ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6381/2011

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 493 din 24 martie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul M.G. în nume propriu, cât și în calitate de moștenitor al defuncților M.G. senior, M.M., bunici, M.P. și M.E., părinți, împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Caraș-Severin. A fost o bligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 250.000 euro , echivalent în lei la data efectuării plății, cu titlu de daune morale. Pentru a decide astfel, Tribunalul a reținut următoarele: Prin H.C.M. nr. 200/1951, s-a hotărât ca locuitorii zonei de frontieră cu Iugoslavia, de pe o fâșie de 25 km, de la graniță, să fie strămutați în interiorul țării, iar, la data de 05 iunie 1951, a fost emisă și Hotărârea Ministerului Afacerilor Interne pentru declanșarea acțiunii.

Cetățenii vizați de deportare trebuia luați prin surprindere, astfel încât întreaga operațiune să nu dureze mai mult de 48 de ore, urmând a fi declanșată concomitent numai în zona cunoscută de conducerea superioară de partid și de Ministerul de Interne. În esență, deportarea propriu-zisă s-a făcut prin trezirea oamenilor în toiul nopții și punerea în vedere ca, în termen de două ore, să împacheteze ce puteau să ia cu ei. Bunurile rămase urma să fie cumpărate la prețuri derizorii, de „colectivele de primire formate din delegați al Statului popular și ai Ministerului Agriculturii”. Astfel, pe lângă mutarea într-un loc necunoscut, s-a petrecut și spolierea strămutaților, fiindu-le, practic, confiscate terenurile avute în proprietate, recoltele aflate pe acestea, parcul zootehnic în majoritate, mașinile și utilajele folosite în agricultură, precum și aproape toate bunurile de valoare din gospodărie.

Deportații au fost urcați în vagoane concepute pentru transportul vitelor, iar după mai mult de o săptămână au ajuns în mijlocul Bărăganului, într-un câmp pe care erau marcate locuri de casă cu țăruși. Străzile și locurile de casă s-au repartizat pe etnii, s-au dat drept „cadou” din partea statului paie pentru chirpici, tocuri de uși și ferestre și au fost invitați să-și ridice singuri locuințele. La data de 18 iunie 1951, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, a fost strămutat, împreună cu părinții, M.P. și M.E., și bunicii săi, M.G. senior și M.M., în localitatea Jegalia Nouă-Fetești, unde li s-a stabilit domiciliul obligatoriu, măsura fiind ridicată la data de 20 decembrie 1955, prin Decizia M.A.I.

nr. 6200/1955. Au fost ridicați de la domiciliu fără a li se permite să ia nimic cu ei, fără a li se spune unde și din ce motiv sunt duși, au fost transportați în vagoane descoperite, iar la destinație au constatat că sunt lăsați în câmp. Ulterior, au construit bordeie în pământ sau colibe. Erau permanent păziți, să nu părăsească perimetrul localității, erau supuși unui regim de muncă forțată, chiar dacă reclamantul era copil, iar bunicii săi erau persoane în vârstă. Au fost permanent supuși pedepselor corporale, umilințelor și privațiunilor de tot felul, din partea forțelor de represiune comuniste. Condițiile de viață în Bărăgan, astfel cum rezultă și din declarația martorului L.Ș., au fost îngrozitoare, lipsa produselor alimentare și a medicamentelor, apa potabilă insuficientă, condițiile precare de igienă au amplificat suferințele apărute în urma deportării.

Reclamantul împreună cu familia sa aveau o situație materială înfloritoare, înainte de strămutare, deținând o casă de locuit mobilată, mai multe terenuri, utilaje pentru lucrarea câmpului, animale, bunuri casnice. La întoarcerea din Bărăgan, bunurile dispăruseră, iar casa era aproape distrusă. Au fost priviți timp de mulți ani ca persoane indezirabile, au fost afectați prin imposibilitatea de a se integra în comunitate, de a stabili relații normale cu cei rămași în localitate, care știau că fuseseră deportați și se temeau că autoritățile comuniste s-ar răzbuna în același fel și pe ei dacă erau văzuți în compania lor.

