ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 668/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 698 din 23 septembrie 2010, Tribunalul Vâlcea, admițând în parte acțiunea formulată de F.O. a obligat pe pârâtul S.R. reprezentat prin M.F.P. – D.G.F.P. Vâlcea, la plata sumei de 103.599,15 lei despăgubiri materiale în sumă actualizată, constatându-se renunțarea reclamantului la judecata capătului de cerere privind daunele morale. A fost obligat pârâtul și la plata sumei de 985 lei, cheltuieli de judecată, către reclamant.

În justificarea soluției prima instanță, a reținut, în fapt, că O.A., bunicul reclamantului, a fost condamnat, la 10 ani închisoare și 5 ani interdicție corecțională, cu suspendarea exercițiului unor drepturi, pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale, dispunându-se totodată și confiscarea averii. După decesul survenit în anul 1972, în urma demersurilor reclamantului ce și-a dovedit calitatea de succesor legal cu actele de stare civilă, a fost formulat, în anul 1984, recurs extraordinar de Procurorul General, dispunându-se scoaterea de sub urmărire penala, după completarea acesteia, ca urmare a constatării nesăvârșirii faptelor imputate de către autor.

Ca atare, s-a reținut că, în mod neîndoielnic condamnarea suferită a avut un pronunțat caracter politic, ba mai mult, fapta nici nu a existat, cum s-a constatat chiar executarea celei mai mari părți din pedeapsa aplicată în urma condamnării, probele testimoniale învederând faptul că acesta a fost considerat dușman al poporului, a manifestat activ împotriva regimului politic al vremii, fiind, de altfel, proprietar al unei mori țărănești eu pietre.

În privința bunurilor mobile și imobile sechestrate și confiscate de la autor, așa cum au fost ele înscrise în procesele-verbale, precum și alte documente, dar și relevate în depozițiile de martori în alte cauze, nu mai există în prezent, așa încât, nu a fost posibilă restituirea în natură, fără a fi fost dispusă o altă modalitate de reparație, din partea statului pârât.

Expertiza dispusă în cauză asupra bunurilor, așa cum au fost descrise în actele de confiscare, a stabilit valoarea pentru moară (echipamente ;și construcție), casă cu trei camere din bârne, cu sală, acoperită cu șiță și carton, bucătărie de vară din lemn, acoperită cu șiță, fanar pe furcii din lemn, grajd din cărămidă, trei animale domestice și un pat de fier cu blană, la suma de 103.599,15 lei, pentru care a arătat că urmează a se face actualizarea, cu rata inflației, la data plății.

În consecință, s-a constatat că reclamantul a făcut dovada îndeplinirii cerințelor art. l alin. (l) și (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, fiind, deci, îndreptățit, potrivit art. 5 alin. (l), a solicita despăgubiri pentru daunele materiale cauzate prin confiscarea averii autorului.

Împotriva sentinței, în termen legal a formulat apel S.R., prin

M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Vâlcea,

iar prin decizia

civilă nr. 143/ A din 16 noiembrie 2010, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de acest pârât, reținându-se următoarele:

În ceea ce privește îndreptățirea de a beneficia de reparația prejudiciului material suferit de autorul său, instanța a arătat că reclamantul se încadrează în prevederile legale, prin aceea că autorul a suferit o condamnare, constatată a avea caracter politic și, chiar dacă în urma promovării recursului în anulare, condamnarea a fost, după executarea parțială și respectiv decesul autorului, înlăturată ca urmare a constatării lipsei înseși a faptei, niciodată nu s-a dispus repararea prejudiciului material creat prin aplicarea pedepsei complementare a confiscării întregii averi.

S-a mai reținut că apelantul nu a dovedit nici faptul că, prin legislația ulterioară anului 1990, prin care s-a tins la repararea prejudiciilor create de regimul anterior, moștenitorilor autorului reclamantului li s-ar fi adus astfel reparații.

Cu privire la trimiterea apelantului la noțiunea de chiabur s-a reținut că este inaplicabilă în cauză, pentru că prejudiciul nu a fost creat într-o măsură administrativă de genul celei a încadrării în această categorie socială, ci ca urmare a confiscării speciale penale, măsură ce nu a fost întoarsă vreodată, deși, chiar sub regimul politic anterior s-a constatat lipsa temeiniciei acestei masuri.

Și susținerea potrivit căreia măsura confiscării nu ar fi fost luată de organele de represiune a statului, respectiv de miliție ori securitate, a fost respinsă întrucât așa cum reiese din probele dosarului, măsura a fost dispusă prin hotărâre penală ce s-a constatat a avea natură politică.

Or, este evident caracterul nelegal al acestei confiscări, cu atât mai mult, cu cât organele de jurisdicție au procedat la înlăturarea, după anul 1984, a mai reținut instanța de apel.

