ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3681/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 460 din 29 octombrie 2009, Tribunalul Arad a respins acțiunea reclamanților J.B. și M.S.M., a constatat că există autoritate de lucru judecat față de sentința civilă nr. 661 din 24 mai 2007 a Tribunalului Arad, irevocabilă. În esență, s-a reținut că, prin sentința civilă nr. 661 din 24 mai 2007, Tribunalul Arad a respins plângerea, formulată în contradictoriu cu Municipiul Arad, prin Primar, privind obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții de plată pentru imobilul din Arad, bulevardul G.D., identificat în CF nr. AA Arad, întrucât reclamanții nu au făcut dovada calității de moștenitor. Prin decizia civilă nr. 186A din 07 iunie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare, pe fond, în primă instanță, la Tribunalul Arad.

S-a reținut că obiectul acțiunii reclamanților l-a constituit cererea de obligare a pârâtului la emiterea unei dispoziții de plată având ca obiect valoarea actualizată a imobilului situat în Arad, bulevardul G.D., jud. Arad, identificat în CF nr. AA Arad, cu nr. top. BB, în conformitate cu standardele internaționale de evaluare. În fapt, s-a reținut că antecesorul reclamanților a achiziționat imobilul în litigiu la data de 18 martie 1941, iar prin Decretul nr. 136/1943 imobilul a fost confiscat de C.N.R. Ulterior, decretul a fost abrogat, iar imobilul a intrat de drept în patrimoniul fostului proprietar. Întrucât E.B. a emigrat în anul 1954 în Australia, imobilul a intrat în patrimoniul statului în baza Decretului-Lege nr. 218/1960.

În procesul anterior, Dosar nr. 1391/108/2007, acțiunea reclamanților a fost soluționată în temeiul unei excepții procesuale și anume pe motiv că reclamanții nu au făcut dovada calității de moștenitori după defunctul E.B. S-a apreciat că soluția pronunțată în primă instanță este greșită, dat fiind faptul că în dosarul anterior cauza nu a fost soluționată pe fond, ceea ce înseamnă că nu se poate pune în discuție existența autorității de lucru judecat. În ceea ce privește calitatea procesuală activă, s-a constatat că a fost depus la dosarul cauzei, testamentul defunctului E.B., autentificat, împreună cu inventarul bunurilor, din care rezultă că reclamanții sunt fii defunctului. S-a reținut totodată că E.B.

este una și aceeași persoană cu B.E., respectiv că a avut ultimul domiciliu și că a decedat în Australia, fapt ce atrage aplicabilitatea Legii nr. 105/1992. Potrivit art. 67 din Legea sus-amintită, întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului este socotită valabilă dacă actul respectă condițiile de formă aplicabile, fie la data când a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricăreia din următoarele legi: legea națională a testatorului, legea domiciliului acestuia, legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat, legea situației imobilului ce formează obiectul testamentului, legea instanței care îndeplinește procedura de transmitere a bunurilor moștenite.

În speță, testamentul a fost întocmit conform legii australiene care reprezintă legea ultimului domiciliu al testatorului. Conform dispozițiilor acestei legi, în cazul decesului unei persoane care a lăsat testament, prin testament se numesc și executorii testamentari care duc la îndeplinire ultima dorință a defunctului, iar testamentul valid face dovada calității de moștenitor și este asimilat certificatului de moștenitor prevăzut de legea română. Reclamanții, prin actele de stare civilă și declarațiile pe propria răspundere depuse la dosar, au dovedit că sunt descendenții defunctului E.B., în calitate de fii.

Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparație, cuprinde dispoziții care derogă de la dreptul comun, tocmai în scopul de a facilita repararea abuzurilor săvârșite în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989. Potrivit dispozițiilor acestei legi, dovada calității de moștenitor legal sau testamentar se poate realiza prin actele de stare civilă, care atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial al dreptului de proprietate, prin certificat de moștenitor, testament sau certificat de calitate de moștenitor. Aceeași lege însă, în art. 4 alin. (3), așa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, prevede că succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care constituie obiect al legii reparatorii, prin cererea de restituire care valorează acceptare, cu singura condiție ca aceasta să fie formulată în termenul prevăzut de lege pentru depunerea notificării.

