ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6381/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6381/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului

civil de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

493 din 24 martie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis, în parte, acțiunea

formulată de reclamantul M.G. în nume propriu, cât și în calitate de moștenitor

al defuncților

M.G. senior, M.M., bunici, M.P. și M.E.,

părinți,

împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Caraș-Severin.

A fost o

bligat pârâtul să plătească reclamantului suma de

250.000

euro

, echivalent în lei la data efectuării plății, cu

titlu de daune morale.

Pentru a

decide astfel, Tribunalul a reținut următoarele:

Prin H.C.M. nr. 200/1951,

s-a hotărât ca locuitorii zonei de frontieră cu Iugoslavia, de pe o fâșie de 25 km, de la graniță, să fie strămutați în interiorul țării, iar, la data de 05 iunie 1951, a fost

emisă și Hotărârea Ministerului Afacerilor Interne pentru declanșarea acțiunii.

Cetățenii vizați de

deportare trebuia luați prin surprindere, astfel încât întreaga operațiune să

nu dureze mai mult de 48 de ore, urmând a fi declanșată concomitent numai în

zona cunoscută de conducerea superioară de partid și de Ministerul de Interne.

În esență, deportarea

propriu-zisă s-a făcut prin trezirea oamenilor în toiul nopții și punerea în

vedere ca, în termen de două ore, să împacheteze ce puteau să ia cu ei.

Bunurile rămase urma

să fie cumpărate la prețuri derizorii, de „colectivele de primire formate din

delegați al Statului popular și ai Ministerului Agriculturii”.

Astfel, pe lângă

mutarea într-un loc necunoscut, s-a petrecut și spolierea strămutaților,

fiindu-le, practic, confiscate terenurile avute în proprietate, recoltele

aflate pe acestea, parcul zootehnic în majoritate, mașinile și utilajele

folosite în agricultură, precum și aproape toate bunurile de valoare din

gospodărie.

Deportații au fost

urcați în vagoane concepute pentru transportul vitelor, iar după mai mult de o

săptămână au ajuns în mijlocul Bărăganului, într-un câmp pe care erau marcate

locuri de casă cu țăruși. Străzile și locurile de casă s-au repartizat pe

etnii, s-au dat drept „cadou” din partea statului paie pentru chirpici, tocuri

de uși și ferestre și au fost invitați să-și ridice singuri locuințele.

La data de 18 iunie 1951,

prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, a fost strămutat, împreună cu părinții, M.P.

și M.E., și bunicii săi, M.G. senior și M.M., în localitatea Jegalia

Nouă-Fetești, unde li s-a stabilit domiciliul obligatoriu, măsura fiind

ridicată la data de 20 decembrie 1955, prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955.

Au fost ridicați de

la domiciliu fără a li se permite să ia nimic cu ei, fără a li se spune unde și

din ce motiv sunt duși, au fost transportați în vagoane descoperite, iar la

destinație au constatat că sunt lăsați în câmp. Ulterior, au construit bordeie

în pământ sau colibe. Erau permanent păziți, să nu părăsească perimetrul

localității, erau supuși unui regim de muncă forțată, chiar dacă reclamantul

era copil, iar bunicii săi erau persoane în vârstă. Au fost permanent supuși

pedepselor corporale, umilințelor și privațiunilor de tot felul, din partea

forțelor de represiune comuniste.

Condițiile de viață

în Bărăgan, astfel cum rezultă și din declarația martorului L.Ș., au fost

îngrozitoare, lipsa produselor alimentare și a medicamentelor, apa potabilă

insuficientă, condițiile precare de igienă au amplificat suferințele apărute în

urma deportării.

Reclamantul împreună

cu familia sa aveau o situație materială înfloritoare, înainte de strămutare,

deținând o casă de locuit mobilată, mai multe terenuri, utilaje pentru lucrarea

câmpului, animale, bunuri casnice.

La întoarcerea din

Bărăgan, bunurile dispăruseră, iar casa era aproape distrusă.

