ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1271/2019

Ședința publică din data de 11 iunie 2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 12 februarie 2016 sub nr. x/2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul abuziv al clauzelor inserate la art. 1.2, art. 1.3 lit. a), art. 5.1 teza a IV-a, art. 5.4 și art. 6.3 din contractul de credit nr. x, încheiat de părți la 11 septembrie 2007, să dispună stabilizarea cursului de schimb franc elvețian-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului de credit și denominarea în moneda națională a plăților, la cursul de schimb franc elvețian-leu afișat de B.N.R. la momentul semnării contractului și să o oblige pe pârâtă să îi restituie sumele de bani achitate în baza clauzelor abuzive, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculate de la data plății până la data achitării efective a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 12641 din 5 iulie 2016, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Urmare a declinării, litigiul a fost înregistrat sub nr. x/2016 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, care, prin sentința civilă nr. 867 din 15 martie 2017, a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 1.2 din contractul de credit, în privința caracterului variabil al marjei băncii, precum și caracterul abuziv al clauzelor inserate la art. 5.1 teza a IV-a, art. 5.4 tezele a III-a, a IV-a și a V-a și art. 1.3 lit. a), a) obligat-o pe pârâtă să îi restituie reclamantului suma de 1.336 franci elvețieni, încasată cu titlu de comision de acordare, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării până la data restituirii, a respins ca neîntemeiate celelalte pretenții și l-a obligat pe reclamant la plata către pârâtă a sumei de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta B. S.A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 120/A din 23 ianuarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins ca neîntemeiate capetele de cerere vizând constatarea caracterului abuziv al clauzei inserate la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit, restituirea sumei de 1.336 franci elvețieni, încasată cu titlu de comision de acordare și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente acestei sume; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva deciziei date în apel pârâta a declarat recurs, solicitând casarea acesteia în parte, doar raportat la motivele de nelegalitate invocate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În motivare, a arătat că decizia atacată a fost dată în parte cu greșita aplicare a normelor de drept material, invocând astfel motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Concretizând, a arătat că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data semnării contractului de credit, conform cărora "sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia."

În acest sens, a susținut că, în contra celor reținute de instanța de apel, în clauzele inserate la art. 5.1 și 5.4 din contractul de credit s-au prevăzut criteriile în funcție de care putea fi modificată marja băncii, oferindu-se posibilitatea consumatorului de a cunoaște, încă de la data semnării contractului de credit, că, în ipoteza în care indicele de referință va varia cu minimum 0,25 puncte procentuale (plus/minus) față de valoarea inițială a acestora, banca va putea modifica dobânda bancară (în sens crescător sau descrescător), deci va putea modifica inclusiv marja băncii, componentă a dobânzii bancare.

Or, în speță, modificarea dobânzii a fost determinată de un element obiectiv - fluctuațiile indicelui C., iar nu de unul subiectiv, discreționar.

A mai arătat recurenta că alin. (1) lit. a) al Anexei la Legea nr. 193/2000 relevă teza potrivit căreia nu este abuzivă acea clauză prin care "un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul."

În acest context, a susținut că, potrivit prevederilor art. 5.4 alineatul final din contractul de credit, atunci când a fost nevoită să majoreze dobânda, împrumutatul a avut opțiunea ca în termen de 30 de zile să declare că nu acceptă noile rate ale dobânzii și să restituie creditul utilizat prin refinanțarea soldului; or, intimatul a ales în cunoștință de cauză continuarea relațiilor contractuale și ulterior și-a manifestat acordul expres cu privire la noul cuantum al marjei băncii, prin încheierea actului adițional din 24 septembrie 2010.

De asemenea, a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, prin care au fost implementate dispozițiile Directivei (CE) nr. 93/13.

În acest sens, a arătat în esență că, potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, instanța poate constata caracterul abuziv al unei clauze, în ipoteza în care aceasta nu se referă la prețul sau obiectul contractului (cu excepția situației în care nu este exprimată într-un limbaj ușor inteligibil), face parte integrantă dintr-un contract de adeziune, nefiind negociată din culpa profesionistului și este excesivă, în sensul că, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Recurenta a subliniat că sus-menționatele condiții trebuie îndeplinite cumulativ, astfel că existența doar a uneia dintre acestea nu permite calificarea clauzelor analizate ca fiind abuzive.

În continuare, a evocat jurisprudența instanței supreme și a Curții de Apel București și a prezentat pe larg argumentele pentru care în opinia sa în speță nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate la art. 5.1 teza a IV-a și art. 5.4 tezele a III-a, a IV-a și a V-a din contractul de credit nr. x încheiat de părți la 11 septembrie 2007, subliniind că prin acestea nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe, că modificarea dobânzii a fost determinată de un element obiectiv - fluctuațiile indicelui C. - și că au fost negociate cu intimatul Condițiile speciale ale contractului de credit.