S-a mai avut în vedere că intervenirea unui act de grațiere nu are relevanță cu privire la natura politică și, respectiv, cu privire la caracterul reprimant al măsurii, acesta fiind un incident survenit pe parcursul executării condamnării penale, fără însă a avea vreo influență asupra schimbării caracterului acestei condamnări.

Tocmai datorită faptului că grațierea nu a atras și restituirea averii confiscate, după cum asupra acestui fapt același stat, prin puterea jurisdictională, nu a revenit nici ca urmare a constatării lipsei faptei în sarcina persoanei condamnate pentru care s-a pronunțat, ulterior decesului, neînceperea urmăririi penale, sunt cu atât mai mult argumente pentru ca, pe calea instituită de Legea nr. 221/2009, să se treacă la repararea prejudiciului

material, fiind inadmisibil ca statul să se servească de invocarea propriei culpe

pentru a nu răspunde de prejudiciile create cetățenilor săi.

S-a apelat la prevederile dispozițiilor exprese ale art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora, prezenta lege se aplică și persoanelor care au fost condamnate prin hotărâri judecătorești pentru săvârșirea de infracțiuni la care face referire legea și care au obținut desființarea, anularea sau casarea hotărârilor de condamnare, ca

urm

are

a exercitării căilor extraordinare de atac, până la data intrării în vigoare a acesteia, cu condiția să nu fi beneficiat de drepturile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) sau c).

Cu privire la motivul ce a vizat reținerea, de către instanța fondului a propriei situații a reclamantului distinctă de cea a autorului său, prin continuarea exercitării unor forme de supraveghere și represiune, instanța de apel a observat că acestea nu au fost avute în vedere pentru acordarea vreunei despăgubiri, apelantul nearătând care este interesul său în stabilirea unei alte situații de fapt sub acest aspect, dimpotrivă, starea de fapt rezultată din probele cauzei a fost avută în vedere de instanță la calificarea condamnării drept una politică, cu reverberație asupra întregii familii a celui condamnat, inclusiv asupra parcursului social și profesional al reclamantului, în condițiile în care, dispozițiile art. 4 alin. (l) din Legea nr. 221/2009 prevăd în mod expres posibilitatea instanței de a constata caracterul politic al unei condamnări, ori de câte ori acesta nu reiese din hotărârea pronunțată. Or, în cauza de față, nu mai există o hotărâre de condamnare, ca urmare a pronunțării neînceperii urmăririi penale, însă cea inițial existentă a produs efecte, așa cum au produs și toate celelalte rămase în vigoare.

Și critica vizând pretinsa greșită respingere a obiecțiunilor la expertiză a fost respinsă, ca nefondată, reținându-se că actul normativ pe care apelantul îl consideră inaplicabil vizează tocmai evaluarea unor bunuri scoase la vânzare prin acesta și construite anterior apariției lui de către stat. Deci, argumentul potrivit căruia o astfel de evaluare ar putea privi numai bunuri edificate după anul 1990, este lipsită de logică, cel puțin juridică.

Totodată, s-a reținut și faptul că S.R. nu arată care alte norme edictate chiar de către el ar fi aplicabile în cauză pentru evaluarea imobilelor de genul celor ce fac obiectul acțiunii, cu prilejul discutării acestor obiecțiuni angajându-se să depună înscrisuri, pe care, însă, nu le-a depus nici în calea de atac a apelului, după cum nici nu le-a indicat, deși sarcina probei îi revenea potrivit art. 1169 C. civ.

De asemenea, s-a avut în vedere și împrejurarea că, la evaluarea uneia dintre construcții, s-a pornit de la chiar prețul primit de stat, cu prilejul valorificării acestuia.

Or, în măsura în care apelantul considera că expertul ar fi formulat în mod mincinos lucrarea sa, întrucât acesta răspunde în condițiile art. 260 C. pen., apelantul are posibilitatea de a recurge la înlăturarea acestei probe de specialitate tehnică.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P.J. Vâlcea.

Î

n dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul a arătat următoarele: Hotărârea este nelegala fiind data cu încălcarea art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 potrivit cu care instanța trebuie sa aibă in vedere drepturile

deja stabilite în condițiile Decretului - Lege nr. 118/1990 și Legii nr. 10/2001.

În mod greșit a reținut instanța de apel că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 120 alin. (3) și (4) C. pen., întrucât grațierea de care a beneficiat autorul reclamantului nu are efecte asupra măsurii confiscării bunurilor nefiind anulată nici până în prezent ordonanța de sechestru emisa de către autoritățile de la acea vreme.

Pe de alta parte se mai susține că instanța nu a dat eficientă adresei nr. 22 din 11 august 1984 emisa de către Tribunalul Suprem, secția militară, din care rezulta faptul că a fost casată sentința nr. 20 din 10 ianuarie 1959 și a fost trimisă cauza la D.P.M. pentru completarea urmăririi penale.