Au fost priviți timp

de mulți ani ca persoane indezirabile, au fost afectați prin imposibilitatea de

a se integra în comunitate, de a stabili relații normale cu cei rămași în

localitate, care știau că fuseseră deportați și se temeau că autoritățile

comuniste s-ar răzbuna în același fel și pe ei dacă erau văzuți în compania

lor.

Reclamantul arată că,

în prezent, atât bunicii, cât și părinții lui, sunt decedați, iar el este

unicul lor moștenitor, conform certificatelor de moștenitor din 13 martie 2010.

Prin stabilirea

domiciliului obligatoriu au fost cauzate, lui și familiei, prejudicii, atât

materiale, cât și morale, afectându-le membrilor acesteia viața ulterioară și

încălcându-se dreptul personal nepatrimonial la libertate, fiind afectate

onoarea și reputația celor strămutați, și având impact și asupra vieții private

a familiei.

Conform

dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă

cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau

securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu,

iar. conform dispozițiilor art. 5 alin. (1), orice persoană care a făcut, în

perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, obiectul unei măsuri administrative

cu caracter politic, precum și, după decesul său, soțul sau descendenții

acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Din

probele administrate, a rezultat că reclamantul întrunește condițiile prevăzute

de susmenționatele articole pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit de el și de antecesorii lui, care au fost

privați de libertate în perioada 18 iunie 1951-20 decembrie 1955, prin măsura

strămutării impusă de autorități.

Prin

deportare, dreptul la imagine al deportatului și al întregii familii a fost

grav afectat, aceștia fiind excluși din viața socială și politică a

comunității, accesul la educație și la un loc de muncă corespunzător pregătirii

ori mai bine remunerat fiind deosebit de dificil, îngreunând, practic, viața

persoanei deportate și a membrilor familiei, în societate, sub toate aspectele

și fiind de natură a împiedica progresul ființei umane.

Date

fiind gravitatea și numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei

strămutate trebuie să i se acorde despăgubiri morale.

Este adevărat că nu

există un sistem care să repare, pe deplin, daunele morale constând în dureri

fizice și psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce

victimei unele alinări sau satisfacții. În materia daunelor morale, principiul

reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter

aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor

daune, imposibil de a fi echivalate material. În schimb, se poate acorda

victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui

echivalent care, prin excelență, poate fi o sumă de bani care îi permite să-și

aline suferința.

De aceea, ceea ce

trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze

prejudiciul, și nu prejudiciul ca atare.

Recunoașterea unui

drept de despăgubire nu se aplică decât prin voința de a oferi o satisfacție

care poate contrabalansa efectul vătămării și fără ca această satisfacție să

aibă o reală corespondență cu prejudiciul, astfel că, la cuantificarea sumei,

accentul trebuie pus pe importanța prejudiciului, din punctul de vedere al

victimei.

În aceste condiții,

prima instanță a apreciat că cererea reclamantului,

de

acordare a daunelor morale, este întemeiată, iar, la stabilirea întinderii

acestora, a avut în vedere consecințele negative suferite de parte, dar și de

familia acesteia, atât pe plan fizic, cât și psihic, importanța valorii morale

lezate, intensitatea cu care reclamantul și familia acestuia au perceput

consecințele vătămării. Dându-se eficiență criteriului unei satisfacții

suficiente și echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 250.000 euro

.

Indemnizația de care

a beneficiat reclamantul în temeiul Decretului lege nr. 118/1990 nu poate

constitui, în niciun caz, o reparație îndestulătoare a suferințelor îndurate,

astfel cum se susține prin întâmpinare.

Reclamantul și

familia acestuia nu au beneficiat de nicio altă despăgubire.

Față de dispozițiile art.

3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6, 8 C.E.D.O., jurisprudența C.E.D.O.

(cauza Kudla vs Polonia), a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în

conformitate cu art. 41 din Convenție, instanța a considerat că, atâta timp cât

reclamantul a făcut dovada gravului prejudiciu moral suferit, are dreptul de a

beneficia de o reparație echitabilă și nediscriminatorie în raport cu alte

categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009.

