ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7080/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7080/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 12 octombrie 2009

reclamantul S.Ș. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Roman prin M.F.P.,

pentru ca prin hotărâre judecătorească, în conformitate cu dispozițiile art. 5 pct.

1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, să se dispună obligarea pârâtului la

acordarea de despăgubiri în sumă de 1.000.000 euro în echivalent

ron

la data plății, pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare la moarte în baza sentinței penale nr. 447 din 15

mai 1952 a Tribunalului Militar București, secția a I-a, condamnare cu caracter

politic conform art. 1 pct. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În motivarea cererii

,

reclamantul a arătat că a absolvit Facultatea de Drept București, în anul 1951

(1947-1951), și că a fost repartizat de Comisia Guvernamentală în M.A.I. la Direcția Anchete la data de 15 august 1951, fiind surprins și nepregătit pentru o astfel de

activitate, (nu avea nici un fel de pregătire militară) și că deși a refuzat, conducerea

M.A.I a dispus să fie trecut în cadrul aceluiași minister la Controlul Financiar Intern.

A ales să urmeze Facultatea

de Drept pentru a profesa în domeniul juridic (avocat, notar sau judecător),

nicidecum să ancheteze persoane arestate de securitate pentru diverse

activități politice, el fiind o fire sensibilă și miloasă.

A desfășurat activitatea de

control financiar timp de circa patru luni în anul 1951 după care i s-a ordonat

să lucreze la Direcția Anchete din M.A.I, cu toate că a protestat vehement,

fiind pus sub filaj.

În ianuarie 1951, a fost chemat de anchetator (căpitanul Cristian, fost muncitor C.F.R la atelierele Grivița) să

asiste la modul cum anchetează un caz (cazul C.). La ora prânzului anchetatorul

a plecat la masă, lăsându-l pe reclamant cu arestatul până vine de la masă

(arestatul în acest timp avea obligația să își scrie declarația). Arestatul, un

om în vârstă, a început sa plângă, rugându-l insistent să-i spună dacă fiica

lui este acasă (nu este arestată). L-a impresionat mult și cu numărul de

telefon ce i l-a dat a sunat acasă, confirmându-i că fiica este acasă. Acest

fapt s-a petrecut în 08 ianuarie 1952, iar în data de 15 ianuarie 1952, a fost

arestat și dus la subsolul clădirii într-o celulă cu regim sever, nu avea voie

să vorbească sau să stea jos decât în intervalul orelor 22

00

și 5

00

,

când patul era coborât.

Din celulă când ieșea la

anchetă purta ochelari opaci din tablă pentru a nu vedea nimic și pentru a nu

fi recunoscut de alți deținuți.

Menționează că Direcția

Generală a Securității se afla în acea vreme în clădirea C.C. - P.C.R

(vis-a-vis de Palatul Regal).

A fost anchetat într-un mod

brutal, fiind bătut și înjurat de anchetatori, și amenințat că o să-i distrugă

familia, făcându-l dușman al clasei muncitoare, reproșându-i că școala l-a

„stricat”, tratându-l într-un mod inuman și degradant, anchetatorii fiind

lipsiți total de umanitate.

A stat în acest arest în

anchetă până pe 15 mai 1952, când a fost judecat și condamnat la moarte de

fostul Tribunal Militar București, secția a I-a, conform sentinței penale nr. 447/

A din 5 mai 1952, pentru infracțiunea de crimă de trădare prevăzută de art. 190

pct. 3 C. pen.

După condamnarea sa,

Securitatea a confiscat de la părinții săi, care locuiau în satul Bănești,

comuna Besteloia, județul Dâmbovița, cerealele (grâu, porumb), animalele și

pasările și toate cărțile pe care le avea.

După condamnarea la moarte,

a fost transferat la Penitenciarul Jilava, unde i s-au pus lanțuri groase nituite

la picioare și dus în celula „O” (celula condamnaților la moarte) care era

complet izolată de celelalte celule, fără pat, saltea și fără fereastră, celula

fiind o grotă situată sub pământ, pereții erau plini de păianjeni și igrasie,

din cauza umezelii se scurgeau firișoare de apă pe pereți și se simțea lipsa de

aer, în celulă era un singur bec mic, având un regim de exterminare.

Partea cea mai dificilă din

timpul zilei o constituia frigul accentuat de umezeala care îi pătrundea în

oase și care nu putea fi combătut decât mergând fără întrerupere, împins de

frig a ajuns să parcurg sute de ture zilnic în celulă, oprindu-se din când în

când să îl sprijine de zid sau să se odihnească aplecat pe genunchi, lanțurile

de la picioare îl oboseau foarte tare.

În această celulă, care i-a

marcat pentru totdeauna viața, a stat 2 ani și 2 luni cu lanțurile la picioare

nituite, cu aceleași haine nespălate și fără nici cea mai elementară igienă

personală, „dormind” direct pe cimentul umed, fără să vadă lumina zilei, fără

să fie scos la aer, suportând cu greu frigul, foamea și mizeria.

În celula morții stăteau de

regulă trei deținuți, la câteva zile era executat unul din ei și venea altul,

execuțiile erau planificate la trei dimineața când venea gardianul și ridica un

deținut care era împușcat.