Reclamanții și-au dovedit calitatea de moștenitori legali după defunctul E.B. și deci calitatea procesuală activă, având în vedere că notificarea a fost înregistrată în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, ceea ce atrage incidența art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar din extrasul de CF nr. AA Arad nr. top. BB, rezultă că proprietar la imobilului în litigiu a fost antecesorul reclamanților, persoană de la care imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950. Întrucât prima instanță a soluționat cauza în temeiul unei excepții procedurale - excepția autorității de lucru judecat - fără a intra în cercetarea fondului, instanța de apel a fost obligată să desființeze hotărârea și să trimită cauza spre rejudecare primei instanțe.

Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 01 august 2009, pârâtul Municipiul Arad, reprezentat prin Primar, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: S-a reținut în mod greșit că, potrivit Legii nr. 105/1992, în cazul decesului unei persoane care a lăsat testament, prin testament se numesc și executorii testamentari, respectiv că testamentul valid face dovada calității de moștenitor și este asimilat certificatului de moștenitor prevăzut de legea romană. Instanța de apel a încălcat astfel prevederile art. 700 alin. (1) C. civ., conform căruia acceptarea moștenirii trebuie realizată de succesibili în termen de 6 luni de la deschiderea acesteia, adică de la data decesului autorului lor, și a pct. 4.4 din H.G.

nr. 250/2007, potrivit căruia „în toate cazurile stabilirea calității de moștenitor (legal sau testamentar) se face potrivit legii civile române". Dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările ulterioare, nu pot ține loc de certificat de moștenitor. Instanța de apel în mod greșit a arătat în motivarea deciziei că reclamanții, cu actele de stare civilă, au dovedit că sunt descendenții defunctului E.B., în calitate de fii, făcând astfel abstracție de faptul concret că, în procedura administrativă, reclamanții nu au depus aceste acte, respectiv actul de identitate al numiților J.B. și S.B. De asemenea, în dosarul administrativ, nu a fost depus nici certificatul de căsătorie al numitului B.E.

cu J.H., născută G. și nici cel al reclamantei M.S.M. În ceea ce privește fondul cauzei, s-a susținut că acțiunea reclamanților este nu numai nefondată, ci și inadmisibilă. Reclamanții în procedura administrativă nu au depus actele de stare civilă, respectiv actul de identitate al numiților J.B. și S.B., certificatul de moștenitor sau de calitate de moștenitor după numiții dr. B.E., E.B.B. și K.E.B., declarația că nu au încasat despăgubiri potrivit pct. 11.2 din H.G.

nr. 250/2007, declarațiile autentificate date pe propria răspundere, prin care notificatorii declară că ei sau ascendenții lor, proprietari ai imobilului la data preluării, nu au făcut obiectul acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie și totodată se obligă la restituirea imobilului sau, după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenței prevederilor art. 5 din Lege; coala de carte funciară cu nr. CC Arad; schița de identificare a imobilului, expertiza tehnică cu privire la valoarea imobilului expropriat, așa după cum se prevede la pct. 23.1 lit. f) din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Mai mult, potrivit pct. II din H.G.

nr. 250/2001 și art. II și art. 18 din Legea nr. 10/2001, entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația, înainte de a dispune orice măsură reparatorie, de a identifica cu exactitate imobilul și, totodată, de a verifica destinația actuală a acestuia, dacă au fost încasate despăgubiri și cuantumul acestora, precum și dacă imobilul ce face obiectul notificării a fost înstrăinat. Termenul de 60 de zile prevăzut în sarcina unității deținătoare, la art. 25 din Legea nr. 10/2001, începe să curgă de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, în lipsa acestor acte, entitatea învestită cu soluționarea notificării neputând emite o decizie motivată.

Cu privire la caracterul inadmisibil al cererii reclamanților, s-a susținut că, din conținutul înscrisurilor administrate în cauză, a rezultat că imobilul în litigiu, compus din 8 apartamente, a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, poziția X. În cauză, sunt aplicabile prevederile art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, coroborat cu art. 18 din Lege, cu mențiunea că despăgubirile se stabilesc în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, de către Comisia centrală pentru stabilirea despăgubirilor, aflată în subordinea Cancelariei Primului-Ministru.