Împotriva

sentinței a declarat

apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, solicitând admiterea lui modificarea,

în tot, a sentinței civile apelate și, pe fond, respingerea acțiunii civil, ca

neîntemeiată.

Prin

decizia civilă nr. 307/A din 23 septembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara - secția

civilă a admis apelul, a schimbat, în parte, sentința civilă, în sensul că a

obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 5.000 euro, despăgubiri.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a constatat următoarele:

Dreptul la viață, la

integritate fizică și psihică sunt valori universal recunoscute persoanei.

Respectul datorat corpului uman, considerat drept suport necesar vieții

spirituale, afective, artistice, senzoriale și profesionale are rădăcini

profund ancorare în majoritatea civilizațiilor.

Atingerile aduse

persoanei umane prin încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale – dreptul la

viață, la integritate corporală și la sănătate, dreptul la libertate

individuală, dreptul la viață personală, la intimitate și la liniște, la

sensibilitate, la afecțiune și la dragoste, dreptul la viața de familie,

dreptul la cinste, la onoare, la demnitate, la prestigiu și la reputație –

cauzează sau pot cauza nu numai prejudicii materiale, cât și prejudicii morale.

Prejudiciile sau

daunele morale constau mai ales în durerile fizice și psihice încercate de

victime ca urmare a restrângerii posibilităților de viață provenite din

vătămări (loviri, răniri, mutilări etc.), în suferințele psihice determinate de

vătămarea integrității corporale sau a sănătății ori de cauzarea morții unei

persoane apropiate, în suferințele personale și neajunsurile sociale încercate

de victimele calomniilor, defăimărilor, precum și în orice alte prejudicii

privind viața personală, familială și socială a omului.

Problema reparării

daunelor morale a fost dintotdeauna dificilă, din cauza atât a faptului că

suferințele morale nu sunt susceptibile de o reparare propriu-zisă, ci numai de

o alinare, de o ușurare, cât și faptului că unele suferințe morale î-l însoțesc

pe om timp îndelungat și, câteodată, chiar și până la sfârșitul vieții sale.

Documente internaționale

de prim rang proclamă și garantează cele trei drepturi fundamentale cetățenești

care, deși sunt într-o legătură indisolubilă, nu se confundă din punct de

vedere juridic. Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de

Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948 stabilește că orice om are

dreptul la viață, la libertate fizică și psihică, la inviolabilitate. Pactul

Internațional cu privire la drepturile civile și politice, precum și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale statuează că

dreptul la viață este inerent persoanei umane.

Pornind de la aceste

considerații teoretice și având în vedere că legislația nu stabilește criterii

legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina și jurisprudența au

consacrat anumite criterii, cum ar fi consecințele negative suferite pe plan

fizic și moral, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost

afectate situația familială, situație profesională sau cea socială.

Un criteriu

fundamental, însă, consacrat de doctrină și jurisprudență în cuantificarea

despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din aceste

punct de vedere, stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică, fără

îndoială, și o doză de aproximare, iar instanța trebuie să stabilească un

anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi

înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, care să permită celui

prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se

ajunge în situația îmbogățirii fără just temei.

Și în termenii

Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia

despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să

primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte

compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi

excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru

victime.

Pornind de la aceste

considerații teoretice și având în vedere particularitățile speței de față,

este fără îndoială că reclamantul împreună cu membri familiei sale, părinți și

bunici, au suferit efectiv urmare a măsurii deportării în Câmpia Bărăganului, atât

pe perioada celor 5 ani de strămutare, cât și ulterior.

Sub

aspectul cuantumului despăgubirilor, Curtea a reținut că, la data soluționării

apelului, sunt aplicabile dispozițiile art. II din O.U.G. nr. 62/2010, potrivit

cărora „procesele aflate în curs de judecată și în care nu s-au pronunțat

hotărâri definitive trebuie să se conformeze limitelor de sume prevăzute la art.