O altă critică, subsumată de autoarea prezentului demers judiciar aceluiași motiv de recurs, vizează încălcarea dispozițiilor art. 37 și 95 din O.U.G. nr. 50/2010.

Astfel, aceasta a arătat că, potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010, creditorii bancari aveau obligația să asigure conformitatea contractelor de credit aflate în curs de derulare cu dispozițiile sus-menționatului act normativ și să depună diligențe pentru informarea consumatorilor cu privire la semnarea actelor adiționale.

În acest context, a susținut că a depus toate diligențele pentru informarea intimatului cu privire la semnarea actului adițional de aliniere la dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, astfel că se impunea validarea acestuia de instanța de apel.

A mai precizat că, în concret, prin actul adițional de implementare a dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010, încheiat de părți la 24 septembrie 2010 s-a conformat dispozițiilor legii, înlăturând prevederile care permiteau variația unilaterală a marjei băncii, instituind o marjă fixă.

Or, prin semnarea actului adițional, intimatul și-a exprimat acordul de voință în cunoștință de cauză, independent de prevederile inițiale ale contractului de credit.

Recursul a fost depus la Curtea de Apel București în termenul prevăzut la art. 485 alin. (1) C. proc. civ. și înaintat instanței supreme, pe rolul căreia a fost înregistrat la 22 iunie 2018.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatului-reclamant A., care nu a depus întâmpinare.

Prin încheierea din 20 noiembrie 2018, în baza art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, punându-li-se în vedere că pot depune puncte de vedere la acesta.

În speță, de acest beneficiu a uzat doar recurenta, a cărei denumire s-a schimbat între timp în D. S.A., care în punctul de vedere depus la dosar a precizat că este admisibilă calea extraordinară de atac exercitată, analiza admisibilității acesteia urmând a fi făcută prin prisma deciziei nr. 454 din 4 iulie 2018 a Curții Constituționale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, care a statuat că, în urma pronunțării și publicării deciziei nr. 369 din 30 mai 2017, în privința art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 nu devin incidente prevederile art. 27 C. proc. civ., neconstituționalitatea fiind o sancțiune de drept constituțional care se aplică imediat situațiilor pendinte. De asemenea, a arătat că instanța de contencios constituțional a statuat că, sub aspectul efectelor deciziei nr. 369/30.05.2017, indiferent de data introducerii cererii formulate sub imperiul noului C. proc. civ., hotărârea judecătorească privind cererile evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv devine susceptibilă de recurs dacă a fost pronunțată după publicarea deciziei Curții Constituționale.

La 18 decembrie 2018, recurenta a depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 233 RON, stabilită în sarcina sa în baza art. 24 alin. (2) teza I C. proc. civ.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate și a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat în considerarea celor ce succed:

În mod prioritar, se cuvine menționat că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Astfel, se reține că recurenta a criticat decizia instanței de apel, în esență, pentru a fi fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, art. 1 alin. (1) lit. a) din Anexa la legea evocată și ale art. 37 și 95 din O.U.G. nr. 50/2010, susținând prin urmare că în mod netemeinic au fost calificate ca fiind abuzive clauzele stipulate la art. 1.2 în privința caracterului variabil al marjei băncii, precum și clauzele de la art. 5.1 teza IV-a, art. 5.4 teza a III-a, a IV-a și a V-a din contractul de credit nr. x, încheiat de părți la 11 septembrie 2007.

Recurenta-pârâtă și intimatul-reclamant au încheiat la 11 septembrie 2007 contractul de credit nr. x, având ca obiect un împrumut în sumă de 66.800 CHF pentru 240 luni/20 ani, iar la 24 septembrie 2010, respectiv la 13 aprilie 2011 au încheiat două acte adiționale subsecvente, prin care au modificat unele clauze contractuale referitoare la modul de calcul al ratei dobânzii, comisioane, rambursare anticipată etc.

Potrivit art. 1.2 din contract "Limita creditului acordat: 66.800 CHF; Tip Dobândă: Variabilă, calculată în funcție indicele de referință și de marja băncii; Indice de referință: LIBOR la 3 luni; Marja: 4.2% puncte procentuale pe an, variabilă. Dobânda pentru primele 6 luni este de 0% puncte procentuale pe an și este promoțională; dobânda începând cu a șaptea lună se stabilește în funcție de indicele de referință valabil în acel moment și marja băncii; Durata creditului 20 ani; Număr inițial de rate lunare: 240 luni; Perioada de grație: 42 luni; Asigurat(i): A.."