Recurentul mai arată că instanța de judecata era obligată să ia toate măsurile pentru obținerea sau, după caz, reconstituirea dosarului în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare, inclusiv prin solicitarea punctului de vedere al A.F.D.P.R.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că hotărârea instanței de apel încalcă principiul aplicării legii civile în timp întrucât a aplicat dispozițiile Decretului - Lege nr. 61/1990 unor situații anterioare, trecute.

Se mai susține că instanța de apel a înlăturat criticile pârâtului cu privire la neretroactivitatea Decretului - Lege nr. 61/1990 și aplicarea greșită a acestor prevederi în speța de față întrucât reclamantul a solicitat acordarea despăgubirilor materiale pentru bunuri mobile si imobile ce compuneau o gospodărie țărăneasca din anul 1960 din comuna Roești, județul Vâlcea.

Recurentul este nemulțumit și de faptul că expertul desemnat în cauza trebuia să aplice alte dispoziții care erau în vigoare în anul 1960, și nu cum greșit a procedat.

De asemenea, recurentul susține că este nelegala hotărârea recurată sub aspectul reținerii de către instanța de apel a calificării condamnării drept una politică, cu reverberație asupra întregii familii a celui condamnat, contrar art. 147 alin. (1) din Constituție, art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 174 alin. 4 din Constituție.

Un alt motiv vizează faptul că Tribunalul Vâlcea a acordat despăgubiri materiale motivând în fapt și în drept pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în condițiile în care prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, au fost declarate ca fiind neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Aceasta în condițiile în care chiar reclamantul și-a precizat acțiunea în sensul renunțării la obligarea S.R. la plata daunelor morale.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului,  Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Deși recurentul și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., se constată că pct. 8 a fost indicat formal întrucât pârâtul nu a dezvoltat critici care să se încadreze în motivul de recurs menționat.

Nici criticile ce vizează modul în care instanța de apel a interpretat probatoriul administrat, respectiv, nemulțumiri legate de expertiza efectuată, susținerea potrivit căreia instanța de judecata era obligată să ia toate măsurile pentru obținerea sau, după caz, reconstituirea dosarului în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare, precum și faptul că instanța nu a dat eficientă adresei nr. 22 din 11 august 1984 emisa de către Tribunalul Suprem, secția militară, nu sunt fondate.

Prin aceste critici se contestă, deci, în primul rând, modul de stabilire pe baza probelor administrate, a situației de fapt, or o atare critică nu

[

se

încadrează în niciunul din cazurile de modificare sau casare prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

Față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmărește, în realitate recurentul, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

De aceea, criticile formulate pe aspectul situației de fapt nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate.

Pot fi analizate însă criticile privind modul de aplicare a legii prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel,  Înalta Curte, constată că cererea de chemare în judecată a fost concepută de reclamant ca având două capete de cerere: unul privind pretenția de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de bunicul reclamantului urmare a condamnării suferite cu caracter politic iar celălalt privea acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate ca efect al măsurii condamnării, pretenție care se circumscrie dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Prin încheierea pronunțată la data de 16 septembrie 2010, instanța a luat act de solicitarea reclamantului prin care a arătat că, în conformitate cu dispozițiile art. 246 alin. (1). C. proc. civ., renunță la judecata capătului de cerere privind daunele morale, astfel că instanța de fond a analizat cauza din perspectiva dispozițiilor art. 5 alin. (l) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Potrivit art. 5 alin. (l) lit. b) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite

sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau

ale Legii nr. 247/2005.

Cum, în speță, s-a făcut dovada că în mod neîndoielnic condamnarea suferită de autorul reclamantului a avut un pronunțat caracter politic și că acestuia i-au fost sechestrate și confiscate bunurile mobile și imobile așa cum au fost ele înscrise în procesele-verbale, precum și alte documente, faptul că acestea nu mai există în prezent, așa încât, nu a fost posibilă restituirea în natură, fără a fi fost dispusă o altă modalitate de reparație, din partea statului pârât, în mod corect a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 103.599,15 lei despăgubiri materiale în sumă actualizată.

Nici critica privind greșita reținere a instanței de fond a dispozițiilor art.

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în condițiile în care prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, au fost declarate ca fiind neconstituționale aceste prevederi, nu este fondată întrucât din motivarea hotărârii reiese cu claritate faptul că instanța a acordat reclamantului despăgubiri materiale și nu daune morale, capăt de cerere, la care de altfel, a renunțat.

Astfel, se constată că instanțele fondului au analizat în mod judicios cauza dedusă judecății și au aplicat în mod corect dispozițiile legale în materie.

Din perspectiva celor expuse, niciuna din susținerile recurentului nu este fondată, nefiind astfel întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Vâlcea împotriva deciziei nr. 143/ A din 16 noiembrie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 februarie 2012.