5 alin. (1) lit. a pct. 1 și 2 din Legea nr. 221/2009.

Din

perspectiva dispozițiilor legale sus menționate (Legea nr. 221/2009, astfel cum

a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010), instanța de apel a apreciat că,

pentru prejudiciul moral suferit de reclamant, suma de 5000 euro este

echitabilă.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice

Caraș-Severin, criticând-o pentru următoarele motive:

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, modificată și completată de

O.U.G. nr. 62/2010, se pot acorda despăgubiri morale doar persoanelor care au

suferit o condamnare cu caracter politic, nu și celor care au fost supuse unei

măsuri administrative cu caracter politic.

În speță, reclamantul

și familia acestuia nu au suferit o condamnare, ci au făcut obiectul unei

măsuri administrative cu caracter politic. Prin urmare, nu sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudicial

moral suferit.

Legea nr. 221/2009

prevede posibilitatea de a se acorda daune morale persoanelor care au suferit o

condamnare, iar nimeni nu poate adăuga la lege.

În susținerea celor

de mai sus, recurentul a invocat și dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din

actul normativ enunțat, care arată, fără echivoc, ce înseamnă condamnări cu

caracter politic, și anume, cele dispuse printr-o hotărâre judecătorească.

Instanța nu poate

face distincția și nici asocierea unei condamnări, în sensul Legii nr.

221/2009, cu o altă măsură luată împotriva familiei reclamantului, aceasta

având în vedere principiul de drept „ubi lex non distinguit, nec nos

distinguere debemus”.

sunt definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care

constituie atributul personalității umane, ele nefiind susceptibile de evaluare

bănească.

acordarea daunelor morale nu se justifică având în vedere faptul că înseși

drepturile prevăzute și acordate în temeiul Decretului lege nr. 118/1990,

republicat, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă măsuri cu

caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive

politice.

reclamantului, prin decizia atacată, este nejustificată în raport de întinderea

prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un

izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați.

Daunele morale, fiind

nemateriale, nu pot avea un echivalent valoric, deci, nu pot fi evaluate în

bani.

Daunele morale

constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori

care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea

corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte

valori similare.

Prejudiciile morale

pot fi apreciate, dar nu în bani, ci după criterii nepatrimoniale, specifice

naturii prejudiciului.

Prejudiciul moral nu

poate fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale, lăsate la

aprecierea instanței de judecată, care va stabili cuantumul bănesc al

prejudiciului suferit.

Pentru a putea fi

cuantificat prejudiciul „moral”, este nevoie de un criteriu de referință față

de care un judecător să poată aprecia mărimea daunelor morale pe care le poate

acorda reclamantului, cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea

acordată.

Cu privire la

cuantificarea prejudiciului moral, este de reținut ca aceasta nu este supusă

unor criterii precise de determinare.

Cuantumul se

stabilește prin apreciere, urmare aplicării, de către instanța de judecată, a

criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză.

La repararea daunelor

morale instanța de judecata trebuie să țină cont și de criteriul echității.

Cuantificării

prejudiciului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă,

corespunzătoare prejudiciului real suferit.

Gravitatea

prejudiciului constituie un criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirii

destinate reparării prejudiciilor morale.

În privința

prejudiciului moral, instanța de judecată apreciază de la caz la caz dacă repararea

trebuie să se facă în formă bănească și cuantumul acesteia sau, dimpotrivă,

dacă nu trebuie reparat pentru că gravitatea sa nu justifică o asemenea măsura.

La acțiunea de daune

morale certitudinea poate purta numai cu privire la existența prejudiciului, nu

și la întinderea acestuia, respectiv posibilitatea de a fi evaluat.

Raportat la

împrejurările speței, o statuare în echitate, care să asigure reparația morală,

și nu una având scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al

cuantumului despăgubirilor solicitate.

