ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 484/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 42028/3/2010, la data de 2 septembrie 2010, reclamanta D.I. a solicitat, în contradictoriu cu M.F.P., obligarea pârâtului la plata, către reclamantă, a sumei de 1.057.500 lei (echivalentul a 250.000 euro, la cursul B.N.R. leu/euro de la data introducerii acțiunii), reprezentând prețul de piață al apartamentului nr. 172 situat în București, str. Vasile Conta, al cotei indivize de 0,74 % din părțile de folosința comună ale imobilului, precum și al terenului aferent de sub construcție, în suprafață de 10,12 m.p. La data de 09 mai 2011, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare, în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc.

civ., prin care a precizat câtimea pretențiilor față de pârât, respectiv, suma de 174.418 Euro, în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, în conformitate cu evaluarea realizată de expertul desemnat în cauză. Prin sentința civilă nr. 859 din 9 mai 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea precizată; a obligat pârâtul M.F.P. la restituirea, către reclamantă, a prețului de piață al apartamentului nr. 172, situat în București, str. Vasile Conta, al cotei indivize de 0,74 % din părțile de folosință comună ale imobilului, precum și al terenului aferent de sub construcție, în suprafață de 10,12 m.p., în valoare de 174.418 Euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății; a obligat pârâtul la plata, către reclamantă, a sumei de 1.100 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că prin decizia nr. 3871 din 18 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamanții Z.V.V. și Z.M.A., cu obligarea pârâtei D.I. (reclamanta din prezenta cauză) de a le restitui, în deplină proprietate și posesie, apartamentul nr. 172, situat în București, str. Vasile Conta. În considerentele deciziei menționate, s-a reținut că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, D.I. a fost de bună-credință, apreciind însă că vânzarea de către stat a bunului fostului proprietar, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate, constituie o privare de bun, care, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară articolului 1 al Protocolului 1 la C.E.D.O.

Potrivit raportului de expertiza tehnică specialitatea construcții întocmit de expertul M.I.A., valoarea de piață a apartamentului nr. 172, situat în București, str. Vasile Conta, a cotei indivize de 0,74 % din părțile comune și a terenului aferent de sub construcție este de 174.418 Euro.

Tribunalul a constatat că, având în vedere că reclamanta a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului ca efect al admiterii acțiunii în revendicare a foștilor proprietari, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, reținându-se totodată buna sa credință la dobândirea imobilului, aceasta este îndreptățită, potrivit dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, datorat, conform art. 50 alin. (2 1 ) și alin. (3) din Legea nr. 10/2001, de către M.F.P., aceste dispoziții legale având prioritate față de normele de drept comun din Codul civil privind răspunderea vânzătorului pentru evicțiune.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul M.F.P., arătând că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind terț față de părțile participante la încheierea contractului de vânzare-cumpărare; că răspunderea civilă instituită prin dispozițiile art. 1337, 1341 și urm C. civ., nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție contrară; că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile instituite de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, în sensul că reclamanta a fost de rea-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar în cauză nu există o hotărâre judecătorească care să constate nulitatea absolută a contractului în discuție; că pârâtul nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, întrucât nu se află în culpă procesuală, nu a dat dovadă de rea-credință, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural în acest sens.

Prin decizia civilă nr. 169/ A din 24 aprilie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis în parte apelul, a schimbat în parte sentința, în sensul că a redus suma acordată drept despăgubire reclamantei la 167.336 euro, reprezentând strict valoarea spațiilor obiect al contractului de vânzare-cumpărare nr. NO3956 din 14 iulie 1997, conform suplimentului la raportul de expertiză efectuat în fața instanței de apel. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut, referitor la situația de fapt, că prin decizia nr. 3871 din 18 iunie 2010 a instanței supreme s-a reținut că, la data încheierii contractului de vânzare- cumpărare, D.I. a fost de bună-credință. În ce privește calitatea procesuală pasivă în cauză, instanța de apel a constatat că în mod corect tribunalul a stabilit că M.F.P.