Articolul 5.1 teza a IV-a prevede că "dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii. În cazul în care indicele de referință variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) față de valoarea inițială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, Banca poate modifica Dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale. Noul procent de dobândă se aplică asupra soldului existent al creditului la data modificării acesteia."

Clauza 5.4. stipulează:

"1) Având în vedere faptul că dobânda poate varia în funcție de indicele de referință, informație publică, împrumutatul este obligat să urmărească fluctuațiile indicelui de referință și să se prezinte la banca ori de cate ori va fi necesar pentru a primi noul Grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de către împrumutat/co-plătitor și garant, fără a fi necesară semnătura lor și indiferent dacă aceștia au primul sau nu Graficul de Rambursare.

2) În cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi comunicată împrumutatului prin scrisoare împreună cu noul Grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de către împrumutat.

3)În cazul majorării dobânzii, ca urmare măririi marjei băncii, împrumutatul are dreptul să declare Băncii, în interval de 30 de zile de la comunicarea ratei dobânzii, că nu acceptă noile rate ale dobânzii.

4) În această situație, împrumutatul se obligă să restituie limita de creditare pe care a utilizat-o împreună cu dobânzile și comisioanele datorate până la data plății în același interval de 30 de zile, Banca nepercepând costuri suplimentare.

5) Dacă termenul de mai sus este depășit, se consideră că împrumutatul a acceptat modificarea dobânzii."

Verificarea clauzelor contestate relevă faptul că art. 1.2. în privința caracterului variabil al marjei băncii, art. 5.1 teza a IV-a și art. 5.4 teza a III-a, a IV-a și a V-a prevăd că dobânda variază în funcție de indicele de referință și de marja băncii, dobânda având așadar un caracter variabil, iar modificarea marjei fiind decisă unilateral de către bancă în funcție de interesele financiare proprii.

Analizând clauzele precitate din perspectiva pretinsei încălcări a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților", instanța supremă constată că în mod corect instanțele de fond au reținut că cele stipulate la art. 1.2, art. 5.1 teza a IV-a și art. 5.4 teza a III-a, a IV-a și a V-a din contractul dedus judecății, nu au fost negociate părțile în litigiu, că modul de redactare a acestora nu este unul ușor inteligibil și că sunt apte să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor acestora, în detrimentul intimatului-reclamant și contrar cerințelor bunei-credințe.

În memoriul depus la dosar recurenta a reprodus amplu (paginile 14-21 din memoriul de recurs) jurisprudența instanței supreme asupra caracterului nenegociat al prevederilor din contractele de adeziune, arătând că acestei categorii îi pot fi subsumate numai Condițiile generale, nu și Condițiile speciale, însă aceste susțineri nu pot fi primite pe de o parte pentru că nu există nicio dispoziție legală care să autorizeze o asemenea excludere, iar pe de altă parte, deși se pretinde că au fost negociate Condițiile speciale, o atare împrejurare nu a fost dovedită.

Sub acest din urmă aspect, Înalta Curte impune concluzia că, în speță, în mod corect instanțele de fond au reținut că nu s-a făcut dovada negocierii efective a clauzelor defăimate de reclamant ca fiind abuzive, sarcina probei revenind chiar recurentei-pârâtei, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, care nu a putut indica în concret mijlocul de dovadă din care să reiasă neîndoielnic faptul negocierii Condițiilor speciale.

Totodată, reține că, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv."

De asemenea, conform art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, "dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că, în materia protecției consumatorilor, clauzele standard preformulate sunt prezumate a nu fi negociate până la dovedirea contrariului de către profesionist, simpla semnare a contractului neavând aptitudinea să contrazică o atare prezumție.

Obligația instituită de art. 5 din Legea nr. 193/2000 vizează remiterea de către profesionist, la cererea oricărei persoane interesate, a unui exemplar de pe contractul pe care îl propune, scopul acestei obligații fiind de a informa consumatorul cu privire la conținutul contractului preformulat.

Or, simpla remitere către consumator a unui exemplar al contractului pe care îl propune profesionistul nu echivalează cu dovedirea caracterului negociat al clauzelor din contractul preformulat.

Așadar, contrar susținerilor recurentei-pârâte, banca era obligată să facă dovada caracterului negociat al clauzelor contestate de reclamant, ceea ce în speță nu s-a întâmplat.

Nu poate fi reținută nici pretinsa nerespectare a principiului pacta sunt servanda, consacrat de art. 969 C. civ. din 1864, întrucât Legea nr. 193/2000 are natura unei legi speciale față de C. civ. din 1864.