Este necesar ca cel

care pretinde daunele morale să arate un minim de argumente și indicii din care

să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin

Constituție, i-au fost lezate prin prejudiciu și, pe cale de consecință, să se

poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze

prejudiciul.

Recurentul a

solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate și, pe

fond, respingerea acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată.

Intimatul reclamant

nu a depus întâmpinare.

Analizând decizia

recurată din perspectiva criticilor formulate de pârât și a dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de acesta este

nefondat, pentru următoarele considerente:

susținerilor recurentului, Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la despăgubiri

pentru prejudiciul moral nu doar în cazul condamnărilor cu caracter politic, ci

și în cazul măsurilor administrative cu caracter politic, criticile în acest sens

nefiind întemeiate.

Astfel, potrivit art.

5 alin. (1) din Lege, „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter

politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul

unei măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei

persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv,

pot solicita instanței de judecată, în termen de trei ani de la data intrării

în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare…”.

Într-adevăr, la lit.

a) din textul redat mai sus, se face referire expresă doar la prejudiciul moral

suferit prin condamnare, astfel încât, raportat strict la criteriul

argumentului gramatical, susținerea recurentului este corectă.

Instanța de apel a

procedat însă, în mod corect, atunci când a acordat despăgubiri în speța de

față, unde se reține că reclamantul și antecesorii săi au fost supuși unei

măsuri administrative cu caracter politic.

În soluționarea

cauzei, instanța nu se poate rezuma doar la interpretarea gramaticală, ci

trebuie să aibă în vedere și perspectiva interpretării logico-sistematice și

teleologice, reținând, în urma corelării mai multor dispoziții din cuprinsul

actului normativ cu art. 5 alin. (1) lit. a), că această normă se aplică și în

cazul măsurilor administrative cu caracter politic.

Astfel după cum

rezultă chiar din titlul legii, aceasta se aplică atât condamnărilor cu

caracter politic, cât și măsurilor administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

De asemenea, este

necesar să fie corelate dispoziția de la lit. a) a art. 5 alin. (1) cu cea din

preambulul acestui alineat, care deschide calea acțiunii în justiție pentru

repararea prejudiciului suferit atât ca urmare a unor condamnări cu caracter

politic, cât și ca urmare a unor măsuri administrative cu caracter politic.

În urma acestei

corelări, rezultă că intenția legiuitorului a fost de a despăgubi pentru

prejudiciul moral suferit atât persoanele care au fost condamnate politic, cât

și pe cele care au suferit măsuri administrative din aceleași motive.

Scopul

legiuitorului în sensul amintit a fost confirmat ulterior prin adoptarea O.U.G.

nr. 62/2010 care, la art. I pct. 1, prevedea că „

La art. 5 alin. (1), lit. a) se

modifică și va avea următorul cuprins:

„a)

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în

cuantum de până la:

de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic…”.

Chiar

dacă art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 a fost declarat neconstituțional prin

decizia nr. 1354/2010 a Curții Constituționale, el este concludent pentru

rezolvarea problemei de drept ce formează obiect de critică la primul motiv din

cererea de recurs a pârâtului.

Din

expunerea motivelor prezentată în partea introductivă a ordonanței de urgență

menționate, aceasta a fost adoptată în scopul instituirii unui regim echitabil

în acordarea despăgubirilor, care să mențină echilibrul bugetar la un nivel

optim, iar nu în scopul de a extinde sfera persoanelor beneficiare a

despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, prevăzute în Legea nr. 221/2009

în forma inițială. În caz contrar, însuși scopul Ordonanței, de a limita

cuantumul despăgubirilor în funcție și de cel care le solicită (victima

opresiunii, soțul supraviețuitor sau descendenții până la gradul II inclusiv)

pentru a evita afectarea echilibrului bugetar, nu s-ar mai regăsi în cazul în

care sfera persoanelor beneficiare ar fi fost extinsă prin actul normativ în

discuție.

