ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 484/2013
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 484/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul
Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 42028/3/2010, la data de
2 septembrie 2010, reclamanta D.I.
a
solicitat, în contradictoriu cu M.F.P., obligarea pârâtului la plata, către
reclamantă, a sumei de 1.057.500 lei (echivalentul a 250.000 euro, la cursul B.N.R.
leu/euro de la data introducerii acțiunii), reprezentând prețul de piață al
apartamentului nr. 172 situat în București, str. Vasile Conta, al cotei indivize
de 0,74 % din părțile de folosința comună ale imobilului, precum și al
terenului aferent de sub construcție, în suprafață de 10,12 m.p.
La data de 09 mai 2011, reclamanta a
depus la dosar cerere precizatoare, în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc.
civ., prin care a precizat câtimea pretențiilor față de pârât, respectiv, suma
de 174.418 Euro, în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, în conformitate cu
evaluarea realizată de expertul desemnat în cauză.
Prin sentința civilă nr. 859 din 9 mai
2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă,
a admis acțiunea precizată; a obligat
pârâtul M.F.P. la restituirea, către reclamantă, a prețului de piață al
apartamentului nr. 172, situat în București, str. Vasile Conta, al cotei
indivize de 0,74 % din părțile de folosință comună ale imobilului, precum și al
terenului aferent de sub construcție, în suprafață de 10,12 m.p., în valoare de
174.418 Euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății; a obligat
pârâtul la plata, către reclamantă, a
sumei
de 1.100 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel,
tribunalul a reținut că prin decizia nr. 3871 din 18 iunie 2010 a Înaltei Curți
de Casație și Justiție s-a admis acțiunea în revendicare formulată de
reclamanții Z.V.V. și Z.M.A., cu obligarea pârâtei D.I. (reclamanta din
prezenta cauză) de a le restitui, în deplină proprietate și posesie,
apartamentul nr. 172, situat în București, str. Vasile Conta.
În considerentele deciziei menționate,
s-a reținut că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, D.I. a
fost de bună-credință, apreciind însă că vânzarea de către stat a bunului
fostului proprietar, chiar și atunci când este anterioară confirmării în
justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate, constituie o privare de
bun, care, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară articolului
1 al Protocolului 1 la C.E.D.O.
Potrivit
raportului de expertiza tehnică specialitatea construcții
întocmit de
expertul M.I.A., valoarea
de
piață a apartamentului nr. 172, situat în București, str. Vasile Conta, a cotei
indivize de 0,74 % din părțile comune și a terenului aferent de sub construcție
este de 174.418 Euro.
Tribunalul a constatat că, având în
vedere că reclamanta a
pierdut dreptul de
proprietate asupra imobilului ca efect al admiterii
acțiunii în
revendicare a foștilor proprietari, prin hotărâre judecătorească irevocabilă,
reținându-se totodată buna sa credință la
dobândirea
imobilului, aceasta este îndreptățită, potrivit dispozițiilor
art. 50
1
din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, la
restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor
internaționale de evaluare, datorat, conform art. 50 alin. (2
1
) și
alin. (3) din Legea nr. 10/2001, de către M.F.P., aceste dispoziții legale
având prioritate față de normele de drept comun din Codul civil privind
răspunderea vânzătorului pentru evicțiune.
Împotriva acestei hotărâri a declarat
apel pârâtul M.F.P.,
arătând
că nu are calitate procesuală pasivă în
cauză,
fiind terț față de părțile participante la încheierea contractului
de
vânzare-cumpărare; că răspunderea civilă instituită prin dispozițiile art.
1337, 1341 și urm C. civ., nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție
contrară; că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile instituite de art. 50
1
din Legea nr. 10/2001, în
sensul că
reclamanta a fost de rea-credință la încheierea contractului
de
vânzare-cumpărare, iar în cauză nu există o hotărâre judecătorească care să
constate nulitatea absolută a contractului în discuție; că pârâtul nu poate fi
obligat la plata cheltuielilor de judecată, întrucât nu se află în culpă
procesuală, nu a dat dovadă de rea-credință, nu se face vinovat de declanșarea
litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural în acest sens.
Prin decizia civilă nr. 169/ A din 24
aprilie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,
a admis în parte apelul, a schimbat în
parte sentința, în sensul că a redus suma acordată drept despăgubire
reclamantei la 167.336 euro, reprezentând strict valoarea spațiilor obiect al
contractului de vânzare-cumpărare nr.
NO3956
din 14 iulie 1997, conform suplimentului la raportul de expertiză
efectuat
în fața instanței de apel.