Or, conform principiului specialia generalibus derogant, legea specială derogă de la legea generală.

Având în vedere că recurenta-pârâtă nu a răsturnat prezumția relativă instituită de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, rezultă că instanța de apel a reținut în mod corect că este îndeplinită condiția caracterului nenegociat al clauzelor contestate.

De asemenea, instanța de recurs notează că susținerile recurentei în sensul celor mai sus arătate au caracter general, fără să vizeze în concret hotărârea atacată, aspect relevat de cele reținute în paragraful 47, în cuprinsul căruia autoarea căii de atac a solicitat constatarea caracterului nelegal al hotărârii date în soluționarea apelului declarat de reclamantul E., deși recursul de față este îndreptat împotriva deciziei pronunțate în apelul formulat de reclamantul A..

Este neîntemeiată și a fost înlăturată critica referitoare la posibilitatea împrumutatului de a cunoaște criteriile în funcție de care variază dobânda, întrucât redactarea clauzelor defăimate având acest obiect relevă fără putință de tăgadă lipsa acestor criterii și induce concluzia că variația este lăsată exclusiv la aprecierea recurentei.

Nici împrejurarea că între părți contractul s-a derulat o perioadă mai mare și că a fost modificat prin acte adiționale nu este de natură la a conduce la o altă concluzie, cât timp legiuitorul nu a acordat acestor împrejurări relevanța pretinsă de bancă, impunând ca analiza să vizeze momentul și modalitatea de încheiere a contractului, nu executarea acestuia. În această ordine de idei, se cuvine subliniat faptul că evaluarea caracterului abuziv al clauzei din perspectiva clarității acesteia trebuie să se raporteze la momentul încheierii contractului, întrucât la acel moment se impune ca împrumutatul să fi avut reprezentarea exactă a obligațiilor asumate.

Criticile recurentei vizează analiza clauzelor pretins abuzive cu încălcarea art. 4 din Legea nr. 193/2000 din perspectiva neîndeplinirii condiției referitoare la existența unui dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului între drepturile și obligațiile părților, instanța supremă apreciind că în mod just și în acord cu dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 consideră recurenta că toate cerințele cuprinse în acest text legal trebuie întrunite cumulativ.

Însă, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate".

Textul de lege evocat stabilește cerința ca în contractele încheiate între profesioniști și consumatori să fie stipulate clauze clare, fără echivoc, iar pentru înțelegerea acestora să nu fie necesare cunoștințe de specialitate.

Totodată, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Pornind de la aceste texte de lege, instanța supremă reține că dobânda remuneratorie este de esența contractului de credit, reprezentând echivalentul folosinței banilor și una dintre rațiunile activității bancare.

Astfel, o clauză referitoare la dobânda remuneratorie, inserată într-un contract de credit, este asociată obiectului principal al contractului, acest tip de contract fiind cu titlu oneros, ca urmare această clauză poate fi cenzurată sub aspectul caracterului ei abuziv.

În acest context, pentru a fi exclusă de la evaluarea caracterului abuziv, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, invocat de recurentă este necesară îndeplinirea și a condiției ca respectiva clauză să fie exprimată într-un limbaj ușor inteligibil.

Această cerință a fost explicată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-26/13, în sensul că o clauză contractuală trebuie să fie inteligibilă pentru consumator nu doar din punct de vedere gramatical, ci și din punct de vedere patrimonial, fiind necesară expunerea transparentă a modului de funcționare a clauzei.

Astfel, modul de redactare a clauzei trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, a consecințelor economice produse de aceasta în ceea ce îl privește.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă reține că sintagma "în privința caracterului variabil al marjei băncii" nu îndeplinește cerința de a fi exprimată într-un limbaj clar și inteligibil, întrucât criteriul de variabilitate a dobânzii urmează a fi stabilit exclusiv de bancă.

În plus, se cuvine remarcat și faptul că în legătură cu clauza prevăzută la art. 5.4, este corect silogismul dezvoltat de instanța de apel referitor la netemeinicia motivelor invocate de apelanta-pârâtă, notând că prevederile legale citate de aceasta nu existau la data încheierii contractului.

Astfel, detaliind, curtea de apel a consemnat că art. 4 alin. (6) a fost introdus în Legea nr. 193/2000 la 31 decembrie 2007, prin Legea nr. 363/2007, ulterior încheierii la 11 septembrie 2007 a contractului de credit dedus judecății. Totodată, referitor la lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, se constată că forma în vigoare la data încheierii contractului de credit în litigiu, stabilea că sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care "dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia", diferită de cea invocată de recurentă, potrivit căreia, "dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract".

