AFFAIRE AGGELAKOU-SVARNA c. GRECE

AFFAIRE AGGELAKOU-SVARNA c. GRECE (CtEDO, 2006)

În cazul Aggelakou-Svarna c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din domni. L. Loucaide, președinte, C.L. Rozakis, F. Tulkens, E. Steiner, dnii K. Hajiyev, D. Spielmann, S.E. Jebens, judecătorii mei, și dlui S. Nielsen, grefierul secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 23 noiembrie 2006, Renunță la hotărârea pe care o avem aici, adoptată la această dată de procedură La originea ui este o cerere (n 28760/04) îndreptată împotriva Republicii Elene și al cărei resortisant al acestui stat, dl Kanella Aggelakou-Svarna ( N. Frangakis, avocat în barou da'é. Guvernul grec (at'o'u') este reprezentat de delegații agentului său, dl I. Halkias, care se ocupă de Consiliul Juridic al statului și dl Patsopoulou, auditor pe lângă Consiliul Juridic al statului. La 30 septembrie 2005, Curtea a decis să comunice obiecțiunile întemeiate pe durata procedurii și pe lipsa unei căi de atac în acest sens guvernului. În temeiul articolului 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis că aceasta se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. La 26 august 1986, în temeiul unui decret prezidențial, terenul reclamantei a fost inclus în planul urban al comunei. La 2 decembrie 1986, recurenta sesizează Consiliul cu privire la o acțiune în anulare împotriva actului său care include terenul său pe plan urban. Această acțiune a fost respinsă de înalta instanță administrativă în temeiul hotărârii nr 2671/1988. La 14 septembrie 1989, prefectul regiunii de est a fost de acord să ratifice studiul de punere în aplicare a planului de amenajare a teritoriului. În plus, acesta a expropriat întregul teren al reclamantei în scopul de a crea spații publice. În temeiul aceluiași act, administrația a acordat reclamantei un teren de o suprafață de 436 m La 23 noiembrie 1989, recurenta a înaintat Consiliului o acțiune în anulare împotriva Actului nr. 24478/1989. Aceasta susținea, printre altele, că schimbul de terenuri nu era legal, pe motiv că valoarea terenului în temeiul actului atacat nu a contribuit la pierderea terenului expropriat. La data de 3 aprilie 1990, prefectul regiunii de est a regiunii de est a acordat reclamantei un al doilea teren cu o suprafață de 318 m, situat în comuna Gerakas în completarea schimbului de teren deja expropriat (actul nr. 9019/1990). Recurenta nu a contestat acest act. 10. La 12 noiembrie 2003 și ca urmare a celor douăzeci și patru de amânări ale ședinței, Consiliul de Stat a respins recursul recurentei și a considerat că motivul în cauză se baza pe o premiză falsă, și anume că reclamanta primise în schimb un singur teren. Cu toate acestea, Consiliul a constatat că, în 1990, administrația a acordat un al doilea teren pentru a compensa exproprierea terenului inițial. În lipsa unei hotărâri a recurentei de a fi contestat actul din 1990, înalța instanță administrativă consideră că nu se putea pronunța cu privire la caracterul proporțional al schimbului, fără a fi efectuat o examinare a legalității actului din aprilie 1990 (hotărârea nr. 3265/2003). Această hotărâre a fost netă și certificată conform la 13 ianuarie 2004. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE12, recurenta a susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil de termen, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestații cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 13. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 23 noiembrie 1989 cu sesizarea Consiliului de   , și a fost încheiată la 12 noiembrie 2003, cu hotărârea nr. 3265/2003 al aceleiași instanțe. Prin urmare, aceasta a avut loc pe o perioadă de 13 ani și mai mult de 11 luni pentru un grad de jurisdicție. Despre admisibilitate 14. Guvernul constată că decizia internă definitivă a fost pronunțată la 12 noiembrie 2003. El susține că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3265/2003 pentru a-și formula cauza întemeiat pe durata procedurii; prin urmare, guvernul consideră că decizia internă definitivă a fost pronunțată cu mai mult de șase luni înainte de 8 iulie 2004, data de introducere a prezentei cereri. 15. Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, atunci când comunicarea nu este prevăzută în dreptul intern, cum ar fi în speță, trebuie să se ia în considerare data de la care părțile pot lua efectiv cunoștință de conținutul deciziei interne definitive (a se vedea printre alte Papachelas c. Grecia [GC], nr. 31423/96, § 30, CEDH 1999-II 16. În acest caz, ea observă că hotărârea nr. 3265/2003 al Consiliului de Stat, decizie internă definitivă în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție, a fost pus la dispoziție și certificat conform la 13 ianuarie 2004, data de la care recurenta putea obține o copie a acesteia. În consecință, cererea, introdusă la 8 iulie 2004, nu este întârziată. Prin urmare, este necesar să se respingă excepția guvernului. 17. Curtea constată, de asemenea, că nu este în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că nu se confruntă cu nici un alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 18. Guvernul susține că Consiliul de Stat a acționat într-un termen rezonabil, dat fiind volumul său de muncă ca instanță administrativă supremă și susține că reclamanta a omis să investigheze accelerarea procedurii, ceea ce a contribuit la prelungirea acesteia. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează o cauză apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de obiectul litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. 20. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție (a se vedea Galatalis c. Grecia, nr. 36251/03, 13 iulie 2006 și Manios c. Grecia, nr. 70626/01, § 28, 11 martie 2004 21. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz. Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde la cerința termenului rezonabil Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1). II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 13 DIN CONVENȚIE 22. Recurenta se plânge, de asemenea, de faptul că nu există nicio instanță în Grecia căreia să se plângă de durata excesivă a procedurii. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. 23. Guvernanța, întrucât nu a existat în cazul de față o depășire a termenului rezonabil, contestă această teză. Cu privire la admisibilitate 24. Curtea constată că aceasta nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de nevinovăție. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 25. Curtea amintește că art. 13 garantează o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale care permite să se plângă de o necunoaștere a obligaiei, impusă prin art. 6 Õ 1, să audă cauzele într-un termen rezonabil (a se vedea Kudła c. Polonia [GC], nr 30210/96, § 156, CEDH 2000 XI 26). Pe de altă parte, Curtea a avut deja ocazia să constate că ordinul juridic nu le oferea persoanelor interesate o cale de atac efectivă în sensul articolului 13 din Convenție, care le permitea să se plângă de durata unei proceduri (konti-Arvaniti c. Grecia, nr 5340/99, §§ 29-30, 10 aprilie 2003 și Aggelopoulos c. Grecia, 43848/02, §§ 21-25, 9 iunie 2005).În speță, Curtea nu face distincție între niciun motiv de sine în afara acestei jurisprudențe, cu atât mai mult cu cât guvernul nu demonstrează că ordinea juridică elenă a fost între timp dotată cu o astfel de cale de atac. 27. Prin urmare, Curtea consideră că, în speță, a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție, din cauza absenței în dreptul intern a unei căi de atac care ar fi permis recurentei să obțină sancțiunea dreptului său de a-și vedea cauza auzită într-un termen rezonabil, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție. III. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL nr. 28. În ceea ce privește cauza din 1986, data la care terenul său a fost integrat în planul urban al comunei, aceasta invită Curtea să sancționeze blocarea proprietății sale. În special, aceasta se plânge că, prin jocul de schimb de terenuri la a administraiei nu a respectat dreptul la respectarea proprietăii sale. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea reamintește că statul a expropriat în 1989 întregul teren care aparținea acestei epoci recurentei, integrând în planul urban al comunei. Ulterior, la mai târziu, la .. .. ........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Prin urmare, Curtea consideră că, în cazul de față, nu a existat niciun blocaj al terenului în cauză, recurenta și-a dat acordul pentru alte două terenuri în vederea compensării proprietății expropriate. Or, reclamanta nu a contestat niciodată în fața Consiliului de la ë ă legalitatea actului din 1990 care i-a acordat al doilea teren în completarea schimbului de teren expropriat. Prin urmare, recurenta nu a acordat niciodată ocazia Înaltei Instanțe administrative să examineze dacă cele două terenuri, care au fost încheiate în 1989 și 1990, au contribuit în ansamblu la pierderea terenului expropriat. Prin urmare, Curtea consideră că, prin faptul că nu sesizează Consiliul cu privire la o astfel de acțiune, recurenta nu a acordat autorităților naționale posibilitatea de a remedia situația de care se plânge în prezent în fața sa. 30. 30. În consecință, fâșia trasă din art. 1 din Protocolul nr. 1 trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenția. IV. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că sunt imprecise consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, îi acordă o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită 300 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul material pe care l-ar fi suferit, din cauza presupuselor încălcări ale Convenției și solicită 60 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 33. Guvernul afirmă că o constatare a încălcării ar constitui în sine o satisfacție echitabilă. 34 Curtea arată că singura bază care trebuie reținută pentru acordarea unei satisfacții echitabile constă în necunoașterea, în acest caz, a încălcării dreptului de a-și vedea cauza auzită într-un termen rezonabil În aceste împrejurări, Curtea consideră că recurenta trebuie să fi suferit un prejudiciu moral pe care nu l-ar fi compensat suficient pentru constatările privind încălcarea dreptului comunitar. 000 EUR în acest sens, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe această sumă. Costuri și cheltuieli de judecată 35. De asemenea, reclamanta solicită 1 820 și, respectiv, 6 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții. Aceasta produce două facturi de o sumă totală de 6 000 EUR pentru onorariile pe care le-a plătit deja pentru reprezentarea sa în fața Curții. 36. Guvernul afirmă că pretențiile recurentei sunt excesive. Cu titlu alternativ, acesta afirmă că suma alocată în acest scop nu poate depăși 500 EUR. 37. Curtea amintește că alocarea cheltuielilor și cheltuielilor în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea acestora și, în plus, caracterul rezonabil al ratei lor (latridis c. Grecia [GC], n 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI. Având în vedere criteriile menționate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să se aloce reclamantei 2 000 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe această sumă. Interese moratorii 38. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L 6 alin. (1) din Convenție A spus că a avut loc o încălcare a art. 13 din Convenție A spus că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 20 000 EUR (80 000 EUR) pentru daune morale și 2 000 EUR (două mii EUR) pentru cheltuieli de judecată și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, începând cu data expirării termenului respectiv și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate din dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcută în franceză și apoi comunicată în scris la 14 decembrie 2006 în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul de procedură.