ce are legitimare procesuală în acest sens, fiind incidente dispozițiile art. 50 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, conform cărora restituirea prețului prevăzut la alin. (2 1 ), anume prețul de piață al imobilului, se face de către M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Aceste dispoziții ale Legii nr. 10/ 2001 au caracter special față de cele de drept comun conținute în Codul civil în materie, iar potrivit regulilor aplicabile concursului dintre legea specială și legea generală, acestea se aplică prioritar față de Codul Civil. Vânzarea în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a reprezentat nici un moment o vânzare cumpărare consensuală „clasică”, astfel cum aceasta este reglementată de dispozițiile Codului civil, bazată pe principiile autonomiei de voință și libertății contractuale, actul de vânzare cumpărare fiind încheiat în baza unei dispoziții legale edictate de S.R.

prin care unitățile deținătoare erau obligate să vândă imobilele către chiriași, la anumite prețuri și în anumite condiții. Prin urmare, nici un moment actul de vânzare cumpărare încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995 de către reclamantă nu a fost încheiat în condițiile Codului civil, fiind în prezența unei varietăți de act juridic atipic, dictat de o reglementare specială, Legea nr. 112/1995, în raport de anumite condiții speciale, sociale și legale. În cadrul vânzării efectuată în condițiile Legii nr. 112/1995, unitatea deținătoare a acționat în numele și pentru S.R., la dispoziția acestuia, după cum și efectele acestei vânzări nu s-au produs în persoana unității deținătoare M.B., care nu a încasat niciun preț.

Tocmai având în vedere aceste caractere speciale ale contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, prin Legea nr. 10/2001 s-a reglementat în mod expres că restituirea prețului de piață al imobilului se face de către M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. ( 6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Instanța de apel a constatat că în suma de 174.418 euro acordată de instanța de fond a fost inclusă și valoarea corespunzătoare unor spații care nu au fost obiect al contractului de vânzare-cumpărare în discuție.

Această sumă a fost determinată prin expertiza efectuată la fond prin evaluarea spațiilor obiect al acestui contract de vânzare cumpărare, dar și prin adăugarea valorii unor spații care nu au făcut obiectul acestui contract, ci al unui alt act de înstrăinare, anume, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3029 din 14 august 2002, reclamanta a mai cumpărat de la anumiți vânzători persoane fizice o cameră de locuit în suprafață de 5,69 m.p., împreună cu cotele părți asupra spațiilor de folosință comună și forțată. Expertul a evaluat in comun cele două categorii de spații, stabilind valoarea finală de 174.418 euro, care a fost și acordată de tribunal reclamantei. Reclamanta a explicat instanței de apel că după cumpărarea și a acestei camere, a unit cele două spații locative, iar la momentul punerii în executare a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3871 din 18 iunie 2010, a fost, practic, evacuată și din această cameră.

Or, cu privire la acest spațiu obiect al contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3029 din 14 august 2002, nu poate fi angajată răspunderea civilă a pârâtului M.F.P., acest contract nefiind sub imperiul Legii nr. 10/2001 și al dispozițiilor legale mai sus analizate, întrucât nu a fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Faptul că reclamata a fost în fapt deposedată și de această cameră cu prilejul executării Deciziei nr. 3871/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție excede cadrului prezentului dosar, cu privire la acest spațiu pârâtul neavând, într-adevăr, calitate procesuală pasivă. Referitor la criticile privind neîndeplinirea cerințelor art. 50 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a constatat că în mod corect tribunalul a stabilit aplicabilitatea acestui text de lege în cauză, reclamantei cuvenindu-i-se valoarea de piață a imobilului din care a fost evinsă prin hotărârea judecătorească mai sus menționată.

