constată că contractul părților prevede posibilitatea negocierii după primul an de creditare când reclamanta avea dreptul de a opta pentru variantele de stabilire a ratei dobânzii, moment în care avea posibilitatea de a solicita băncii toate informațiile necesare pentru a putea opta, în cunoștință de cauză, pentru rata dobânzii pe care o considera cea mai potrivită în raport de situația sa financiară, sau de alți factori ce ar fi putut influența posibilitatea de rambursare a creditului.

În speță, pârâta a emis notificare, potrivit contractului, invitând-o pe reclamantă la negociere în vedere stabilirii pe viitor a ratei dobânzii ce urma să fie aplicată creditului acordat. Reclamanta, în desconsiderarea drepturilor și obligațiilor ce îi reveneau, a ignorat această solicitare, pârâta acționând în consecință și cu respectarea prevederilor contractuale și legale, prin stabilirea ratei dobânzii. Se reține că reclamanta avea cunoștință despre dreptul său de a negocia rata dobânzii după primul an de creditare, drept de care nu s-a folosit, invocând ulterior lipsa negocierii în cererea sa de chemare în judecată. În consecință, nu se poate reține o lipsă de negociere, contractul părților oferind această posibilitate, ignorată de reclamantă.

Se reține și faptul că legislația în materie bancară și cea în materia protecției consumatorului nu interzice ca pe parcursul derulării unui contract de credit să se producă modificări ale ratei dobânzii, prin stabilirea acesteia succesiv ca fixă sau variabilă. Se constată, de asemenea, că nu este îndeplinită nici cerința dezechilibrului semnificativ prin stabilirea ratei dobânzii, creșterea acesteia situându-se la nivelul unui punct procentual față de rata stabilită pentru primul an de creditare. Aspectul determinant în soluționarea prezentei cauze este dat de modalitatea concretă în care judecătorii instanțelor inferioare au soluționat pretenția reclamantei. Reiterăm faptul că reclamanta nu a solicitat nici prin cererea de chemare în judecată, nici prin notele depuse ulterior la dosar, ca judecătorii să stabilească obligația pârâtei de a reveni la dobânda inițială stabilită pentru primul an de creditare.

Modalitatea în care judecătorii au înțeles să soluționeze cauza excede cadrului procesual astfel cum a fost stabilit de reclamantă, intervenind nepermis în raportul juridic dintre părți. Astfel, în măsura în care se constată caracterul abuziv al unei clauze, soluția ce se impune este aceea a anulării respectivei clauze. Concret, în măsura în care judecătorii instanțelor inferioare constatau că modalitatea în care banca efectua procedura de stabilire a marjei ce i se cuvine este abuzivă, acest caracter abuziv afecta modalitatea de stabilire a ratei dobânzii, indiferent dacă aceasta viza primul an de creditare sau restul anilor în care exista obligația de rambursare a creditului. Deci, dacă marja băncii a fost considerată abuzivă, ea prezintă acest caracter abuziv nu numai în ce privește modificări ulterioare, ci și modalitatea inițială de stabilire.

Nu se poate susține că aceeași modalitate de stabilire a marjei băncii a fost corectă din punct de vedere al legislației consumatorului la momentul încheierii contractului (moment în care, este evident că reclamanta a avut la dispoziție aceleași informații ca și după primul an de creditare), devenind abuzivă doar ulterior. În acest context, se apreciază că, în măsura în care exista un capăt de cerere distinct și se constata un caracter abuziv în ce privește modalitatea de stabilire a marjei băncii, soluția care se impunea era aceea de constatare a nulității clauzei contractuale, părțile fiind invitate, astfel, la negociere, pentru a se putea pune de acord în ceea ce privește elementele ce compuneau rata dobânzii.

Or, judecătorii instanțelor inferioare, admițând acțiunea reclamantei, au obligat pârâta să revină la rata dobânzii stabilită pentru primul an de creditare, fără a argumenta de ce pentru acest prim an de creditare nu există un abuz de poziție dominantă al băncii și o lipsă de negociere, deși este evident că nici pentru acea perioadă nu au existat elementele de calcul pretins necomunicate de reclamantă pentru stabilirea ulterioară a marjei bancare. Se reține, de altfel, că judecătorii instanțelor inferioare au sesizat acest aspect, considerând că nu se poate diminua marja bancară. Totuși, soluția dată a vizat obligarea la revenirea ratei inițiale a dobânzii, soluție nelegală în raport cu cererea reclamantei și obiectul cauzei cu care au fost învestiți.

Totodată, prin modul de soluționare a cauzei, judecătorii instanțelor inferioare au încălcat prevederile art. 969 C. civ., prin aceea că practic au interzis pârâtei să mai procedeze la modificări ale ratei dobânzii pe toată perioada de derulare a contractului de credit. Este de remarcat faptul că judecătorii instanțelor inferioare au constatat că nu pot interveni asupra diminuării marjei bancare, intervenind, în schimb, asupra unui element esențial al contractului, respectiv nivelul ratei dobânzii, obligând pârâta la menținerea pe toată perioada de creditare a unei rate fixe, negociate doar pentru o perioadă limitată de timp. Or, dacă în baza dispozițiilor art. 969 C. civ. au constatat că nu pot interveni peste voința părților cu privire doar la unul din elementele ce compune rata dobânzii, cu atât mai mult nu pot interveni, peste aceeași voință, prin stabilirea la un nivel fix al acestei rate.

În ceea ce privește strict obiectul cauzei, astfel cum a fost determinat de reclamantă, se reține că nu există prevederi legale care să impună pârâtei obligația de a prezenta elementele care determină stabilirea marjei bancare. Chiar legislația ulterioară încheierii contractului de credit dintre părți (cu referire la O.U.G. nr. 50/2010, act normativ ce nu se aplică prezentului contract de credit) nu stabilește obligația băncii de a prezenta modalitatea de calcul al marjei bancare. Actul normativ stipulează doar obligația de prezentare a modalității de stabilire a ratei dobânzii, în cadrul căreia se regăsește, ca element distinct, și marja bancară. Se observă, totodată, că pârâta a prezentat criteriile ce au determinat calculul marjei bancare, criterii care se regăsesc în legislația prudențială bancară, astfel cum este reglementată prin normele Băncii Naționale a României.

Se constată că aceste norme vizează criterii care să asigure băncii un nivel de stabilire a marjei care să evite blocajele financiare și posibilitățile de răspuns ale băncii în cazul solicitărilor de restituire a depozitelor altor clienți. Marja bancară reprezintă nu numai profitul pe care intenționează să-l obțină banca din acordarea creditelor bancare, ci și un instrument menit să asigure bonitatea instituției de credit în cadrul procedurilor diverse bancare. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtei va fi admis. Pe cale de consecință, decizia de apel va fi modificată în sensul admiterii apelului pârâtei, schimbării în parte a sentinței de fond, cu consecința respingerii acțiunii reclamantei.

Va fi menținută soluția dată în cauză în ceea ce privește excepția lipsei de interes invocată de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC R. Bank SA împotriva deciziei civile nr. 131 din 12 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială. Modifică decizia recurată în sensul că admite apelul pârâtei SC R. Bank SA formulat împotriva sentinței comerciale nr. 758/PI din 14 iulie 2010 a Tribunalului Timiș, secția comercială și de contencios administrativ. Schimbă în parte sentința apelată în sensul că respinge acțiunea reclamantei T.B.M. Menține în rest dispozițiile sentinței referitoare la respingerea excepției lipsei de interes. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2012.