Reclamantul arată că, în prezent, atât bunicii, cât și părinții lui, sunt decedați, iar el este unicul lor moștenitor, conform certificatelor de moștenitor din 13 martie 2010. Prin stabilirea domiciliului obligatoriu au fost cauzate, lui și familiei, prejudicii, atât materiale, cât și morale, afectându-le membrilor acesteia viața ulterioară și încălcându-se dreptul personal nepatrimonial la libertate, fiind afectate onoarea și reputația celor strămutați, și având impact și asupra vieții private a familiei. Conform dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, iar.

conform dispozițiilor art. 5 alin. (1), orice persoană care a făcut, în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul său, soțul sau descendenții acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Din probele administrate, a rezultat că reclamantul întrunește condițiile prevăzute de susmenționatele articole pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de el și de antecesorii lui, care au fost privați de libertate în perioada 18 iunie 1951-20 decembrie 1955, prin măsura strămutării impusă de autorități.

Prin deportare, dreptul la imagine al deportatului și al întregii familii a fost grav afectat, aceștia fiind excluși din viața socială și politică a comunității, accesul la educație și la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de dificil, îngreunând, practic, viața persoanei deportate și a membrilor familiei, în societate, sub toate aspectele și fiind de natură a împiedica progresul ființei umane. Date fiind gravitatea și numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei strămutate trebuie să i se acorde despăgubiri morale. Este adevărat că nu există un sistem care să repare, pe deplin, daunele morale constând în dureri fizice și psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce victimei unele alinări sau satisfacții.

În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate material. În schimb, se poate acorda victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi o sumă de bani care îi permite să-și aline suferința. De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, și nu prejudiciul ca atare. Recunoașterea unui drept de despăgubire nu se aplică decât prin voința de a oferi o satisfacție care poate contrabalansa efectul vătămării și fără ca această satisfacție să aibă o reală corespondență cu prejudiciul, astfel că, la cuantificarea sumei, accentul trebuie pus pe importanța prejudiciului, din punctul de vedere al victimei.

În aceste condiții, prima instanță a apreciat că cererea reclamantului, de acordare a daunelor morale, este întemeiată, iar, la stabilirea întinderii acestora, a avut în vedere consecințele negative suferite de parte, dar și de familia acesteia, atât pe plan fizic, cât și psihic, importanța valorii morale lezate, intensitatea cu care reclamantul și familia acestuia au perceput consecințele vătămării. Dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 250.000 euro . Indemnizația de care a beneficiat reclamantul în temeiul Decretului lege nr. 118/1990 nu poate constitui, în niciun caz, o reparație îndestulătoare a suferințelor îndurate, astfel cum se susține prin întâmpinare.

Reclamantul și familia acestuia nu au beneficiat de nicio altă despăgubire. Față de dispozițiile art. 3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6, 8 C.E.D.O., jurisprudența C.E.D.O. (cauza Kudla vs Polonia), a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din Convenție, instanța a considerat că, atâta timp cât reclamantul a făcut dovada gravului prejudiciu moral suferit, are dreptul de a beneficia de o reparație echitabilă și nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009. Împotriva sentinței a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, solicitând admiterea lui modificarea, în tot, a sentinței civile apelate și, pe fond, respingerea acțiunii civil, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 307/A din 23 septembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara - secția civilă a admis apelul, a schimbat, în parte, sentința civilă, în sensul că a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 5.000 euro, despăgubiri. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a constatat următoarele: Dreptul la viață, la integritate fizică și psihică sunt valori universal recunoscute persoanei. Respectul datorat corpului uman, considerat drept suport necesar vieții spirituale, afective, artistice, senzoriale și profesionale are rădăcini profund ancorare în majoritatea civilizațiilor.