Pentru a se pronunța astfel, instanța
de apel a reținut, referitor la situația de fapt, că prin decizia nr. 3871 din
18 iunie 2010 a instanței supreme s-a reținut că, la data încheierii
contractului de vânzare-
cumpărare, D.I. a
fost de bună-credință.
În ce privește
calitatea procesuală pasivă în cauză, instanța de
apel a constatat că în mod corect
tribunalul a stabilit că M.F.P. ce are legitimare procesuală în acest sens,
fiind incidente dispozițiile art. 50 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, conform
cărora restituirea prețului prevăzut la alin. (2
1
), anume prețul de
piață al imobilului, se face de către M.E.F.
din
fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea
nr.
112/1995, cu modificările ulterioare.
Aceste dispoziții ale Legii nr. 10/
2001 au caracter special față de cele de drept comun conținute în Codul civil
în materie, iar
potrivit regulilor
aplicabile concursului dintre legea specială și legea
generală, acestea
se aplică prioritar față de Codul Civil.
Vânzarea în temeiul Legii nr. 112/1995
nu a reprezentat nici un moment o vânzare cumpărare consensuală „clasică”,
astfel cum aceasta este reglementată de dispozițiile Codului civil, bazată pe
principiile autonomiei de voință și libertății contractuale, actul de vânzare
cumpărare fiind încheiat în baza unei dispoziții legale edictate de S.R. prin
care unitățile deținătoare erau obligate să vândă imobilele către chiriași, la
anumite prețuri și în anumite condiții.
Prin urmare, nici un moment actul de
vânzare cumpărare încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995 de către reclamantă
nu a fost încheiat în condițiile Codului civil, fiind în prezența unei
varietăți de act juridic atipic, dictat de o reglementare specială, Legea nr.
112/1995, în raport de anumite condiții speciale, sociale și legale.
În cadrul vânzării efectuată în
condițiile Legii nr. 112/1995, unitatea deținătoare a acționat în numele și
pentru S.R., la dispoziția acestuia, după cum și efectele acestei vânzări nu
s-au produs în persoana unității deținătoare M.B., care nu a încasat niciun
preț.
Tocmai având în vedere aceste
caractere speciale ale contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995,
prin Legea nr. 10/2001 s-a reglementat în mod expres că restituirea prețului de
piață al imobilului se face de către M.E.F. din fondul extrabugetar constituit
în temeiul art. 13 alin. (
6) din Legea nr.
112/1995, cu modificările ulterioare.
Instanța de apel a constatat că în
suma de 174.418 euro acordată de instanța de fond a fost inclusă și valoarea
corespunzătoare unor spații care nu au fost obiect al contractului de
vânzare-cumpărare în discuție. Această sumă a
fost determinată prin
expertiza efectuată la fond prin evaluarea
spațiilor obiect al acestui contract de vânzare cumpărare, dar și prin
adăugarea valorii unor spații care nu au făcut obiectul acestui contract, ci al
unui alt act de înstrăinare, anume, prin contractul de vânzare cumpărare
autentificat sub nr. 3029 din 14 august 2002,
reclamanta a mai cumpărat de
la anumiți vânzători persoane fizice o
cameră de locuit în suprafață de 5,69 m.p., împreună cu cotele părți asupra
spațiilor de folosință comună și forțată.
Expertul a evaluat in comun cele două
categorii de spații, stabilind valoarea finală de 174.418 euro, care a fost și
acordată de tribunal reclamantei.
Reclamanta a explicat instanței de
apel că după cumpărarea și a acestei camere, a unit cele două spații locative,
iar la momentul punerii în executare a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție
nr. 3871 din 18 iunie 2010, a fost, practic, evacuată și din această cameră.
Or, cu privire la acest spațiu obiect
al contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3029 din 14 august 2002,
nu poate fi angajată răspunderea civilă a pârâtului M.F.P., acest contract
nefiind sub imperiul Legii nr. 10/2001 și al dispozițiilor legale mai sus
analizate, întrucât nu a fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Faptul că
reclamata a fost în fapt deposedată și de această cameră cu prilejul executării
Deciziei nr. 3871/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție excede cadrului
prezentului dosar, cu privire la acest spațiu pârâtul neavând, într-adevăr,
calitate procesuală pasivă.
Referitor la criticile privind
neîndeplinirea cerințelor art. 50
din Legea
nr. 10/2001, instanța de apel a constatat că în mod corect
tribunalul a
stabilit aplicabilitatea acestui text de lege în cauză, reclamantei
cuvenindu-i-se valoarea de piață a imobilului din care a fost evinsă prin
hotărârea judecătorească mai sus menționată.