Degradarea psihică era

puternică datorită acestui sistem de executare prin împușcare a deținuților

noaptea, creat special pentru ca ei să nu „doarmă” și să fie accentuat stresul

psihic determinat de gândul că unul urma să fie executat.

Erau obligați să își facă necesitățile

în așa-zisă „tinetă” (un vas din lemn) pe care gardienii îl scoteau din celulă

după bunul lor plac la câteva ore în care ei inhalau mirosul insuportabil.

În luna iulie 1954, i s-a

respins recursul, în aceeași zi a făcut cererea de grațiere care în principiu

era doar formală; cererea sa de grațiere i-a fost admisă și i-a fost comutată

pedeapsa la moarte cu pedeapsa la muncă silnică pe viață, această comutare a

pedepsei aducându-i puțină liniște psihică. A fost transferat la penitenciarul

Pitești unde era un regim foarte sever, în celulă erau 60 de deținuți pentru 30

de paturi (dormeau câte 2 în pat), gardienii pentru a le face viața cât mai

grea și pentru a-i traumatiza psihic și fizic îi obligau să intre sub cele 30

de paturi în special noaptea între orele 2-3, cei care nu erau sub paturi erau

bătuți cu cizmele și bastoanele de cauciuc, în alte nopți erau scoși pentru

percheziții și dezbrăcați în pielea goală în perioada de iarnă grea și nu erau

băgați în celulă decât după ce 2-3 deținuți cădeau din cauza gerului cumplit.

În celula din Penitenciarul

Pitești stătea cu personalități și intelectuali de frunte de la acel moment,

cum ar fi Secretarul Legației Italiene, Consulul României la Budapesta, cu evreii S., cu șeful masoneriei române ing. B. și alții.

De la Penitenciarul Pitești a fost transferat la penitenciarul Ocnele Mari, județul Vâlcea în anul

1955, pe timpul transportului cu trenul care a durat 2 zile a avut lanțuri la

picioare și cătușe la mâini.

De la penitenciarul Ocnele

Mari a fost transferat din nou la penitenciarul Jilava, unde i-au fost puse

lanțurile la picioare și cătușele la mâini.

La

Penitenciarul Jilava

i s-a adus la cunoștința că este pus în libertate, deoarece

părinții săi au angajat un avocat care a făcut o cerere de îndreptare, și că rejudecând

cauza, instanța a constatat că a fost condamnat în mod greșit, fapta pentru

care era acuzat nu întrunea elementele constitutive ale crimei de înaltă

trădare prevăzută de art. 190 pct. 2 alin. (1) C. pen., astfel încât a fost

schimbată încadrarea faptei în delictul de călcare de consemn prevăzut de art. 506

C. pen., instanța constatând că acțiunea penală s-a stins printr-o cauză legală,

prin amnistie.

După eliberare, cu greu s-a

refăcut din punct de vedere fizic, din punct de vedere psihic nefiind refăcut

complet nici până în prezent.

La un an după punerea în

libertate nu reușea să se angajeze în nici o instituție, motiv pentru care a

intrat în audiență la Ministrul Justiției de la acel moment, i-a expus cazul

său și cu toate că avea dosarul său, acesta i-a spus că nu poate să ocupe un

post potrivit pregătirii sale datorită unui raport al securității, aflat la

dosar care interzicea angajarea sa în funcții de răspundere.

În data de 16 mai 1956 a

fost angajat în funcția de grefier la Tribunalul Raionului Costești, cu toate că era licențiat al facultății de drept. După un an,

în 1957, președintele tribunalului cunoscând cazul său l-a ajutat și a fost

angajat ca jurisconsult la o întreprindere din Pitești unde avea un salariu mic

dar nu muncea atât de greu și avea deschise și alte oportunități.

La vârsta de 30 de ani când

colegii săi de facultate aveau întemeiată o familie și o carieră - erau

judecători, avocați și notari, el era un simplu jurisconsult, necăsătorit, fără

copii, regimul comunist practic răpindu-i tinerețea și cariera la care a visat

la terminarea facultății de drept.

Abia în anul 1968 a ocupat funcția de notar la nivelul de pregătire pe care o avea după 16 ani de la absolvire

Facultății de Drept.

Precizează că beneficiază

de indemnizația prevăzută de Decretul nr. 118/1990.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor morale pentru toate aceste suferințe, deși îi este

imposibil să le cuantifice, totuși, a considerat acceptabil, echitabil și

adecvat pentru suferințele suferite ca pârâtul să fie obligat să-i plătească

suma de 1.000.000 euro în echivalent RON la data plătii, din care suma de

800.000 euro pentru cei 2 ani și 2 luni de temniță grea în regim de exterminare

(condamnat la moarte în condițiile de mai sus menționate) și 200.000 euro pentru

condamnarea la muncă silnică pe viață, ce reprezintă restul de zile în care a

fost privat de libertate în mod total nelegal, astfel cum a constatat de altfel

și instanța după rejudecare.

Această sumă nu îi redă

anii de tinerețe pierduți și cariera ratată dar îi poate face mai ușori anii de

bătrânețe cu problemele de sănătate pe care le are (a suferit un accident

vascular, probleme mari cu prostata, dureri reumatice pe care le suportă încă

din închisoare, traumele psihice ce îl chinuie în timpul nopții).