Atingerile aduse persoanei umane prin încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale – dreptul la viață, la integritate corporală și la sănătate, dreptul la libertate individuală, dreptul la viață personală, la intimitate și la liniște, la sensibilitate, la afecțiune și la dragoste, dreptul la viața de familie, dreptul la cinste, la onoare, la demnitate, la prestigiu și la reputație – cauzează sau pot cauza nu numai prejudicii materiale, cât și prejudicii morale.

Prejudiciile sau daunele morale constau mai ales în durerile fizice și psihice încercate de victime ca urmare a restrângerii posibilităților de viață provenite din vătămări (loviri, răniri, mutilări etc.), în suferințele psihice determinate de vătămarea integrității corporale sau a sănătății ori de cauzarea morții unei persoane apropiate, în suferințele personale și neajunsurile sociale încercate de victimele calomniilor, defăimărilor, precum și în orice alte prejudicii privind viața personală, familială și socială a omului. Problema reparării daunelor morale a fost dintotdeauna dificilă, din cauza atât a faptului că suferințele morale nu sunt susceptibile de o reparare propriu-zisă, ci numai de o alinare, de o ușurare, cât și faptului că unele suferințe morale î-l însoțesc pe om timp îndelungat și, câteodată, chiar și până la sfârșitul vieții sale.

Documente internaționale de prim rang proclamă și garantează cele trei drepturi fundamentale cetățenești care, deși sunt într-o legătură indisolubilă, nu se confundă din punct de vedere juridic. Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948 stabilește că orice om are dreptul la viață, la libertate fizică și psihică, la inviolabilitate. Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, precum și Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale statuează că dreptul la viață este inerent persoanei umane.

Pornind de la aceste considerații teoretice și având în vedere că legislația nu stabilește criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina și jurisprudența au consacrat anumite criterii, cum ar fi consecințele negative suferite pe plan fizic și moral, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost afectate situația familială, situație profesională sau cea socială. Un criteriu fundamental, însă, consacrat de doctrină și jurisprudență în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea.

Din aceste punct de vedere, stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică, fără îndoială, și o doză de aproximare, iar instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge în situația îmbogățirii fără just temei. Și în termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

Pornind de la aceste considerații teoretice și având în vedere particularitățile speței de față, este fără îndoială că reclamantul împreună cu membri familiei sale, părinți și bunici, au suferit efectiv urmare a măsurii deportării în Câmpia Bărăganului, atât pe perioada celor 5 ani de strămutare, cât și ulterior. Sub aspectul cuantumului despăgubirilor, Curtea a reținut că, la data soluționării apelului, sunt aplicabile dispozițiile art. II din O.U.G. nr. 62/2010, potrivit cărora „procesele aflate în curs de judecată și în care nu s-au pronunțat hotărâri definitive trebuie să se conformeze limitelor de sume prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. a pct. 1 și 2 din Legea nr. 221/2009. Din perspectiva dispozițiilor legale sus menționate (Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G.

nr. 62/2010), instanța de apel a apreciat că, pentru prejudiciul moral suferit de reclamant, suma de 5000 euro este echitabilă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, criticând-o pentru următoarele motive: 1. În conformitate cu art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, modificată și completată de O.U.G. nr. 62/2010, se pot acorda despăgubiri morale doar persoanelor care au suferit o condamnare cu caracter politic, nu și celor care au fost supuse unei măsuri administrative cu caracter politic. În speță, reclamantul și familia acestuia nu au suferit o condamnare, ci au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic.

Prin urmare, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudicial moral suferit. Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea de a se acorda daune morale persoanelor care au suferit o condamnare, iar nimeni nu poate adăuga la lege. În susținerea celor de mai sus, recurentul a invocat și dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din actul normativ enunțat, care arată, fără echivoc, ce înseamnă condamnări cu caracter politic, și anume, cele dispuse printr-o hotărâre judecătorească. Instanța nu poate face distincția și nici asocierea unei condamnări, în sensul Legii nr. 221/2009, cu o altă măsură luată împotriva familiei reclamantului, aceasta având în vedere principiul de drept „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”.

