ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3415/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3415/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin la data de 13

aprilie 2010, reclamantul F.M.G. a chemat în judecată pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Caraș-Severin, în nume

propriu, dar și în calitate de moștenitor al numiților F.F. (tatăl său, decedat

la data de 6 august 2005) și F.E. (bunica paternă, decedată la data de 24

martie 1977), solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța, în baza

Legii nr. 221/2009, obligarea pârâtului la plata sumei de 800.000 euro, cu

titlu de daune morale, conform art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 1553 din 29

septembrie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea civilă

formulată de reclamant, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de

17.500 euro, echivalent în RON la data efectuării plății, cu titlu de daune

morale, precum și 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut

că, prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 200/1951 s-a hotărât ca

locuitorii zonei de frontieră cu Iugoslavia de pe o fâșie de 25 km, de la

graniță, să fie strămutați în interiorul țării, iar la data de 5 iunie 1951 a

venit și Hotărârea Ministerului Afacerilor Interne pentru declanșarea acțiunii.

În data de 18 iunie 1951, chiar în noaptea de

Rusalii, în satul unde locuiau, au venit câteva camioane în care se aflau

militari înarmați și activiști ai Partidului Comunist Român, care le-au dat un

termen de 2 ore să-și ia lucrurile de strictă necesitate. Au fost aruncați în

vagoane pentru animale și au plecat spre o destinație necunoscută. A lăsat în

urmă terenurile cultivate, animalele, casa în care s-a născut și în care a

copilărit. Familia sa a pierdut în câteva ore toată averea agonisită prin muncă

și ani de trudă, inclusiv moara țărănească pe care o dețineau și care a fost

confiscată de comuniști.

După un drum de câteva zile, mergând mai mult

noaptea, alături de părinți și bunica paternă, au ajuns în Câmpia Bărăganului,

unde îi așteptau câteva căruțe și mai mulți soldați, care i-au preluat din gară

și care i-au abandonat pe un câmp cultivat cu grâu, în localitatea Olaru, sat

Roșeții Noi, din Raionul Călărași. Familia reclamantului s-a îmbolnăvit grav în

perioada respectivă, din cauza condițiilor inumane în care a fost obligată să

supraviețuiască, iar consecințele acelor ani au lăsat urme adânci pe trupurile

și sufletele tuturor. Pentru a-și asigura cele necesare, părinții reclamantului

munceau pe plantațiile de bumbac sau orez ale Gostatului, de dimineața până

seara.

După aproape 5 ani de chin, prin Decizia

M.A.I. nr. 6100, le-au fost ridicate restricțiile domiciliare și au putut

reveni acasă, la Mehadia. Toate bunurile lăsate în urmă fuseseră furate sau

distruse, unele fiind rechiziționate și înlocuite cu lucruri fără valoare.

Prin stabilirea domiciliului obligatoriu au

fost cauzate familiei prejudicii atât materiale, cât și morale, afectându-le

membrilor acesteia viața ulterioară și încălcându-se dreptul personal

nepatrimonial la libertate, fiind afectate onoarea și reputația celor

strămutați și având impact și asupra vieții private a familiei.

S-a constatat astfel, că măsura strămutării

luată asupra familiei reclamantului constituie, conform dispozițiilor art. 3

din Legea nr. 221/2009, măsură administrativă cu caracter politic, iar

reclamantul întrunește condițiile de acordare a daunelor morale, în sensul

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din legea specială.

Indemnizația de care a beneficiat reclamantul

în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu poate constitui în niciun caz o

reparație îndestulătoare a suferințelor îndurate, astfel cum se susține prin

întâmpinare.

Prin Decizia civilă nr. 861A din 5 mai 2011 a

Curții de Apel Timișoara, secția civilă, s-a dispus respingerea apelului

declarat de reclamant, admiterea apelului declarat de pârât și schimbarea

sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut

că reclamantul și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) ale Legii nr. 221/2009, care și-au încetat efectele juridice la data

soluționării apelului.

Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010,

Curtea Constituțională a declarat neconstituționale disp. art. 5 alin. (1) lit.

a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul

acordării acestor despăgubiri.

Decizia a fost publicată în M. Of. nr.

761/15.11.2010, devenind, astfel, obligatorie, conform disp. art. 31 alin. (1)

din Legea nr. 47/1992, republicată, și ale art. 147 alin. (4) din Constituție.