În drept

,

cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 364

din 15 martie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte

acțiunea și a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata

sumei de 300.000 euro echivalent în lei la cursul Băncii Naționale a României

la data plății reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a reținut că prin sentința penală nr. 447 din 15 mai

1952, pronunțată de Tribunalul Militar București, reclamantul a fost condamnat

la moarte, i-a fost confiscată averea, pentru infracțiunea prevăzută de art. 190

pct. 3 alin. (1) C. pen. de crimă de înaltă trădare prin necredință. În luna

iulie 1954 i-a fost comutată pedeapsa la moarte cu pedeapsa la muncă silnică pe

viață.

Prin decizia nr. 30 din 18

februarie 1955, a casat sentința nr. 563 din 18 mai 1955 Tribunalul Teritorial

București a schimbat calificarea din crimă de înaltă trădare prin necredință

prevăzută de art. 190 pct. 3 alin. (1) C. pen. în delictul de călcare de

consemn și s-a încetat urmărirea penală, fapta amnistiată conform Legii nr. 4/1954,

reclamantul fiind pus în libertate în 26 aprilie 1955.

Înscrisurile depuse la

dosar confirmă starea de fapt susținută de reclamant și reținută de instanță,

acesta aflându-se în detenție pe nedrept o perioadă de 3 ani, 1 lună și 9 zile

din care 2 ani și 2 luni în regim deosebit urmare a condamnării la moarte, iar

pentru restul în regim de muncă silnică pe viață, ceea ce face incidente în

cauză dispozițiile art. 1 alin. (2) din legea nr. 221/2009, aceasta constituind

de drept condamnare cu caracter politic, reclamantul justificându-și, astfel,

calitatea de a apela la aplicarea Legii nr. 221/2009, potrivit dispozițiilor art.

5 alin. (1) lit. a) din lege.

Este incontestabil că în

această situație, a îndeplinirii condițiilor Legii nr. 221/2009 nu i se poate

refuza reclamantului acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit.

De asemenea, în raport de

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța a ținut

cont și de faptul că reclamantului i s-au acordat despăgubiri și în temeiul

Decretului Lege nr. 118/1990, potrivit propriei declarații, a Hotărârii nr. 1560

din 12 decembrie 1990 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate din motive politice conform decretului lege nr. 118/1990 și a

situației privind valoarea totală a indemnizației încasată (filele 39-44).

Tribunalul a apreciat însă

că prin măsura condamnării, s-a cauzat reclamantului un prejudiciu

nepatrimonial rezultat din atingerile și încălcările dreptului la libertate.

Această încălcare a avut consecințe evidente atât în planul vieții sociale,

influențând aceste relații, respectiv onoare, reputație cât și în planul

afectiv uman.

Lipsirea de libertate a

avut repercusiuni și în planul vieții private și profesionale a persoanei

condamnate din motive politice, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i

afectate, datorită condițiilor istorice anterioare anului 1989, viața

familială, profesională, imaginea și sursele de venit.

În aceste condiții,

instanța a apreciat că se impune repararea integrală de către stat a pagubei

suferite, ceea ce presupune, în principiu, înlăturarea tuturor consecințelor

dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii victimei, pe cât posibil, în

situația anterioară.

Este adevărat însă că față

de natura neeconomică a daunelor morale, imposibil de a fi echivalate bănește,

principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter

aproximativ. În același timp apare însă problema dificilă a modului și a

criteriilor de apreciere, care nu sunt criterii exacte, științifice, față de

chiar incompatibilitatea între caracterul moral, nepatrimonial al daunelor și

caracterul bănesc.

Instanța a avut în vedere

faptul că despăgubirea stabilită încearcă să compenseze prejudiciul făcându-se

o corelare cu importanta prejudiciului moral sub aspectul importantei valorii

morale lezate.

Astfel, s-au reținut

repercursiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății

reclamantului, față de condițiile grele de detenție specifice celor condamnați

la moarte precum și asupra posibilității de a se realiza deplin pe plan social,

profesional și familial. S-a avut în vedere și faptul că privarea de libertate,

pe nedrept, a condus la lezarea și a altor drepturi fundamentale, respectiv

onoarea și reputația sa, precum și accesul la o activitate potrivit pregătirii

sale.

Față de aceste

considerente, instanța a înlăturat apărările pârâtului, ce au vizat incidența

jurisprudenței CEDO exprimată în cauzele B.A. și Bursuc contra României,

hotărâri care, din punctul de vedere al pârâtului, ar justifica acordarea unor

daune într-un cuantum mult mai redus decât cel acordat. Instanța a apreciat că

aceste hotărâri nu sunt aplicabile cauzei, ambele vizând tratamentele aplicate

de organe ale poliției în timpul anchetelor după anii 1990, situații diferite

față de cea dedusă judecății în prezenta cauză.

Prin decizia nr. 276/ A din

15 martie 2011 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis

apelurile declarate de pârât și de Ministerul Public, dispunând reducerea

cuantumului despăgubirilor la suma de 200.000 euro, cu titlu de despăgubiri

pentru prejudiciul moral.

Apelul declarat de

reclamant împotriva aceleiași hotărâri, a fost respins ca nefondat.

Curtea de Apel a reținut

următoarele:

Potrivit dispozițiilor art.