Opinia susținută
de pârât în sensul că art. 50
1
din Legea nr. 10/
2001 se aplică doar în situația
declarării nulității contractului printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă
conduce la golirea de conținut
a acestui
text, atâta timp cât pentru situația declarării judecătorești a
nulității
există un alt text legal, anume art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care
prevede în mod distinct nu acordarea prețului de piață, ci doar a prețului
actualizat.
În speță, contractul de vânzare
cumpărare al reclamantei nu a fost declarat nul printr-o asemenea hotărâre
judecătorească, el fiind în consecință considerat valabil, pierderea posesiei
de către aceasta făcându-se în urma evingerii.
Împotriva acestei decizii a declarat
recurs pârâtul M.F.P.,
formulând
următoarele critici:
I. Î
n mod greșit instanța de apel a
respins excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei părți, având în
vedere că M.F.P. este un terț în raporturile juridice
dintre reclamantă și primărie, generate de încheierea contractului de vânzare-cumpărare,
și că, potrivit art. 1337, 1341 și urm. C.
civ., în cauză este incidență
răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui
terț.
Aceste dispoziții de drept comun nu
pot fi înlăturate prin dispoziții speciale contrare, fiind, deci, aplicabile în
cauză.
II. Î
n cauză nu sunt
incidente dispozițiile art. 50
1
din Legea nr.
10/2001, condițiile impuse de acest
text de lege, nefiind îndeplinite, în sensul că reclamanta a fost de
rea-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar acesta nu a
fost desființat prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
III. Î
n mod greșit instanța de apel s-a
raportat la concluziile raportului de expertiză efectuat la instanța de fond,
care a stabilit o sumă exorbitantă la evaluarea imobilului, respingând
obiecțiunile formulate de către pârât și refuzând să suplimenteze probatoriul,
în vederea refacerii calculului evaluării.
În acest sens, arată că suma stabilită
în raportul de expertiză este exagerat de mare și determină o îmbogățire fără
justă cauză a reclamantei, iar conform jurisprudenței C.E.
D.O., în astfel de situații nu se impune
indemnizarea
cumpărătorului evins cu întreaga valoare de circulație a
imobilului, fiind suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din această
valoare.
IV. Î
n mod greșit pârâtul a fost obligat la
plata cheltuielilor de
judecată în sumă de
1100 lei, întrucât nu se află în culpă procesuală,
nu a dat dovadă de
rea-credință, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu
poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de
judecată.
Recursul este nefondat, pentru
argumentele ce succed:
Potrivit art. 501
1
din
Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare
încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate
prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea
prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale
de evaluare.
Dispoziția legală anterior citată
consacră dreptul la despăgubire al chiriașilor cumpărători care au dobândit cu
bună credință imobile preluate de statul comunist, în baza unor contracte de
vânzare-cumpărare valabil încheiate cu statul, în procedura
specială prevăzută de Legea nr. 112/1995, imobile
de care aceștia au
fost deposedați ulterior, de către foștii proprietari
de la care statul preluase bunurile.
Dreptul la o despăgubire echivalentă
cu prețul de circulație al imobilului, adică reprezentând valoarea de
circulație calculată la prețul pieței imobiliare la momentul deposedării,
constituie un beneficiu al legii speciale conferit acestei categorii de
cumpărători, în considerarea bunei lor credințe la momentul perfectării
contractului cu statul.
În conformitate cu dispozițiile art.
50 alin. (3) din aceeași lege, restituirea prețului în ipoteza anterior arătată
„se face de către M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13
alin. (6) din Legea nr. 112/1995 cu modificările ulterioare”.
Aceste norme au caracter de drept
material și, inserate fiind
într-o lege
specială, sunt derogatorii de la dreptul comun reprezentat
de
prevederile art. 1337 C. civ., în ceea ce privește obiectul raportului juridic
născut din faptul desființării, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, a
unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995,
instituind ex lege obligația M.F.P. de restituire a valorii de piață a
imobilului.
În aplicarea dispozițiilor legale
arătate, debitorul obligației de restituire este M.F.P., singura autoritate ce
are calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu.
Calitatea pârâtului de a sta în proces
este independentă de existența vreunei culpe în sarcina sa și derivă din lege,
raportat la atribuțiile sale de gestionar, în numele statului, a fondului
constituit în condițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Nu se poate reține apărare conform
căreia M.F.P. nu poate fi obligat la plata prețului, fiind terț față de
contract (încălcarea principiului relativității efectelor actelor juridice)
deoarece acesta nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru
evicțiune, ca parte contractantă, ci în temeiul
legii, dispoziția legală fiind cea care îi conferă calitatea de a
efectua
plata prețului.