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE

AGGELAKOU-SVARNA c. GRÈCE

(

Requête n

o

28760/04)

ARRÊT

STRASBOURG

14 décembre 2006

DÉFINITIF

14/03/2007

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Aggelakou-Svarna c. Grèce,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

L. Loucaides,

président,

C.L. Rozakis,

M

mes

F. Tulkens,

E. Steiner,

MM.

K. Hajiyev,

D. Spielmann,

S.E. Jebens,

juges,

et de M. S.

Nielsen,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 23 novembre 2006,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

28760/04) dirigée contre la République hellénique et dont une ressortissante de cet Etat, M

me

Kanella Aggelakou-Svarna («

la requérante

»), a saisi la Cour le 8

juillet 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

La requérante est représentée par M

e

N. Frangakis, avocat au barreau d’Athènes. Le gouvernement grec («

le Gouvernement

») est représenté par les délégués de son agent, M.

I. Halkias, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat et M

me

O.

Patsopoulou, auditrice auprès du Conseil juridique de l’Etat.

3.

Le 30 septembre 2005, la Cour a décidé de communiquer les griefs tirés de la durée de la procédure et de l’absence de recours à cet égard au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu’elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

EN FAIT

4.

La requérante est née en 1941 et réside à Athènes. Elle était propriétaire, depuis 1983, d’un terrain d’une superficie de 832,77 m

2

, sis dans la région d’Attique (commune de Gerakas).

5.

Le 26 août 1986, en vertu d’un décret présidentiel, le terrain de la requérante fut intégré au plan urbain de la commune.

6.

Le 2 décembre 1986, la requérante saisit le Conseil d’Etat d’un recours en annulation contre l’acte intégrant son terrain au plan urbain. Ce recours fut rejeté par la haute juridiction administrative en vertu de l’arrêt n

o

2671/1988.

7.

Le 14 septembre 1989, le Préfet de la région d’Attique de l’Est ratifia l’étude de mise en œuvre du plan de l’aménagement du territoire. De surcroît, il expropria la totalité du terrain de la requérante dans le but d’y créer des espaces publics. En vertu du même acte, l’administration concéda à la requérante un terrain d’une superficie de 436 m

2

,

sis dans la commune de Gerakas en échange du terrain déjà exproprié (acte n

o

24478/1989).

8.

Le 23 novembre 1989, la requérante saisit le Conseil d’Etat d’un recours en annulation contre l’acte n

o

24478/1989. Elle soutenait entre autres que l’échange des terrains n’était pas légal, au motif que la valeur du terrain concédé en vertu de l’acte attaqué ne compensait pas la perte du terrain exproprié.

9.