Opinia susținută de pârât în sensul că art. 50 1 din Legea nr. 10/ 2001 se aplică doar în situația declarării nulității contractului printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă conduce la golirea de conținut a acestui text, atâta timp cât pentru situația declarării judecătorești a nulității există un alt text legal, anume art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevede în mod distinct nu acordarea prețului de piață, ci doar a prețului actualizat. În speță, contractul de vânzare cumpărare al reclamantei nu a fost declarat nul printr-o asemenea hotărâre judecătorească, el fiind în consecință considerat valabil, pierderea posesiei de către aceasta făcându-se în urma evingerii. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul M.F.P., formulând următoarele critici: I. Î n mod greșit instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei părți, având în vedere că M.F.P.

este un terț în raporturile juridice dintre reclamantă și primărie, generate de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, și că, potrivit art. 1337, 1341 și urm. C. civ., în cauză este incidență răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț. Aceste dispoziții de drept comun nu pot fi înlăturate prin dispoziții speciale contrare, fiind, deci, aplicabile în cauză. II. Î n cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, condițiile impuse de acest text de lege, nefiind îndeplinite, în sensul că reclamanta a fost de rea-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar acesta nu a fost desființat prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

III. Î n mod greșit instanța de apel s-a raportat la concluziile raportului de expertiză efectuat la instanța de fond, care a stabilit o sumă exorbitantă la evaluarea imobilului, respingând obiecțiunile formulate de către pârât și refuzând să suplimenteze probatoriul, în vederea refacerii calculului evaluării. În acest sens, arată că suma stabilită în raportul de expertiză este exagerat de mare și determină o îmbogățire fără justă cauză a reclamantei, iar conform jurisprudenței C.E. D.O., în astfel de situații nu se impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de circulație a imobilului, fiind suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din această valoare. IV.

Î n mod greșit pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1100 lei, întrucât nu se află în culpă procesuală, nu a dat dovadă de rea-credință, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Recursul este nefondat, pentru argumentele ce succed: Potrivit art. 501 1 din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Dispoziția legală anterior citată consacră dreptul la despăgubire al chiriașilor cumpărători care au dobândit cu bună credință imobile preluate de statul comunist, în baza unor contracte de vânzare-cumpărare valabil încheiate cu statul, în procedura specială prevăzută de Legea nr. 112/1995, imobile de care aceștia au fost deposedați ulterior, de către foștii proprietari de la care statul preluase bunurile. Dreptul la o despăgubire echivalentă cu prețul de circulație al imobilului, adică reprezentând valoarea de circulație calculată la prețul pieței imobiliare la momentul deposedării, constituie un beneficiu al legii speciale conferit acestei categorii de cumpărători, în considerarea bunei lor credințe la momentul perfectării contractului cu statul.

În conformitate cu dispozițiile art. 50 alin. (3) din aceeași lege, restituirea prețului în ipoteza anterior arătată „se face de către M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 cu modificările ulterioare”. Aceste norme au caracter de drept material și, inserate fiind într-o lege specială, sunt derogatorii de la dreptul comun reprezentat de prevederile art. 1337 C. civ., în ceea ce privește obiectul raportului juridic născut din faptul desființării, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, a unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, instituind ex lege obligația M.F.P. de restituire a valorii de piață a imobilului.

În aplicarea dispozițiilor legale arătate, debitorul obligației de restituire este M.F.P., singura autoritate ce are calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu. Calitatea pârâtului de a sta în proces este independentă de existența vreunei culpe în sarcina sa și derivă din lege, raportat la atribuțiile sale de gestionar, în numele statului, a fondului constituit în condițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Nu se poate reține apărare conform căreia M.F.P. nu poate fi obligat la plata prețului, fiind terț față de contract (încălcarea principiului relativității efectelor actelor juridice) deoarece acesta nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicțiune, ca parte contractantă, ci în temeiul legii, dispoziția legală fiind cea care îi conferă calitatea de a efectua plata prețului.