Aceste argumente ale instanței de apel nu au fost contestate de către recurentă și, în contextul complex sus-evocat, instanța supremă subliniază încă o dată faptul că examinarea conținutului clauzei referitoare la dobânda contractuală nu permite identificarea criteriului în funcție de care banca va calcula partea variabilă din dobândă, care se adaugă părții procentuale fixe.

Autoarea recursului a mai susținut că instanța de apel nu a identificat dezechilibrul semnificativ, contrar cerințelor bunei-credințe, în detrimentul intimatului-reclamant, în condițiile în care acesta a primit contraprestația dobânzii la plata căreia s-a obligat, respectiv împrumutul în sumă de 66.800 CHF.

În legătură cu această critică, instanța supremă constată cu titlu preliminar că în cauză nu s-a susținut caracterul abuziv al clauzei referitoare la dobândă din perspectiva lipsei oricărei contraprestații a băncii. Altfel spus, împrumutatul nu a susținut că banca nu ar fi avut dreptul să pretindă dobândă pentru suma împrumutată, ci a susținut că, în condițiile în care dobânda a fost prevăzută ca fiind variabilă, era necesară indicarea transparentă a criteriilor în funcție de care aceasta variază.

Constată Înalta Curte că în cuprinsul deciziei recurate instanța de apel a expus în concret motivele pentru care a apreciat că în cauză este îndeplinită condiția existenței dezechilibrului semnificativ, arătând că din modul de redactare a sintagmei evocate nu se poate deduce, în mod clar și inteligibil, care va fi evoluția în timp a părții variabile a dobânzii pe care împrumutatul trebuie să o plătească băncii. În același sens, curtea de apel a notat că, din analiza modului de reglementare nu se poate deduce care este mecanismul în funcție de care poate evolua dobânda, în partea ei variabilă, care ar fi formula matematică aplicabilă, care dintre factorii enumerați se aplică, în ce ordine, în ce proporție și în ce limite.

Împrejurarea că obținerea de profit este de esența activității bancare, iar profitul se obține prin perceperea de dobânzi la capitalul împrumutat, nu poate justifica stipularea de către bancă de clauze care să-i permită majorarea dobânzii exclusiv în funcție de voința sa.

Având în vedere că sintagma "în privința caracterului variabil al marjei băncii" permite băncii să aprecieze în mod unilateral criteriile în funcție de care va stabili această componentă a dobânzii, impune concluzia că, în speță, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului reclamant, contrar cerințelor bunei-credințe.

Referitor la pronunțarea deciziei recurate cu încălcarea art. 37 și 95 din O.U.G. nr. 50/2010, în vigoare de la 21 iunie 2010, instanța supremă constată, cu titlu preliminar, că nesocotirea acestor două texte legale s-a făcut în mod expres abia în calea de atac a recursului, apărând ca o critică omisso medio.

Dar și dacă s-ar constata că instanța de apel, ca și instanța de fond, a făcut referire la actele adiționale încheiate de părți subsecvent intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 în paragraful nr. 12 al deciziei atacate, atunci când a analizat excepțiile lipsei de obiect și de interes, iar în această situație recurenta este în drept să critice acest considerent, critica încă este considerată ca nefondată, având în vedere că instanțele de fond au constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 1.2 doar în privința caracterului variabil al marjei băncii, la art. 5.1 teza a IV-a și art. 5.4 tezele a III-a, a IV-a și a V-a din contractul de credit, nu din actele adiționale, iar cererea prin care reclamantul a solicitat restituirea sumelor percepute în temeiul acestora (ca urmare a majorării marjei peste 4,2% între încheierea contractului la 11 septembrie 2007 și 24 septembrie 2010, data semnării actului adițional nr. 1) a fost respinsă ca nefondată motivat de împrejurarea că împrumutatul nu a făcut dovada sumelor încasate de bancă prin aplicarea acestei dobânzi.

De remarcat este că în speță s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al unor clauze și, pe cale de consecință, nulitatea absolută a acestora, acest din urmă petit, în caz de admitere, producând efecte retroactive cât timp analiza sancțiunii nulității vizează condițiile existente la data nașterii actului juridic.

Pentru aceste considerente, constatând că în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. (fostă B. S.A.) împotriva deciziei civile nr. 120/A din 23 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Având în vedere că recurenta-pârâtă a căzut în pretenții, prezenta cale extraordinară de atac urmând a fi respinsă, instanța supremă nu va da eficiență cererii acestei părți de obligare a intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, apreciind că nu sunt întrunite cerințele art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. (fostă B. S.A.) împotriva deciziei civile nr. 120/A din 23 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 iunie 2019.