Cererea de acordare de despăgubiri este inadmisibilă cu privire la garajele din imobilul în litigiu, întrucât, potrivit adresei de la dosar, au fost construite după naționalizarea imobilului [ art. 19, alin. (2) din Legea nr. 10/2001]. Cererea reclamanților de emitere a unei dispoziții de plată având ca obiect valoarea actualizată conform standardelor internaționale de evaluare pentru restul apartamentelor din imobilul în litigiu este inadmisibilă pentru următoarele considerente: În raport de conținutul textului art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, solicitarea reclamanților de emitere a unei dispoziții de plată este inadmisibilă, întrucât entitatea deținătoare cu soluționarea notificării este obligată doar la emiterea unei decizii sau dispoziții de propunere de acordare de despăgubiri și nu de plată.

Stabilirea și plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv se face în cea de a doua etapă a procedurii administrative, conform dispozițiilor Legii nr. 247/2005 (Titlul VII), de către Comisia centrală pentru stabilirea despăgubirilor și nu de pârâtul Municipiul Arad. Excepția nulității recursului invocată de intimații-reclamanți nu poate fi primită, întrucât din expunerea de motive a cererii a rezultat că, alături de criticile de nelegalitate care vizează în mod explicit fondul raportului juridic litigios - modalitatea de interpretare și aplicarea a dispozițiilor de drept material incidente în cauză din perspectiva pretenției concrete a reclamanților - au fost susținute și critici privind modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active, punctual, din perspectiva dovezii calității de moștenitor legal/testamentar.

Recursul este nefondat. Asupra singurului aspect de nelegalitate ce s-a impus a fi cercetat în recurs, Înalta Curte a apreciat situația cauzei pendinte, după cum urmează: S-a reținut corect nu numai că probațiunea în materia imobilelor preluate abuziv în stăpânirea statului se poate realiza prin actele de stare civilă, care atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial al dreptului de proprietate, ci și faptul că, prin dispoziții legale exprese - art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, s-a stipulat că succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care constituie obiect al legii reparatorii, prin cererea de restituire care valorează acceptare, cu singura condiție ca aceasta să fie formulată în termenul prevăzut de lege pentru depunerea notificării.

Dat fiind acest beneficiu al legii, s-a putut concluziona, în acord cu instanța de apel, că reclamanții și-au dovedit calitatea de moștenitori după defunctul E.B. și deci calitatea procesuală activă în cauză, având în vedere că notificarea a fost înregistrată în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, situație ce atrage pe deplin incidența art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. În condițiile în care dispozițiile legii speciale conferă moștenitorilor fostului proprietar posibilitatea de a-și valorifica pretenția cu privire la bunurile imobile preluate abuziv de stat, printr-o probațiune mult simplificată față de dispozițiile de drept comun - în această din urmă categorie intrând atât art. 67 din Legea nr. 105/1992, cât și art. 700 alin. (1) C. civ.

- susținerile recurentului-pârât care vizează strict acest context normativ nu pot fi reținute, ele neavând relevanță în cauză. Împrejurarea că parte din înscrisurile care atestă calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituire, în una din modalitățile prescrise de lege, nu au fost depuse la momentul derulării procedurii administrative, nu reprezintă o critică menită să conducă la casarea/modificarea hotărârii atacate, față de cadrul procesual concret de învestire, reținut în mod corect de instanțele anterioare.

Toate celelalte critici care vizează fondul raportului juridic litigios (inclusiv cele care au vizat aspecte de pretinsă inadmisibilitate a pretenției reclamanților, dată fiind situația juridică a imobilului la momentul preluării în stăpânirea statului) și care au fost susținute prin invocarea unor dispoziții de drept substanțial ale legii speciale, nu vor putea fi cercetate în recurs, instanța de trimitere fiind cea abilitată să se pronunțe, date fiind exigențele normelor procedurale, art. 297 alin. (1) C. proc. civ., respectiv conținutul intrinsec al principiilor ce guvernează procesul civil - legalitatea probațiunii, contradictorialitatea, respectarea dublului grad de jurisdicție, ierarhia căilor de atac etc. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul pârâtului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului invocată de intimații–reclamanți. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Arad, prin Primar, împotriva deciziei nr. 186/A din 7 iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 mai 2011.