II. Contrar susținerilor recurentului-pârât, în speță este îndeplinită condiția impusă de art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind existența unei hotărâri definitive și irevocabile de desființare a contractului de vânzare-cumpărare întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 112/1995, dar nu în forma constatării nulității acestuia, ci în forma lipsirii de efecte juridice prin admiterea acțiunii în revendicare formulată de proprietarii inițiali. Astfel, prin Decizia civilă nr. 3871/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admis recursul reclamanților Z.V. V. și Z.M.A. în contradictoriu cu D.I. , pârâta fiind obligată să lase acestora în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 172 situat în București, str. Vasile Conta.

Prin decizia sus-menționată s-a reținut că buna-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a pârâtei nu mai poate fi pusă în discuție, asupra acesteia statuându-se în mod irevocabil, dar că singura modalitate de reparare a prejudiciului cauzat de stat reclamanților este restituirea în natură a imobilului, sens în care a fost acordată prioritate titlului acestora. Împrejurarea că în cadrul acțiunii în revendicare îndreptată împotriva pârâtei D.I., s-a acordat preferabilitate titlului foștilor proprietari, respectiv, reclamanților din acel dosar, a avut drept consecință lipsirea de efecte juridice a contractului de vânzare-cumpărare nr. NO3956 din 14 iulie 1997. Ca atare, decizia nr. 3871 din 18 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost admisă acțiunea în revendicare promovată de Z.V.V.

și Z.M.A., în contradictoriu cu D.I., este cea care a lipsit de valoare juridică, în lipsa unei cauze de nulitate, contractul de vânzare-cumpărare în discuție. Prin aceeași decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, cu autoritate de lucru judecat, că reclamanții din prezenta cauză beneficiază de dispozițiile reparatorii ale art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Chiar dacă această dezlegare în drept nu apare în dispozitivul menționatei hotărâri, ea produce efecte pentru că a fost element determinant al admiterii acțiunii în revendicare.

Este evident că obligarea reclamantei din prezenta cauză, de a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie bunul în litigiu obiect al contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 foștilor proprietari, determină lipsirea de valoare juridică a actului de înstrăinare în sensul art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, situație care o îndreptățește pe acesta la acordarea despăgubirilor în baza textului legal menționat, critica recurentului- pârât în sensul că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de textul legal amintit neputând fi primită. III. Referitor la critica privind concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, în sensul stabilirii unei valori prea mari a prețului apartamentului de care reclamanta a fost deposedată și ignorării obiecțiunilor formulate cu privire la raportul de expertiză, se constată că recurentul nu a formulat o astfel de critică în apel.

Dimpotrivă, în cadrul procedurii de judecare a apelului, instanța, din oficiu, a pus în discuție faptul că în valoarea de piață a apartamentului a fost inclus un spațiu care nu este proprietatea reclamanților și a dispus o nouă expertiză în acest sens. Pe cale de consecință, nu pot fi avute în vedere nici referirile făcute de recurentul-pârât în cadrul acestui motiv de recurs la jurisprudența C.E.D.O. IV. Î n ceea ce privește critica conform căreia în mod greșit pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, nici aceasta nu poate fi reținută. Temeiul obligării la plata cheltuielilor de judecată îl constituie, așa cum rezultă din dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., culpa procesuală, respectiv, partea căzută în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată părții care a câștigat procesul.

În speță, acțiunea prin care reclamanta D.I. a solicitat, în contradictoriu cu M.F.P., obligarea pârâtului la plata prețului de piață al apartamentului în litigiu, a fost admisă de către prima instanță, soluția de principiu fiind menținută și în calea de atac a apelului, etapă procesuală în care a operat doar o ajustare a valorii acestui preț. Pe tot parcursul cercetării judecătorești pârâtul a adoptat o poziție procesuală contrară solicitărilor reclamantei, soluția finală, de admitere a acțiunii, fiind aceea care a determinat „căderea în pretenții” a acestuia și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.F.P., prin D.G.F.P.M. București împotriva deciziei nr. 169/ A din 24 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 februarie 2013.