5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, „Orice persoană care a suferit condamnări

cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, sau care a

făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după

decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al

II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la

data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea

cuantumului despăgubirilor, se va ține seama și de măsurile reparatorii deja

acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului – Lege nr. 118/1990

privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de

dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate

în străinătate, ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și

completările ulterioare și al O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările

ulterioare”.

Potrivit dispozițiile art.

art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, „Constituie de drept condamnări cu

caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în: art. 185

- 187, 190, 191, 193

1

, 194, 194

1

- 194

4

, 196

1

,

197, 207 - 209, 209

1

- 209

4

, 210 - 218, 218

1

,

219 - 222, 224, 225, 227, 227

1

, 228, 228

1

, 229, 230, 231

1

,

258 - 261, 267, 268

7

, 268

8

, 268

12

, 268

14

,

268

29

, 268

30

, art. 284 ultimul alineat, art. 323 - 329,

349, 350 și 578

6

C. pen. din 1936, republicat în M. Of., Partea I, nr.

48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare”.

În speță, reclamantul a

fost condamnat la moarte prin sentința penală nr. 447 din 15 mai 1952,

pronunțată de Tribunalul Militar București, și i-a fost confiscată averea

pentru infracțiunea de crimă de înaltă trădare prin necredință, prevăzută de art.

190 pct. 3 alin. (1) C. pen. În luna iulie 1954 i-a fost comutată pedeapsa la

moarte cu pedeapsa la muncă silnică pe viață.

Prin sentința nr. 563 din

18 mai 1955, Tribunalul Militar Teritorial București a schimbat calificarea din

crimă de înaltă trădare prin necredință prevăzută de art. 190 pct. 3 alin. (1) C.

pen. în delictul de călcare de consemn și a încetat urmărirea penală, fapta

fiind amnistiată conform Legii nr. 4/1954, reclamantul fiind pus în libertate

în 26 aprilie 1955.

Fapta pentru care apelantul

reclamant a fost condamnat se încadrează în prevederile art. 1 alin. (2) din

Legea nr. 221/2009, ceea ce îl îndreptățește să beneficieze de măsurile reparatorii

reglementate prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru

prejudiciul moral suferit ca urmare a acestei condamnări.

Apelanții Parchetul de pe

lângă Tribunalul București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

au invocat decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, în raport de care

apreciază că acțiunea reclamantului a rămas lipsită de temei legal.

Curtea a analizat

consecințele deciziei Curții Constituționale asupra drepturilor apelantului

reclamant, din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului,

care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. 1 al Protocolului nr. 12

adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea

în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele

adiționale, și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.

Astfel, art. 6 al

Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces

echitabil, cu componenta materială esențială a dreptului de acces la un

tribunal independent și imparțial, impune și respectarea principiului

egalității părților în procesul civil și interzice, în principiu, intervenția

legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.

Principiul egalității în

fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în

funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. În consecință, un tratament

diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie

să se justifice rațional, în acord cu principiul egalității cetățenilor în fața

legii. Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa că

situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în

esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar aceasta

deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rezonabil.

Or,

aplicarea deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror

procese sau cereri, formulate în temeiul Legii

nr. 221/2009

, nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri

judecătorești definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic

diferit față de persoanele care dețin deja o hotărâre judecătorească

definitivă, pronunțată în soluționarea unui proces sau a unei cereri, formulată

tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui

criteriu

aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul

egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție,

conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi

diferit.

Un alt drept garantat de

Convenție este dreptul la nediscriminare, art. 14 al Convenției, care interzice

discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le

reglementează și impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă

tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau comparabile,

dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică urmărește

un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între

scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

Art. 1 al Protocolului nr. 12

adițional la Convenție, potrivit căruia „Exercitarea oricărui drept prevăzut de

lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare bazată, în special, pe

sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii,

origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere,

naștere sau oricare altă situație”, impune o sferă suplimentară de protecție,

în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept

specific acordat în temeiul legislației naționale, precum și în exercitarea

unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități

publice, în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o

autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se

comporta într-o anumită manieră (cauza Thorne c. Marii Britanii, hotărârea din

2009).

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție

este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă și rezonabilă”, adică

dacă nu urmărește un „scop legitim” sau nu există un „raport rezonabil de

proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat” (cauza Marckx

împotriva Belgiei, Hotărârea din 13 iunie 1979).

Tratamentul juridic diferit

aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată

cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri

judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia depinzând

adesea de o serie de factori precum gradul de operativitate a organelor

judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea

cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte

împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.

Or, astfel cum s-a arătat

deja, instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la

despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța

de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu

aleatoriu și exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă.

În acest sens este și jurisprudența Curții Constituționale, care a statuat că „violarea

principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un

tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și

rezonabilă, sau dacă exista o disproporție între scopul urmărit prin

tratamentul inegal și mijloacele folosite”

.