Le 3 avril 1990, le Préfet de la région d’Attique de l’Est concéda à la requérante un second terrain d’une superficie de 318 m

2

, sis dans la commune de Gerakas en complément de l’échange du terrain déjà exproprié (acte n

o

9019/1990). La requérante ne contesta pas cet acte.

10.

Le 12 novembre 2003 et suite à vingt-quatre ajournements de l’audience, le Conseil d’Etat rejeta le recours de la requérante. Il jugea que le moyen en cassation avancé par celle-ci reposait sur une fausse prémisse, à savoir que la requérante avait reçu en échange un seul terrain. Or, le Conseil d’Etat constata que l’administration avait concédé en 1990 un second terrain en vue de compenser l’expropriation du terrain initial. Faute pour la requérante d’avoir contesté l’acte de 1990, la haute juridiction administrative estima qu’elle ne pouvait pas se prononcer sur le caractère proportionné de l’échange sans avoir procédé à l’examen de la légalité de l’acte d’avril 1990 (arrêt n

o

3265/2003).

11.

Cet arrêt fut mis au net et certifié conforme le 13 janvier 2004.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

12.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

13.

La période à considérer a débuté le 23 novembre 1989 avec la saisine du Conseil d’Etat, et s’est terminée le 12 novembre 2003, avec l’arrêt n

o

3265/2003 de la même juridiction. Elle s’étala donc sur treize ans et plus de onze mois pour un degré de juridiction.

A.

Sur la recevabilité

14.

Le Gouvernement note que la décision interne définitive a été rendue le 12 novembre 2003. Il argue qu’il n’était pas nécessaire pour la requérante de prendre connaissance du contenu de l’arrêt n

o

3265/2003 pour formuler son grief tiré de la durée de la procédure. Le Gouvernement estime donc que la décision interne définitive a été rendue plus de six mois avant le 8

juillet 2004, date d’introduction de la présente requête.

15.

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, lorsque la signification n’est pas prévue en droit interne, comme en l’espèce, il convient de prendre en considération la date à partir de laquelle les parties peuvent réellement prendre connaissance du contenu de la décision interne définitive (voir parmi autres

Papachelas c. Grèce

[GC], n

o

31423/96, § 30, CEDH 1999-II).

16.

En l’occurrence, elle note que l’arrêt n

o

3265/2003 du Conseil d’Etat, décision interne définitive au sens de l’article 35 § 1 de la Convention, fut mis au net et certifié conforme le 13 janvier 2004, date à partir de laquelle la requérante pouvait en obtenir copie. Il s’ensuit que la requête, introduite le 8 juillet 2004, n’est pas tardive. Partant, il convient de rejeter l’exception du Gouvernement.

17.

La Cour constate en outre que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

18.

Le Gouvernement affirme que le Conseil d’Etat a statué dans un délai raisonnable, étant donnée sa charge de travail en tant que juridiction administrative suprême. De surcroît, il argue que la requérante a omis de rechercher l’accélération de la procédure, ce qui a contribué à son allongement.

19.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,

Frydlender c. France

[GC], n

o

30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

20.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article

6 §

1 de la Convention (voir,

Galatalis c. Grèce

, n

o

36251/03, 13 juillet 2006 et

Manios c. Grèce

, n

o

70626/01, § 28, 11 mars 2004).

21.

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

».

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 13 DE LA CONVENTION

22.

La requérante se plaint également du fait qu’il n’existe en Grèce aucune juridiction à laquelle s’adresser pour se plaindre de la durée excessive de la procédure. Elle invoque l’article 13 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

23.

Le Gouvernement, considérant qu’il n’y pas eu en l’espèce dépassement du délai raisonnable, conteste cette thèse.

A.

Sur la recevabilité

24.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

25.

La Cour rappelle que l’article 13 garantit un recours effectif devant une instance nationale permettant de se plaindre d’une méconnaissance de l’obligation, imposée par l’article 6 § 1, d’entendre les causes dans un délai raisonnable (voir

Kudła c. Pologne

[GC], n

o

30210/96, § 156, CEDH

2000

‑

XI).

26.

Par ailleurs, la Cour a déjà eu l’occasion de constater que l’ordre juridique hellénique n’offrait pas aux intéressés un recours effectif au sens de l’article 13 de la Convention leur permettant de se plaindre de la durée d’une procédure (

Konti-Arvaniti c. Grèce

, n

o

53401/99, §§ 29-30, 10 avril 2003 et

Aggelopoulos c. Grèce

, n

o

43848/02, §§ 21-25, 9 juin 2005). La Cour ne distingue en l’espèce aucune raison de s’écarter de cette jurisprudence, d’autant plus que le Gouvernement ne démontre pas que l’ordre juridique hellénique a été entre-temps doté d’une telle voie de recours.