II. Contrar susținerilor
recurentului-pârât, în speță este îndeplinită condiția impusă de art. 50
1
alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind existența unei hotărâri definitive și
irevocabile de desființare a contractului de vânzare-cumpărare întemeiat pe
dispozițiile Legii nr. 112/1995, dar nu în forma constatării nulității
acestuia, ci în forma lipsirii de efecte juridice
prin admiterea acțiunii
în revendicare formulată de proprietarii
inițiali.
Astfel, prin Decizia civilă nr. 3871/2010
a Înaltei Curți
de Casație și Justiție, a
fost admis recursul reclamanților Z.V.
V. și Z.M.A. în contradictoriu cu D.I.
, pârâta fiind obligată să lase acestora în
deplină proprietate și
posesie apartamentul nr. 172 situat în București,
str. Vasile Conta.
Prin decizia sus-menționată s-a
reținut că buna-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a
pârâtei nu mai poate fi pusă în discuție, asupra acesteia statuându-se în mod
irevocabil, dar că singura modalitate de reparare a prejudiciului cauzat de
stat reclamanților este restituirea în natură a imobilului,
sens în care a fost acordată prioritate titlului
acestora.
Împrejurarea că în cadrul acțiunii în
revendicare îndreptată împotriva pârâtei D.I., s-a acordat preferabilitate
titlului foștilor proprietari, respectiv, reclamanților din acel dosar, a avut
drept consecință lipsirea de efecte juridice a contractului de
vânzare-cumpărare nr. NO3956 din 14 iulie 1997.
Ca atare,
decizia nr. 3871 din 18 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin
care a fost admisă acțiunea în revendicare promovată
de Z.V.V. și Z.M.A., în contradictoriu
cu D.I., este cea care a lipsit de valoare juridică, în lipsa unei cauze de
nulitate, contractul de vânzare-cumpărare în discuție.
Prin aceeași decizie, Înalta Curte de
Casație și Justiție a reținut, cu autoritate de lucru judecat, că reclamanții
din prezenta cauză beneficiază de dispozițiile reparatorii ale art. 50
1
din Legea nr. 10/2001. Chiar dacă această dezlegare în drept nu apare în
dispozitivul menționatei hotărâri, ea produce efecte pentru că a fost element
determinant al admiterii acțiunii în revendicare.
Este evident că obligarea reclamantei
din prezenta cauză, de a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie bunul
în litigiu obiect al contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul
Legii nr. 112/1995 foștilor proprietari, determină lipsirea de valoare juridică
a actului de înstrăinare în sensul art. 50
1
alin. (1) din Legea nr.
10/2001, situație care o îndreptățește pe acesta la acordarea
despăgubirilor în baza textului legal menționat,
critica recurentului-
pârât în sensul că în cauză nu sunt îndeplinite
condițiile prevăzute de textul legal amintit neputând fi primită.
III.
Referitor la critica privind
concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, în sensul stabilirii
unei valori prea mari a prețului apartamentului de care reclamanta a fost
deposedată și ignorării obiecțiunilor formulate cu privire la raportul de
expertiză, se constată că recurentul nu a formulat o astfel de critică în apel.
Dimpotrivă, în cadrul procedurii de
judecare a apelului, instanța, din
oficiu, a pus în discuție faptul că
în valoarea de piață a apartamentului a fost inclus un spațiu care nu este
proprietatea reclamanților și a dispus o nouă expertiză în acest sens.
Pe cale de consecință, nu pot fi avute
în vedere nici referirile făcute de recurentul-pârât în cadrul acestui motiv de
recurs la jurisprudența C.E.D.O.
IV. Î
n ceea ce privește critica conform
căreia în mod greșit pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată,
nici aceasta nu poate fi reținută.
Temeiul obligării
la plata cheltuielilor de judecată îl constituie, așa cum rezultă din
dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.,
culpa procesuală, respectiv, partea căzută în pretenții
va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată părții care a
câștigat procesul.
În speță, acțiunea prin care
reclamanta D.I. a solicitat, în contradictoriu cu M.F.P., obligarea pârâtului
la plata prețului de piață al apartamentului în litigiu, a fost admisă de către
prima instanță, soluția de principiu fiind menținută și în calea de atac a
apelului, etapă procesuală în care a operat doar o ajustare a valorii acestui
preț.
Pe tot parcursul cercetării
judecătorești pârâtul a adoptat o poziție procesuală contrară solicitărilor
reclamantei, soluția finală, de admitere a acțiunii, fiind aceea care a determinat
„căderea în pretenții” a acestuia și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 274
alin. (1) C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, în
aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va
respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul
declarat de pârâtul M.F.P., prin D.G.F.P.M. București împotriva deciziei nr. 169/
A din 24 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi,
6 februarie 2013.