Mai

mult, chiar Curtea Constituțională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010,

că, prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează

premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații

obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit. Rezultă, în

considerarea argumentului de interpretare a fortiori rationae (argumentul

justifică extinderea aplicării unei norme la un caz neprevăzut de ea, deoarece

motivele avute în vedere la stabilirea acelei norme se regăsesc cu și mai multă

tărie în cazul dat), că, prin neacordarea nici unei despăgubiri persoanelor

interesate, care, la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, declanșaseră procedura judiciară și obținuseră cel puțin o

hotărâre judecătorească în primă instanță, cum este și cazul apelanților

reclamanți, s-ar crea o discriminare între persoane care, deși se găsesc în

situații obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.

Prin urmare, aplicarea Deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea

temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art.

5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul

unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției

legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări

între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază

de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri

definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Curtea Europeană a atras

atenția asupra pericolelor inerente în folosirea legislației cu efect

retroactiv, care poate influența soluționarea judiciară a unui litigiu, în care

statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislații este acela de a

transforma litigiul într-unul imposibil de câștigat (cauza Satka și alții c.

Greciei, hotărârea din 27 martie 2003, cauza Crișan c. României, hotărârea din

27 mai 2003).

Principiul preeminenței

dreptului și noțiunea de proces echitabil se opun, cu excepția unor motive

imperioase de interes general, ingerinței puterii legiuitoare în administrarea

justiției, în scopul de a influența deznodământul judiciar al litigiului și

impun ca motivele invocate pentru a justifica asemenea măsuri să fie analizate

cu cea mai mare circumspecție (cauza Rafinăriile Grecești Stran și Stratis

Andreadis c. Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994). Acest principiu se

aplică și legilor interpretative, adică cele promulgate pentru a clarifica

dispoziții legale anterioare (cauza Smokovitis și alții c. Greciei, hotărârea

din 11 aprilie 2002), fiind avute în vedere toate regulile aplicabile ce

influențează deznodământul judiciar al unui proces, de la cele care

reglementează raporturile juridice pe fond, până la cele care influențează

altfel soluția, spre exemplu, situația modificărilor criteriilor de evaluare a

unui imobil expropriat, cu consecința diminuării cuantumului despăgubirii

(cauza Matteoni c. Italiei, hotărârea din 17 iulie 2008 și cauza Piscane c.

Italiei, hotărârea din 27 mai 2008).

În ceea ce privește

garanția egalității armelor, Curtea reamintește că, în jurisprudența instanței

europene, aceasta semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea

procedurii în fața unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege,

în sensul menținerii unui just echilibru între interesele părților. Or, câtă

vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic

ce a stat la baza declanșării unor litigii, în care pârât este statul, la

inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la

neconformitatea cu dispozițiile constituționale, apreciem că această garanție

poate fi afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un

proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din CEDO.

În același sens, în

doctrină se consideră că intervenția inopinată a legiuitorului creează un

obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una dintre părțile

unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce

atingere chiar substanței acestui drept.

Nu în ultimul rând, Curtea

reține că art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează în esență dreptul de proprietate.

Potrivit

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea „bunuri” privește

atât „bunurile actuale” având o valoare patrimonială (cauza Van der Mussele

împotriva Belgiei, hotărârea din 23 noiembrie 1983), cât și, în situații precis

delimitate, creanțele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare

unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o „speranță legitimă”

că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate (cauza SC P.C.N.

SA și alții împotriva Belgiei; cauza Draon împotriva Franței, cauza Gratzinger

și Gratzingerova împotriva Cehiei; cauza Trgo împotriva Croației.)

Despre noțiunea de

"speranță legitimă", Curtea a statuat că, întrucât interesul

patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o

„valoare patrimonială”, în sensul articolului 1 din Primul Protocol, decât

atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când

este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky c.

Slovaciei, par. 52).

Tot

potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când un

stat contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit

Protocolul

nr. 1, adoptă o legislație prin care stabilește restituirea

totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate

considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru

categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiții (cauza Broniowski

împotriva Poloniei, hotărârea din 22 iunie 2004).

În

cauza Broniowski împotriva Poloniei, Curtea a reținut că

dreptul

de a obține bunuri compensatorii este dificil de încadrat în orice categorie

juridică, însă este evident că are o valoare patrimonială, iar

situația reclamantului a fost agravată de faptul că dreptul

său legal a devenit imposibil de aplicat, fiind stins de către legislația din

decembrie 2003, prin care solicitantul a pierdut existența dreptului la

despăgubire.

Curtea a constatat că, în fapt, treptat statul polonez a

lipsit de orice eficiență drepturile reclamantei, fără a încerca vreo soluție

de a le da satisfacție. În aceste condiții, chiar dacă se a admis existența

unor circumstanțe excepționale s-a apreciat că există o violare a art. 1 din

Protocolul nr. 1.

Mai mult, într-o hotărâre

de dată recentă (10 februarie 2010), pronunțată în cauza Klaus și Iouri Kiladze

contra Georgiei, Curtea de la Strasbourg a reținut că existența unei legi cu

caracter general, de reparație pentru persoanele care au suferit condamnări sau

represiuni cu caracter politic reprezintă o speranță legitimă chiar dacă la

momentul sesizării primei instanțe, respectiv în anul 1998 „art. 9 din legea

din 11 noiembrie 1998 făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare care să

detalieze condițiile în care vor putea obține compensațiile morale (legea nu a

fost adoptată de autoritățile interne)”. Curtea de la Strasbourg a apreciat că la momentul sesizării instanțelor interne reclamanții aveau, în baza

art. 9 din „legea din 11 noiembrie 1997” o creanță suficient de clară pentru a

fi considerată exigibilă.