Cum în termen de 45 de zile de la această

dată, nici Guvernul și nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituționale

de acord cu dispozițiile Constituției, aceste norme legale și-au încetat

efectele juridice, conform dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea 47/1992,

republicată, și ale art. 147 alin. (1) din Constituție.

În consecință, norma legală ce a reprezentat

temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamant și-a

încetat efectele juridice.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamantul, indicând motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., prin care a arătat că hotărârea este nelegală deoarece

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu se aplică proceselor aflate

pe rol la data pronunțării acesteia, ci este aplicabilă, eventual, celor

înregistrate ulterior publicării sale. A aprecia în alt mod ar însemna să

existe un tratament distinct aplicat persoanelor aflate în situații juridice

similare care, deși au depus acțiunile introductive de instanță în același

timp, aceștia au obținut hotărâri definitive la momente diferite, în funcție de

elemente neprevăzute neimputabile persoanelor în cauză.

Chiar dacă s-ar constata incidența Deciziei

nr. 1354/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, instanța trebuia să se

raporteze la dispozițiile art. 998 C. civ.

Instanța de apel era obligată să verifice

data înregistrării cererii de chemare în judecată și să constate faptul că

aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la acea dată.

Consideră că la data introducerii cererii de

chemare în judecată s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita

despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel

că legea în vigoare de la acel moment este aplicabilă pe tot cursul soluționării

procesului.

În sensul aplicării principiului

neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Consideră că, pe lângă prevederile Legii nr.

221/2009, în cauză sunt incidente și prevederile Declarației Universale ale

Drepturilor Omului, art. 2, 3, 4, 5, 7, 8, 9, 13, 18, 23, 24, 25, Convenției

Europene a Drepturilor Omului, art. 3, 5, 7 (Anexa 1), Rezoluția ACPE nr.

1096/1996 și Rezoluția ACPE nr. 1481/2006, coroborate cu dispozițiile art. 20

din Constituția României.

Examinând decizia recurată, prin prisma

motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19

septembrie 2011 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor

succede:

În primul rând, instanța superioară de fond

nu ar fi putut să analizeze pretențiile reclamantului prin raportare la art.

998 C. civ. și art. 48 alin. (3) din Constituția României, așa cum s-a susținut

prin motivele de recurs, pentru că, dacă ar fi procedat astfel, ar fi schimbat

temeiul juridic al acestor pretenții, lucru posibil doar cu nesocotirea art.

294 alin. (1) C. proc. civ. conform cu care, în apel nu se poate schimba

calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici

nu se pot face alte cereri noi. Excepțiile de procedură și alte asemenea

mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi.

Criticile formulate de recurent aduc în

discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit

celor ce se vor arăta în continuare.

Prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21

octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității textelor de

lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor

nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic

pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147, alin. (4) din Constituție prevede

că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru

autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc

efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind

incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și

imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține, în mod

valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act

normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional, ale cărui efecte să

fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza

dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și

obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la

momentul Ia care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă

ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința

părților).

Se va face, astfel, distincție între situații

juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care

aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare,

care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de

formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat

naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor juridice

subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele

voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la

momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar

numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu

unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate

fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la

data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă

situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă,

anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act

normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată,

pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului,

căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și

întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr.

221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei

legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora intră

drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea

anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au

suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat,

de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de

drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să

aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din

partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de

un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1

din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să

se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai

exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor

dispoziții legale exprese.

Astfel, soluția pronunțată de instanța de

apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantului, în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat

dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată este și Decizia

nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în

recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții

Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate

întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează"; că „dacă aplicarea unui act

normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată și, prin urmare, „instanțele sunt obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale".

Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior

dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu

putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr.

1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în Monitorul Oficial.".

Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale

Curții Constituționale au fost publicate în Monitorul Oficial la data de 15

noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 14 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la

momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale,

în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de recurs consideră că

nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantului și nici

nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține

recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată,

în recurs în interesul legii, de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de

contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția

oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu

înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în

ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului rezultă că intervenția Curții Constituționale nu

este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă

echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine

asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează

activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a

asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin

pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia

cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un

proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât

reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul

la despăgubiri morale.