2. Daunele morale sunt definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească. 3. Pe de altă parte, acordarea daunelor morale nu se justifică având în vedere faptul că înseși drepturile prevăzute și acordate în temeiul Decretului lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice. 4. Suma acordată reclamantului, prin decizia atacată, este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați.

Daunele morale, fiind nemateriale, nu pot avea un echivalent valoric, deci, nu pot fi evaluate în bani. Daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare. Prejudiciile morale pot fi apreciate, dar nu în bani, ci după criterii nepatrimoniale, specifice naturii prejudiciului. Prejudiciul moral nu poate fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale, lăsate la aprecierea instanței de judecată, care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit. Pentru a putea fi cuantificat prejudiciul „moral”, este nevoie de un criteriu de referință față de care un judecător să poată aprecia mărimea daunelor morale pe care le poate acorda reclamantului, cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral, este de reținut ca aceasta nu este supusă unor criterii precise de determinare. Cuantumul se stabilește prin apreciere, urmare aplicării, de către instanța de judecată, a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză. La repararea daunelor morale instanța de judecata trebuie să țină cont și de criteriul echității. Cuantificării prejudiciului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit. Gravitatea prejudiciului constituie un criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirii destinate reparării prejudiciilor morale. În privința prejudiciului moral, instanța de judecată apreciază de la caz la caz dacă repararea trebuie să se facă în formă bănească și cuantumul acesteia sau, dimpotrivă, dacă nu trebuie reparat pentru că gravitatea sa nu justifică o asemenea măsura.

La acțiunea de daune morale certitudinea poate purta numai cu privire la existența prejudiciului, nu și la întinderea acestuia, respectiv posibilitatea de a fi evaluat. Raportat la împrejurările speței, o statuare în echitate, care să asigure reparația morală, și nu una având scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate. Este necesar ca cel care pretinde daunele morale să arate un minim de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituție, i-au fost lezate prin prejudiciu și, pe cale de consecință, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.

Recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate și, pe fond, respingerea acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată. Intimatul reclamant nu a depus întâmpinare. Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate de pârât și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Contrar susținerilor recurentului, Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral nu doar în cazul condamnărilor cu caracter politic, ci și în cazul măsurilor administrative cu caracter politic, criticile în acest sens nefiind întemeiate.

Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) din Lege, „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de trei ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare…”. Într-adevăr, la lit. a) din textul redat mai sus, se face referire expresă doar la prejudiciul moral suferit prin condamnare, astfel încât, raportat strict la criteriul argumentului gramatical, susținerea recurentului este corectă.

Instanța de apel a procedat însă, în mod corect, atunci când a acordat despăgubiri în speța de față, unde se reține că reclamantul și antecesorii săi au fost supuși unei măsuri administrative cu caracter politic. În soluționarea cauzei, instanța nu se poate rezuma doar la interpretarea gramaticală, ci trebuie să aibă în vedere și perspectiva interpretării logico-sistematice și teleologice, reținând, în urma corelării mai multor dispoziții din cuprinsul actului normativ cu art. 5 alin. (1) lit. a), că această normă se aplică și în cazul măsurilor administrative cu caracter politic.

Astfel după cum rezultă chiar din titlul legii, aceasta se aplică atât condamnărilor cu caracter politic, cât și măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. De asemenea, este necesar să fie corelate dispoziția de la lit. a) a art. 5 alin. (1) cu cea din preambulul acestui alineat, care deschide calea acțiunii în justiție pentru repararea prejudiciului suferit atât ca urmare a unor condamnări cu caracter politic, cât și ca urmare a unor măsuri administrative cu caracter politic. În urma acestei corelări, rezultă că intenția legiuitorului a fost de a despăgubi pentru prejudiciul moral suferit atât persoanele care au fost condamnate politic, cât și pe cele care au suferit măsuri administrative din aceleași motive.