Prin urmare, câtă vreme

voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele

impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menționat,

în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme

totalitare comuniste” și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției

privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de

Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/ 34 din 29 noiembrie 1985,

putem aprecia că acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a

putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării

unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare de către

instanțele interne.

Tot astfel, analizând

calitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 de a fi

accesibile și previzibile, care chiar enumerau exemplificativ criteriile de

stabilire a cuantumului despăgubirilor, Curtea a apreciat că persoanele

prevăzute de aceste dispoziții legale puteau pretinde o „speranță legitimă” de

a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor

referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în

dreptul intern și fiind recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a

instanțelor interne, anterioară intervenirii deciziei Curții Constituționale și

chiar ulterioară acesteia, aparținând celei mai înalte jurisdicții în stat

(decizia nr. 9096 din 6 noiembrie 2010, decizia din 3 decembrie 2010 și decizia

din 14 ianuarie 2011, decizia nr. 408/21 ianuarie 2011, pronunțate de instanța

supremă; a se vedea, mutatis mutandis, SC P.C.N. SA și alții c. Belgiei,

hotărârea din 20 noiembrie 1995 par. 31, 32).

Relevante în analiza

problemei de drept ce se cere a fi dezlegată sunt și deciziile Curții Europene

a Drepturilor Omului, în cauza Beian contra României nr. 1 (hotărârea din 6

decembrie 2007) și Driha contra României, hotărârea din 21 februarie 2008).

Astfel, în

Cauza

Beian c. României (nr. 1)

, Curtea văzând că, în alte spețe

similare, instanța supremă a acordat altor persoane drepturile prevăzute de

Legea nr. 309/2002 privind recunoașterea și acordarea unor drepturi persoanelor,

care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcției Generale a Serviciului

Muncii, în perioada 1950-1961, a apreciat că reclamantul avea o „speranță

legitimă” de a obține recunoașterea creanței sale, constatând încălcarea art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a art. 1 din Primul

Protocol Adițional la Convenție, combinat cu art. 14 din Convenție.

De asemenea, în Cauza

Driha

c. României

,

Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1,

ca urmare a impozitării sumei primite de petent, în temeiul Legii nr. 138/1999

privind salarizarea și alte drepturi ale personalului militar din instituțiile

publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, precum și

acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituții, cu

ocazia trecerii sale în rezervă și a art. 14 combinat cu art. 1 din Protocolul nr.

1, ca urmare a faptului că alți militari care au fost trecuți în rezervă au

beneficiat de ajutor neimpozabil. Nici faptul că Înalta Curte de Casație și

Justiție a interpretat acest text în două decizii, în sensul că ajutorul ar fi

impozabil, nu înlătură caracterul previzibil al normei care prevedea

neimpozitarea, având în vedere faptul că această interpretare este, în mod

evident, contrară prevederilor exprese și explicite ale legii și este contrară

atât propriei jurisprudențe a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și

jurisprudenței celorlalte instanțe interne.

În virtutea considerațiilor

expuse, Curtea a apreciat că, în speță, reclamantul se află în situația de a

avea o hotărâre de admitere pronunțată de prima instanță, într-un litigiu

declanșat anterior intervenirii deciziei Curții Constituționale, motiv pentru

care îi sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul investirii instanței,

această decizie neputând retroactiva, fără a afecta, în principiu, garantarea art.

6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 14 al Convenției și a art. 1

din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de către instanța națională, prima chemate sa aplice Convenția.

Această apreciere este în

acord și cu regulile aplicării legii civile în timp (raportul juridic de drept

civil substanțial se naște ca urmare a manifestării de voință a persoanei

fizice, în sensul de a beneficia de drepturile civile recunoscute de legea

civilă în vigoare la momentul declanșării litigiului, conform regulii tempus

regit actum, iar, în ipoteza pronunțării unei hotărâri judecătorești,

verificarea cerințelor impuse de lege a fost deja realizată), cu principiul

conform căruia, în căile de atac, se analizează legalitatea și temeinicia unei

soluții, în raport cu legea în vigoare la data pronunțării lor, legea nouă

substanțială putându-se aplica litigiilor declanșate anterior doar daca aceasta

conține dispoziții mai favorabile decât legea sub imperiul căreia aceste

litigii au fost declanșate (a se vedea dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001

modificată prin Legea nr. 247/2005, interpretate prin decizia nr. LII (52) din

4 iunie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în

interesul legii) și cu efectele deciziilor Curții Constituționale.

În acest sens, conform art.

147 alin. (4) din Constituție, „Deciziile Curții Constituționale se publică în M.

Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor”. Efectul

ex nunc

al

deciziilor Curții Constituționale constituie o aplicare a principiului

neretroactivității, o garanție fundamentală a drepturilor constituționale, de

natură a asigura securitatea juridică și încrederea în sistemul de drept,

contribuind, în acest fel, la consolidarea statului de drept.

Pe cale de consecință, curtea

a apreciat că efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2010 au fost declarate

ca neconstituționale.