În acest context, trebuie reținut că

principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive

obiective și rezonabile.

Or, în această materie, situația de

dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv acele persoane ale căror

cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul

pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit

(acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise,

neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de

despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă, a

textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor

deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei "discriminări"

constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega

legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are atribuțiile

și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor

obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente,

era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp, nu poate fi decelată nicio

încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul

nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează,

într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14,

"exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare,

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice

sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate

națională, avere, naștere sau oricare altă situație".

În situația analizată în cauza dedusă

judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația

internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat

anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de

constituționalitate.

În ceea ce privește Rezoluțiile nr. 1096/1996

și 1481/2006 adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, respectiv

Rezoluția 40/34 a Adunării Generale a ONU din 29 noiembrie 1985, din analiza

conținutul acestor documente internaționale, se constată că acestea au

caracterul unor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale

Consiliului Europei, scopul lor fiind acela de a duce în conștiința comunității

internaționale necesitatea condamnării ferme a comunismului, atât ca doctrină,

cât și ca regim politic, precum și de a inspira statele, care au fost sub egida

acestui regim totalitar, în atitudinea lor față de victimele unui astfel regim de

guvernare.

În plus, numai tratatele, iar nu și actele

organizațiilor internaționale cum sunt Consiliul Europei și Organizația

Națiunilor Unite, sunt menționate de art. 11 și 20 din Constituție și, ca

atare, chiar admițând că rezoluțiile în discuție ar avea caracter normativ, ele

fac parte din ordinea juridică internațională, în care subiecte de drept nu

sunt și cetățenii, iar nu din ordinea juridică internă, nebucurându-se de

aplicabilitate directă.

Pe de altă parte, având în vedere că lipsirea

de libertate invocată de reclamant a avut loc anterior ratificării de către

România a Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, respectiv 20

iunie 1994, art. 5 nu poate fi aplicat în cauză ratione temporis.

Chiar dacă, cu ignorarea considerentelor anterior

expuse s-ar aprecia că reclamantul avea o speranță legitimă dedusă din norma

juridică neconstituțională, trebuie avut în vedere faptul că această speranță

legitimă este circumstanțiată de scopul acordării de despăgubiri pentru daunele

morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă. Acesta

reprezintă nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei

persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și

imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a

produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea

măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative

interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a

Consiliului Europei. Această recunoaștere și condamnare pot fi realizate

inclusiv prin stabilirea unor măsuri simbolice.

Or, așa cum s-a menționat și în cadrul

deciziilor Curții Constituționale evocate, în domeniul acordării de despăgubiri

pentru prejudiciile morale, persoanelor persecutate din motive politice în

perioada comunistă au existat reglementări paralele, și anume, pe de o parte,

Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și

completările ulterioare, iar pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Curtea Constituțională

a arătat astfel, că „analizând însă prevederile actelor normative incidente în

materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate

din motive politice în perioada comunistă, Curtea constată că există două norme

juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate".

Așa cum s-a apreciat de Curtea

Constituțională, principiul de tehnică legislativă al evitării paralelismelor

stabilește că în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași

reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor

paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea

materiei în reglementări unice, ceea ce în cauză s-a și întâmplat, prin

abrogarea ca urmare a declarării neconstituționalității, a prevederilor

incidente din legea ulterioară, redundantă, Legea 221/2009.

În consecință, raportat la premisa existenței

deja a unei reglementări instituite în același scop, concluzie dedusă din

raționamentul juridic expus anterior, consacrat de instanța de contencios

constituțional, se constată că reclamantul a avut posibilitatea recurgerii la

procedura instituită de reglementarea anterioară, pe care, de altfel, a și fructificat-o,

beneficiind astfel de realizarea finalității speranței legitime amintite,

constând în producerea unei satisfacții de ordin moral, inclusiv prin acordarea

unei sume de bani și prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare

drepturilor omului.

Pentru considerentele expuse, constatând că,

în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011,

pronunțată, în recurs în interesul legii, de secțiile unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of.

nr. 789/07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul

F.M.G. împotriva Deciziei civile nr. 861 A din 5 mai 2011 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai

2012.

Procesat

de GGC - AZ