Așa fiind,

categoriile de despăgubiri - morale și materiale, enumerate în continuare, la lit.

a) și b), nu pot fi înțelese decât ca vizând persoanele care au suferit oricare

dintre măsurile cu caracter politic menționate la alin. (1), adică fie condamnări,

fie măsuri administrative.

Pe de altă parte, a

distinge între cele două categorii de măsuri cu caracter politic - condamnări

și măsuri administrative, sub aspectul naturii prejudiciului supus reparării -

moral sau material, ar însemna crearea unui cadru juridic discriminatoriu

pentru persoane aflate în situații similare, întrucât atât condamnările cu

caracter politic, cât și măsurile administrative cu caracter politic sunt

măsuri abuzive ale regimului comunist, care au generat prejudicii materiale și

morale celor cărora s-au împotrivit, sub diverse forme, regimului totalitar

comunist.

Prin urmare,

recunoscând reclamantului dreptul la acordarea de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin dislocarea și stabilirea de domiciliu

obligatoriu, măsură administrativă cu caracter politic prevăzută la art. 3 alin.

(1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu

aplicarea corectă a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din această lege.

În consecință, din

acest punct de vedere, nu sunt întrunite, în speță, condițiile cazului de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

în timp ce drepturile patrimoniale au un conținut economic, evaluabil în bani

și, ca atare, prejudiciul este ușor de determinat, drepturile nepatrimoniale au

un conținut care nu poate fi exprimat bănește, având în vedere că ele vizează

drepturi ale personalității umane (dreptul la viață, la integritate fizică, la

onoare și demnitate).

Cu toate acestea,

despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial

fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate,

de a-i acorda o satisfacție, o categorie juridică cu caracter special, nu poate

fi refuzată din cauza imposibilității, cu totul firești, de stabilire a unei

concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la

a cărui reparare este destinată să contribuie.

Repararea daunelor

morale este și trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o

compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de

măsuri nepatrimoniale și patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcție

de particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită

satisfacție sau ușurare – pe căi indirecte oarecum – pentru suferințele

îndurate.

Banii trebuie admiși

printre măsurile de reparare a daunelor morale pentru același motiv pentru care

sunt admise și așa-zisele mijloace adecvate de natură nepatrimonială, adică

pentru faptul că, deși nu compensează nimic în sensul propriu al termenului, ei

pot oferi persoanei lezate o anumită compensație pentru răul suferit, o anumită

satisfacție sau ușurare, care poate fi nu atât un efect al cuantumului sumei

acordate – deși nici acest aspect nu este de neglijat – cât al simplului fapt

că despăgubirea i-a fost recunoscută și acordată. De altfel, art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 prevede, în mod expres, acordarea de despăgubiri, ca

modalitate de reparație a prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu

caracter politic.

Este motivul pentru

care, în speță, instanțele anterioare nu s-au limitat la măsura nepatrimonială

a constatării caracterului politic al măsurii administrative dispuse față de

reclamant și autorii lui, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, ci i-au acordat

acestuia despăgubiri bănești pentru suferințele psihice îndurate în urma

aplicării acestei măsuri.

O atare soluție este

în concordanță și cu jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor

Omului, care nu limitează reparația pentru prejudiciul moral încercat prin

condamnare și arestare pe nedrept doar la constatarea încălcării Convenției, ci

recunoaște și dreptul la despăgubiri bănești echitabile, care nu înseamnă,

însă, o sumă modică, cum, neîntemeiat, se pretinde în recurs.

recurentului-pârât, nu sunt excluși de la acordarea despăgubirilor morale pe

temeiul Legii nr. 221/2009 cei care au primit deja o reparație conform

Decretului-lege nr. 118/1990, această din urmă situație urmând a fi avută în

vedere doar la determinarea cuantumului daunelor morale.

Astfel, potrivit art.

5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care circumstanțiază sfera de aplicare a

actului normativ, poate solicita asemenea despăgubiri „orice persoană care a

suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie

1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic”,

iar potrivit art. 5 alin. (1

1

), „la stabilirea cuantumului

despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanța judecătorească va lua în

considerare, fără a se limita la acestea, … măsurile reparatorii deja acordate

în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 …”.