27.

Dès lors, la Cour estime qu’en l’espèce, il y a eu violation de l’article

13 de la Convention, en raison de l’absence en droit interne d’un recours qui aurait permis à la requérante d’obtenir la sanction de son droit à voir sa cause entendue dans un délai raisonnable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.

III.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1

28.

La requérante se plaint enfin d’une atteinte au droit à la protection de ses biens. Se référant à l’historique de l’affaire depuis 1986, date à laquelle son terrain fut intégré au plan urbain de la commune, elle invite la Cour à sanctionner le blocage de sa propriété. Elle se plaint, en particulier, que par le jeu d’échange des terrains l’administration n’a pas respecté le droit au respect de ses biens. Elle invoque l’article 1 du Protocole n

o

1, disposition ainsi libellée

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

Sur la recevabilité

29.

La Cour rappelle que l’Etat a exproprié en 1989 la totalité du terrain appartenant à cette époque à la requérante en l’intégrant au plan urbain de la commune. Par la suite, l’Etat a concédé à la requérante, en 1989 et 1990, deux terrains sis dans la commune de Gerakas en échange du terrain déjà exproprié. Par conséquent, la Cour considère que, dans le cas d’espèce, il n’y pas eu blocage du terrain en cause, la requérante s’étant vu concéder deux autres terrains en compensation de la propriété expropriée. Or, la requérante n’a jamais contesté devant le Conseil d’Etat la légalité de l’acte de 1990 lui concédant le second terrain en complément de l’échange du terrain exproprié. Partant, la requérante n’a jamais donné l’occasion à la haute juridiction administrative d’examiner si les deux terrains, concédés en 1989 et en 1990, compensaient dans leur ensemble la perte du terrain exproprié. Partant, la Cour estime qu’en omettant de saisir le Conseil d’Etat d’un tel recours, la requérante n’a pas donné aux autorités nationales l’occasion de redresser la situation dont elle se plaint actuellement devant elle.

30.

Il s’ensuit que le grief tiré de l’article 1 du Protocole n

o

1 doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article

35 §§

3 et

4 de la Convention.

IV.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

31.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

32.

La requérante réclame 300

000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel qu’elle aurait subi, en raison des violations alléguées de la Convention. Elle réclame en outre 60

000 EUR au titre du dommage moral qu’elle aurait subi.

33.

Le Gouvernement affirme qu’un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable.

34.

La Cour relève que la seule base à retenir pour l’octroi d’une satisfaction équitable réside dans la méconnaissance, en l’occurrence, de la violation du droit de l’intéressée à voir sa cause entendue dans un «

délai raisonnable

» et de l’absence en droit interne d’un recours qui lui aurait permis d’obtenir la sanction de son droit à voir sa cause entendue dans un délai raisonnable. Dans ces circonstances, la Cour estime que la requérante doit avoir subi un préjudice moral que ne compensent pas suffisamment les constats de violation. Statuant en équité, comme le veut l’article 41, la Cour lui alloue 20

000 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur ladite somme.

B.

Frais et dépens

35.

La requérante demande également 1

820 et 6

000 EUR respectivement pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et devant la Cour. Elle produit deux factures d’une somme totale de 6

000 EUR pour les honoraires qu’elle a déjà versés pour sa représentation devant la Cour.

36.

Le Gouvernement affirme que les prétentions de la requérante sont excessives. A titre alternatif, il affirme que la somme allouée à ce titre ne saurait dépasser 500 EUR.

37.

La Cour rappelle que l’allocation de frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux (

Iatridis c. Grèce

[GC], n

o

31107/96, § 54, CEDH 2000-XI). Compte tenu des critères susmentionnés, la Cour juge raisonnable d’allouer à la requérante 2

000

EUR au titre des frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur ladite somme.

C.

Intérêts moratoires

38.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant aux griefs tirés de la durée excessive de la procédure ainsi que de l’absence de recours à cet égard et irrecevable pour le surplus

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention

;

4.

Dit

a)

que l

’

Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 20

000 EUR (vingt mille euros) pour dommage moral et 2

000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

5.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 14 décembre 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Søren

Nielsen

Loukis

Loucaides

Greffier

Président