Scopul legiuitorului în sensul amintit a fost confirmat ulterior prin adoptarea O.U.G. nr. 62/2010 care, la art. I pct. 1, prevedea că „ La art. 5 alin. (1), lit. a) se modifică și va avea următorul cuprins: „a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la: 1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic…”. Chiar dacă art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1354/2010 a Curții Constituționale, el este concludent pentru rezolvarea problemei de drept ce formează obiect de critică la primul motiv din cererea de recurs a pârâtului.

Din expunerea motivelor prezentată în partea introductivă a ordonanței de urgență menționate, aceasta a fost adoptată în scopul instituirii unui regim echitabil în acordarea despăgubirilor, care să mențină echilibrul bugetar la un nivel optim, iar nu în scopul de a extinde sfera persoanelor beneficiare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, prevăzute în Legea nr. 221/2009 în forma inițială. În caz contrar, însuși scopul Ordonanței, de a limita cuantumul despăgubirilor în funcție și de cel care le solicită (victima opresiunii, soțul supraviețuitor sau descendenții până la gradul II inclusiv) pentru a evita afectarea echilibrului bugetar, nu s-ar mai regăsi în cazul în care sfera persoanelor beneficiare ar fi fost extinsă prin actul normativ în discuție.

Așa fiind, categoriile de despăgubiri - morale și materiale, enumerate în continuare, la lit. a) și b), nu pot fi înțelese decât ca vizând persoanele care au suferit oricare dintre măsurile cu caracter politic menționate la alin. (1), adică fie condamnări, fie măsuri administrative. Pe de altă parte, a distinge între cele două categorii de măsuri cu caracter politic - condamnări și măsuri administrative, sub aspectul naturii prejudiciului supus reparării - moral sau material, ar însemna crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoane aflate în situații similare, întrucât atât condamnările cu caracter politic, cât și măsurile administrative cu caracter politic sunt măsuri abuzive ale regimului comunist, care au generat prejudicii materiale și morale celor cărora s-au împotrivit, sub diverse forme, regimului totalitar comunist.

Prin urmare, recunoscând reclamantului dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, măsură administrativă cu caracter politic prevăzută la art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din această lege. În consecință, din acest punct de vedere, nu sunt întrunite, în speță, condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 2. Este adevărat că, în timp ce drepturile patrimoniale au un conținut economic, evaluabil în bani și, ca atare, prejudiciul este ușor de determinat, drepturile nepatrimoniale au un conținut care nu poate fi exprimat bănește, având în vedere că ele vizează drepturi ale personalității umane (dreptul la viață, la integritate fizică, la onoare și demnitate).

Cu toate acestea, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție, o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată din cauza imposibilității, cu totul firești, de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. Repararea daunelor morale este și trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale și patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacție sau ușurare – pe căi indirecte oarecum – pentru suferințele îndurate.

Banii trebuie admiși printre măsurile de reparare a daunelor morale pentru același motiv pentru care sunt admise și așa-zisele mijloace adecvate de natură nepatrimonială, adică pentru faptul că, deși nu compensează nimic în sensul propriu al termenului, ei pot oferi persoanei lezate o anumită compensație pentru răul suferit, o anumită satisfacție sau ușurare, care poate fi nu atât un efect al cuantumului sumei acordate – deși nici acest aspect nu este de neglijat – cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută și acordată. De altfel, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede, în mod expres, acordarea de despăgubiri, ca modalitate de reparație a prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic.

Este motivul pentru care, în speță, instanțele anterioare nu s-au limitat la măsura nepatrimonială a constatării caracterului politic al măsurii administrative dispuse față de reclamant și autorii lui, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, ci i-au acordat acestuia despăgubiri bănești pentru suferințele psihice îndurate în urma aplicării acestei măsuri. O atare soluție este în concordanță și cu jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, care nu limitează reparația pentru prejudiciul moral încercat prin condamnare și arestare pe nedrept doar la constatarea încălcării Convenției, ci recunoaște și dreptul la despăgubiri bănești echitabile, care nu înseamnă, însă, o sumă modică, cum, neîntemeiat, se pretinde în recurs.