Rezultă că este vorba

de un criteriu de cuantificare a daunelor morale (de care ambele instanțe de

fond au ținut seama), iar nu de o condiție de admisibilitate a acțiunii, așa

cum este ea înfățișată prin criticile recurentului-pârât.

Legea nr. 221/2009

are caracter de complinire a actelor normative emise anterior în scopul

reparării prejudiciilor suferite de victimele regimului comunist, cum este și

actul normativ invocat în recurs.

În consecință, nici

această critică nu îndeplinește cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

contestat și cuantumul daunelor morale, susținând că acordarea acestora trebuie

să respecte criteriul echității și principiul proporționalității daunei cu

despăgubirea acordată.

Rezultă că, ceea ce

se impută instanței de apel nu este ignorarea criteriilor de cuantificare a

daunelor morale, ci aprecierea dimensiunii acestor daune prin raportare la

criteriile aplicabile în materie, deci o chestiune de fapt, care pune în

discuție temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate.

Cea mai mare parte

dintre susținerile recurentului reprezintă chestiuni de ordin general, pur

teoretic, cu privire la imposibilitatea evaluării prejudiciului moral în raport

de probe certe și la necesitatea judecării cauzei în echitate, cu respectarea

proporționalității între prejudiciu și reparația acordată.

Recurentul nu arată,

însă, argumentele pentru care suma acordată de instanța de apel ar fi

disproporționată și inechitabilă, în raport de criteriile legale și

jurisprudențiale consacrate pentru determinarea prejudiciului moral, neinvocând

ignorarea, de către instanță, a vreunuia dintre aceste criterii (valorile

lezate prin măsura deportării și stabilirii domiciliului obligatoriu, durata

acestei măsuri, repercusiunile asupra vieții reclamantului și autorilor săi în

timpul în care a locuit în localitatea unde a fost mutat și ulterior

întoarcerii în localitatea de domiciliu, despăgubirile deja acordate prin

Decretul – lege nr. 118/1990).

Deși se referă la

necesitatea respectării principiului proporționalității daunei cu despăgubirea

acordată, la criteriul echității și al gravității prejudiciului, recurentul nu

arată, în mod concret, care sunt greșelile comise de instanța de apel în sensul

nerespectării acestor principii și nu face nicio referire la situația

particulară a reclamantului.

Cenzurarea

temeiniciei unei hotărâri nu mai este, însă, posibilă în recurs față de actuala

configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în

această cale extraordinară de atac numai pentru motive de nelegalitate, nu și

de netemeinicie.

Pe cale de

consecință, criticile legate de aprecierea cuantumului daunelor morale nu se

încadrează în niciunul dintre cazurile de nelegalitate expres și limitativ

prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în

recurs, astfel că nu pot fi analizate, iar prezenta instanță nu poate proceda

la reducerea cuantumului fixat de Curtea de Apel.

Pe de altă parte,

recurentul a mai susținut că solicitantul trebuia să indice un minimum de

argumente din care să rezulte în ce măsură i-au fost lezate drepturile

personale nepatrimoniale, ceea ce, în speță, a și avut loc, instanța de apel

ținând seama, în raport și de susținerile părții menționate, la stabilirea

întinderii compensației materiale, de indemnizația primită în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990, de durata strămutării și de suferința fizică și

psihică produsă reclamantului și familiei sale prin însuși faptul strămutării,

din care derivă toate restricțiile de libertate și umilințele la care a fost

supuși.

Prin urmare, și cu

privire la aceste critici, cea mai mare parte se subsumează nu unor motive de

nelegalitate, ci unei aprecieri subiective a recurentului în legătură cu

cuantumul acordat, instanța de apel ținând seama de criteriile legale și

jurisprudențiale în cuantificarea daunelor acordate.

În concluzie, în baza

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de

pârât, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, împotriva

deciziei nr. 307/A din 23 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 23 septembrie 2011.