ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3190/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3190/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamantul S.A., a chemat în

judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând

instanței să dispună obligarea pârâtului la acordarea despăgubirilor în cuantum

de 700.000 euro pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării pe nedrept

a defunctului sau tata S.N.G., condamnare cu caracter politic, la pedeapsa 15

ani muncă silnică pentru presupusa săvârșire a crimei de înaltă trădare

prevăzută de art. 191 C. pen., a executării pedepsei pentru perioada 10

februarie 1949 - 26 ianuarie 1964, și a consecințelor cauzate de condamnare și

executarea pedepsei.

Acțiunea a fost

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin Sentința civilă

nr. 1651 din 10 noiembrie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

s-a admis în parte acțiunea și a fost obligat pârâtul să plătească

reclamantului suma de 100.000 euro, echivalent în lei dat la cursul B.N.R. din

ziua plății, cu titlu de daune morale.

În motivarea soluției

sale, tribunalul a reținut că, prin Sentința nr. 1058 din 13 septembrie 1949 a

Tribunalului Militar București S.G. a fost condamnat la 15 de ani de închisoare

- muncă silnică pentru „crimă de înaltă trădare de art. 209 C. pen. în vigoare

la acea dată".

După cum rezultă din

fișa matricolă penală, S.N.G. a fost arestat la 10 februarie 1949, iar din

declarația de moarte și din adresa nr. 4029/1955 rezultă că a decedat la data

de 22 februarie 1955 la Spitalul Penitenciarului Văcărești

Potrivit actelor de

stare civilă reclamantul este fiul defunctului S.N.G.

Condamnarea aplicată

autorului reclamantului reprezintă condamnare cu caracter politic în sensul

prevăzut de art. 1 din Legea nr. 221/2009, ceea ce dă dreptul reclamantului, la

despăgubiri, conform art. 5 din aceeași lege, pentru prejudiciul moral produs

potrivit prevederilor speciale ale Legii nr. 221/2009.

Împotriva sentinței

au declarat apel pârâtul și Ministerul Public.

Prin Decizia nr. 449

A din 2 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis

apelurile, a schimbat sentința tribunalului, iar pe fond, a respins acțiunea.

În pronunțarea

soluției sale, curtea de apel a reținut că acțiunea a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 și a fost admisă în considerația

acestui text.

Prin Decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr.

221/2009 respectiv temeiul de drept al acțiunii de față, a fost considerat

neconstituțional.

Potrivit art. 31

alin. (3) din Legea nr. 47/1992 dispozițiile declarate neconstituționale își

încetează efectele juridice la 45 zile de la publicarea Deciziei dacă în acest

interval, Guvernul României nu pune de acord dispozițiile neconstituționale cu

prevederile Constituției.

Decizia a fost

publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, iar până la data pronunțării hotărârii

Guvernul României nu a avut nicio inițiativă în sensul celor prevăzute de art.

31 din Legea nr. 47/1992, astfel că temeiul normativ pe care reclamantul și-a

întemeiat cererea nu își mai produce efecte juridice.

Decizia Curții de

Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant, care,

invocând motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., a formulat următoarele critici:

La data formulării

cererii de chemare în judecată era în vigoare Legea nr. 221/2009, acesta fiind

actul normativ care se aplică pe tot parcursul procesului.

Aplicarea cu efect

retroactiv a deciziei Curții Constituționale este nelegală, față de principiul

neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 din Constituția României.

Se mai susține că,

potrivit art. 20 din Constituția României, dacă instanțele constată că legile

interne încalcă pactele și tratatele la care România este parte, sunt obligate

să facă aplicarea celor internaționale mai favorabile.

Solicită admiterea

recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului

reclamantului, iar pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Analizând decizia

civilă recurată din perspectiva criticilor formulate și a Deciziei pronunțate

în interesul Legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța

constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Contrar susținerilor

recurentului, Curtea de Apel a dezlegat corect problema de drept care se pune

în speță, respectiv aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate în baza lor și dacă mai pot

constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, în condițiile în care

au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Cu privire la

efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin

Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011,

stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii sus-menționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată,

pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în

interesul legii.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu poate fi primită

susținerea recurentului în sensul că, având în vedere că la data promovării

acțiunii era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act

juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui

„bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data

publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre

definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

De asemenea, nu se

poate reține nici că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 s-ar fi încălcat dispozițiile din pactele și tratatele

internaționale la care România este parte, cum greșit se pretinde.

Principiul nediscriminării

cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

În același timp, nu

poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care

garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art.

14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare,

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice

sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o

minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație".

Este vorba așadar de

garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și

libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statelor.

În speță însă,

drepturile pretinse de reclamantă nu mai au o astfel de recunoaștere în

legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat,

după cum s-a arătat deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci

controlului de constituționalitate.

În concluzie, față de

Decizia nr. 12/2011, obligatorie pentru instanțe în condițiile art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., în cuprinsul căreia, redat mai sus, s-a analizat

aspectul privind respectarea principiului neretroactivității legii civile, prin

aplicarea Deciziei nr. 13 58/2010 a Curții Constituționale proceselor în curs

de judecată, precum și a principiului nediscriminării, nu se poate susține că

soluționarea litigiului în raport de această decizie ar contraveni celor două

principii, constituțional și convențional.

Față de toate aceste

considerente, reținute prin raportare la Decizia în interesul Legii nr. 12/2011

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea recurată apare ca fiind dată

cu aplicarea corectă a normelor naționale și convenționale anterior analizate.

În consecință,

recursul declarat de reclamant va fi respins ca nefondat, conform art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul S.A. împotriva Deciziei nr. 449 A

din 2 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 mai 2012.

Procesat de GGC - AS