3. Contrar susținerii recurentului-pârât, nu sunt excluși de la acordarea despăgubirilor morale pe temeiul Legii nr. 221/2009 cei care au primit deja o reparație conform Decretului-lege nr. 118/1990, această din urmă situație urmând a fi avută în vedere doar la determinarea cuantumului daunelor morale. Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care circumstanțiază sfera de aplicare a actului normativ, poate solicita asemenea despăgubiri „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic”, iar potrivit art. 5 alin. (1 1 ), „la stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanța judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, … măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 …”.

Rezultă că este vorba de un criteriu de cuantificare a daunelor morale (de care ambele instanțe de fond au ținut seama), iar nu de o condiție de admisibilitate a acțiunii, așa cum este ea înfățișată prin criticile recurentului-pârât. Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire a actelor normative emise anterior în scopul reparării prejudiciilor suferite de victimele regimului comunist, cum este și actul normativ invocat în recurs. În consecință, nici această critică nu îndeplinește cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 4. Recurentul a contestat și cuantumul daunelor morale, susținând că acordarea acestora trebuie să respecte criteriul echității și principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Rezultă că, ceea ce se impută instanței de apel nu este ignorarea criteriilor de cuantificare a daunelor morale, ci aprecierea dimensiunii acestor daune prin raportare la criteriile aplicabile în materie, deci o chestiune de fapt, care pune în discuție temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate. Cea mai mare parte dintre susținerile recurentului reprezintă chestiuni de ordin general, pur teoretic, cu privire la imposibilitatea evaluării prejudiciului moral în raport de probe certe și la necesitatea judecării cauzei în echitate, cu respectarea proporționalității între prejudiciu și reparația acordată.

Recurentul nu arată, însă, argumentele pentru care suma acordată de instanța de apel ar fi disproporționată și inechitabilă, în raport de criteriile legale și jurisprudențiale consacrate pentru determinarea prejudiciului moral, neinvocând ignorarea, de către instanță, a vreunuia dintre aceste criterii (valorile lezate prin măsura deportării și stabilirii domiciliului obligatoriu, durata acestei măsuri, repercusiunile asupra vieții reclamantului și autorilor săi în timpul în care a locuit în localitatea unde a fost mutat și ulterior întoarcerii în localitatea de domiciliu, despăgubirile deja acordate prin Decretul – lege nr. 118/1990).

Deși se referă la necesitatea respectării principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, la criteriul echității și al gravității prejudiciului, recurentul nu arată, în mod concret, care sunt greșelile comise de instanța de apel în sensul nerespectării acestor principii și nu face nicio referire la situația particulară a reclamantului. Cenzurarea temeiniciei unei hotărâri nu mai este, însă, posibilă în recurs față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în această cale extraordinară de atac numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie. Pe cale de consecință, criticile legate de aprecierea cuantumului daunelor morale nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs, astfel că nu pot fi analizate, iar prezenta instanță nu poate proceda la reducerea cuantumului fixat de Curtea de Apel. Pe de altă parte, recurentul a mai susținut că solicitantul trebuia să indice un minimum de argumente din care să rezulte în ce măsură i-au fost lezate drepturile personale nepatrimoniale, ceea ce, în speță, a și avut loc, instanța de apel ținând seama, în raport și de susținerile părții menționate, la stabilirea întinderii compensației materiale, de indemnizația primită în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, de durata strămutării și de suferința fizică și psihică produsă reclamantului și familiei sale prin însuși faptul strămutării, din care derivă toate restricțiile de libertate și umilințele la care a fost supuși.

Prin urmare, și cu privire la aceste critici, cea mai mare parte se subsumează nu unor motive de nelegalitate, ci unei aprecieri subiective a recurentului în legătură cu cuantumul acordat, instanța de apel ținând seama de criteriile legale și jurisprudențiale în cuantificarea daunelor acordate. În concluzie, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, împotriva deciziei nr. 307/A din 23 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 septembrie 2011.