Nu în ultimul rând, curtea a

arătat că, potrivit dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992, autoritățile

legislative ale statului (Parlamentul sau Guvernul) ar fi putut ca într-un

interval de la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale să

pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, ceea

ce nu s-a întâmplat.

O astfel de atitudine a

fost condamnată de Curtea Europeană în jurisprudența sa, reținând că

incertitudinea - indiferent că este de natură legislativă, administrativă sau

că ține de practicile urmate de autorități - este un factor ce trebuie luat în

considerare pentru a aprecia conduita statului. Într-adevăr, atunci când este

în joc o chestiune de interes general, autoritățile publice sunt obligate să

reacționeze în timp util, în mod corect și cu cea mai mare coerență (vezi,

mutatis mutandis, Broniowski

împotriva Poloniei

).

În consecință, curtea a

constatat că aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

prezentului litigiu ar fi de natură a duce la

încălcarea

pactelor și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care

România este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate

reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20 din

Constituția României. De altfel, principiul supremației dreptului comunitar

asupra dreptului intern al statelor membre a fost consacrat și de Curtea

Europeană de Justiție de la Luxemburg printr-o hotărâre devenită celebră (Costa

vs. Enel) din 15 iulie 1964, în care s-a decis că

normele comunitare

primează asupra tuturor normelor naționale, indiferent de natura sau rangul textului

național în cauză (constituție, lege, decret, hotărâre).

Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fața

celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările Curții

Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru

instanțele de judecată.

În consecință, în virtutea

considerațiilor expuse, curtea a apreciat că reclamantul este îndreptățit la

măsurile reparatorii reglementate de lege prin art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, în calitate de persoană care a suferit condamnarea la

moarte dispusă prin sentința penală nr. 447 din 15 mai 1952, pronunțată de

Tribunalul Militar București, pentru infracțiunea de crimă de înaltă trădare

prin necredință, prevăzută de art. 190 pct. 3 alin. (1) C. pen., condamnare

căreia legiuitorul i-a

conferit de drept caracter

politic

prin prevederile

art. 1 alin. (2) din

Legea nr. 221/2009.

În privința cuantumului

despăgubirilor acordate persoanelor care au fost victimele condamnărilor cu

caracter politic, acesta nu este supus unor criterii legale de determinare,

astfel încât daunele morale se stabilesc prin apreciere, în raport cu

consecințele negative suferite de victimă pe plan fizic și psihic, importanța

valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu

care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată

situația familială, profesională și socială. Toate aceste criterii de

cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate conotației aprecierii

rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv

produs victimei.

Repararea integrală a

prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere

natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește.

În speță, în vederea cuantificării

prejudiciului moral suferit de reclamant prin condamnarea cu caracter politic

pronunțată prin sentința penală nr. 447 din 15 mai 1952, pronunțată de

Tribunalul Militar București, curtea a ținut seama în primul rând de

condamnarea la moarte dispusă prin această sentință, de durata privării de libertate

(3 ani) precum și de consecințele dăunătoare neevaluabile în bani rezultate din

atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu

consecința inclusiv a unor suferințe de ordin fizic și psihic, fiind de

notorietate tratamentul inuman la care au fost supuși deținuții politici,

brutalitățile și umilințele suferite, frigul și foamea îndurate. În același

timp, au fost afectate și acele atribute ale persoanei care influențează

relațiile sociale - onoare, reputație - precum și cele care se situează în domeniul

afectiv al vieții umane - relațiile cu familia, prietenii, apropiații, vătămări

care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.

De asemenea, situația de deținut și mai ales cea de deținut politic i-a creat

un statut care, la nivelul anilor când a intervenit condamnarea, nu îi asigura

ulterior punerii în libertate un tratament similar unui om liber, privind

noțiunea de libertate individuală ca un drept fundamental, afirmat indiferent

de orientarea politică a statului dintr-un anumit interval istoric.

Toate aceste criterii au

fost avute în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirii, curtea apreciind

cuantumul daunelor morale acordate de către prima instanță ca fiind exagerate, de

natură a îndepărta această instituție de la scopul pentru care a fost creată,

respectiv acela de a conferi reclamantului o satisfacție echitabilă, iar nu

confort financiar ori o îmbogățire care nu își găsește corespondent în noțiunea

de prejudiciu moral.

Totodată, au fost avute în

vedere și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din legea nr. 221/2009, la

stabilirea cuantumului despăgubirii urmând a se ține seama de faptul că

reclamantul este și beneficiarul măsurilor reparatorii acordate în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990, pe care însă nu le-a considerat ca fiind o satisfacție

echitabilă suficientă.

Drept urmare, dându-se

eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, curtea a găsit

justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de reclamant cu titlu de

prejudiciu moral și a apreciat că suma de 200.000 euro este suficientă pentru a

oferi o reparație completă pentru atingerea adusă onoarei, reputației și

persoanei, atât în ceea ce privește viața sa privată cât și cea socială.

Drept urmare, dându-se

eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, curtea a

apreciat că, deși prima instanță a găsit justificat numai în parte cuantumul

sumei pretinse de apelanta reclamantă cu titlu de prejudiciu moral, a apreciat

că suma de 300.000 euro este prea mare, în raport cu repercursiunile resimțite

de apelantul reclamant prin condamnarea cu caracter politic dispusă prin

sentința penală nr. 447 din 15 mai 1952, pronunțată de Tribunalul Militar

București, considerând că suma de 200.000 euro este suficientă pentru a oferi o

reparație morală suficientă pentru atingerea adusă vieții private și sociale a

persoanei.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs reclamantul S.Ș., pârâtul Statul Român prin M.F.P. și

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, criticând-o pentru

nelegalitate.

încadrat în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamantul a susținut

că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină în ceea ce

privește reducerea valorii prejudiciului moral, iar pe fond a solicitat

reevaluarea prejudiciului moral acordat de instanța de apel în raport de

consecințele condamnării la pedeapsa cu moartea dispusă prin sentința penală nr.

447 din 15 mai 1952 pronunțată de Tribunalul Militar București, în sensul majorării

cuantumului despăgubirilor morale cuvenite pentru prejudiciul produs prin

măsura menționată.

În acest sens, reclamantul

a susținut că instanța de apel nu a motivat dispoziția de respingere a apelului

său prin care a solicitat majorarea cuantumului despăgubirilor stabilite de

prima instanță și nici dispoziția de reducere a cuantumului acelorași

despăgubiri, cu o sumă de o valoare însemnată, în condițiile în care pârâtul nu

a contestat existența consecințelor deosebite suportate pentru și pe durata privării

de libertate dispuse prin sentința penală de condamnare, consecințe perpetuate

până la începutul anilor 1990.

Indemnizația pe care o

primește în baza Decretului-lege nr. 118/1990 reprezintă doar o reparație

materială recunoscută de stat pentru imposibilitatea realizării unor venituri

materiale pe perioada condamnării potrivit pregătirii sale profesionale, ca

echivalent al diferenței de pensie pe care ar fi trebuit să o încaseze.

Prin condamnarea sa la

moarte precum și în raport de toate privațiunile și umilințele la care a fost

supus pe perioada încarcerării, a fost supus unor suferințe cumplite din punct

de vedere fizic și psihic de natură a încălca grav valorile sociale ocrotite de

lege, motiv pentru care a solicitat reevaluarea și cuantificarea valorii

prejudiciului moral în sensul majorării acestuia față de valoarea stabilită de

instanțele inferioare.

prin Ministerul Finanțelor Publice a susținut, în dezvoltarea recursului său

încadrat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că în mod greșit s-a

reținut că nu poate fi aplicată Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 în

prezenta cauză pe considerentul că litigiul a fost declanșat anterior

intervenirii sus-menționatei decizii și astfel cauzei i-ar fi aplicabile dispozițiile

legale de la momentul învestirii instanței, sens în care s-a făcut trimitere la

dispozițiile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și art. 1 din

Primul Protocol adițional la aceeași convenție.

S-a relevat astfel că prin

decizia menționată s-a constatat neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin.

(1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, astfel încât, în raport de

prevederile art. 147 alin. (4) din Constituția României, de la data publicării

în M. Of., deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor

(în același sens fiind și dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Ca o consecință a

caracterului obligatoriu orga omnes al deciziilor Curții Constituționale,

prevederea legală a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate

fi aplicată, aceasta încetându-și de drept efectul pentru viitor.

Ca urmare, întrucât

prevederile legale enunțate au fost declarate neconstituționale, temeiul

juridic al acțiunii ce constituie obiectul prezentului dosar, nu mai există,

consecința fiind aceea de respingere a acțiunii deduse judecății.

Actuala ordine

constituțională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală

declarată neconstituțională, decât cu riscul încălcării separației puterilor în

stat, sens în care este și hotărârea pronunțată de CEDO în cauza Slavov și

alții contra Bulgariei, considerentele instanței convenționale, dat fiind

similitudinea situațiilor fiind integral valabile și în speța de față.

Simpla posibilitate

recunoscută prin lege unor persoane de a obține, în urma unui proces,

despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificația

unei speranțe legitime, atât timp cât, deznodământul judiciar este incert până

la momentul finalizării procesului. Curtea europeană a observat că noțiunea de

discriminare prevăzută de art. 14 din Convenție, nu este una automată, astfel

că nu are loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 și nu se poate face

aplicabilitatea art. 14.

Efectele pentru viitor date

deciziilor instanței de contencios constituțional în controlul „a posteriori”

semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor

câștigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituțională, or

în cauză, cauza se afla în fața instanței de apel.

Cum apelul este o cale de

atac devolutivă, judecata din apel fiind tot o judecată de fond, persoana care

a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009 nu se poate prevala de un

drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o

hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra

pretențiilor deduse judecății.

S-a învederat astfel că nu

se poate pune semnul egalității, ca efecte juridice, între abrogarea, explicită

sau implicită, a unei norme juridice și încetarea efectelor unei norme juridice

ca urmare a declarării neconstituționalității sale.

În consecință, instanța de

apel în mod greșit a considerat că în cauză nu sunt aplicabile deciziile Curții

Constituționale.

Hotărârea este criticabilă

și sub aspectul speranței legitime în ceea ce privește dreptul de creanță

recunoscut în patrimoniul reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție.

Au arătat că nu se poate

reține existența unei „speranțe legitime” a reclamantului la obținerea unor

compensații pentru acop