ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2803/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1035 din 28 octombrie 2010, Tribunalul Brăila a respins excepția inadmisibilității acțiunii reclamantelor V.A., C.E.E. și S.I., prin moștenitori legali V.U. și V.A., a admis acțiunea acestora și, drept consecință, a obligat pe pârâții Municipiul Brăila și SC V.C. SRL Brăila, să lase, reclamantelor, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în Brăila, str. Galați, a disjuns cererile de chemare în garanție formulate de pârâta SC V.C. SRL Brăila împotriva chematei în garanție Consiliul Local al municipiului Brăila și chemata în garanție Consiliul Local al municipiului Brăila împotriva chematei în garanție Direcția Generală a Finanțelor Publice Brăila.

În privința excepției inadmisibilității, s-a reținut că, prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, întrucât este posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune, să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În privința regulii unanimității, s-a reținut că acțiunea în revendicare are natura juridică a unui act juridic de dispoziție, cu consecința practică a impunerii condiției ca reclamanții într-o astfel de acțiune să fie proprietari exclusivi ai bunului, nefiind posibilă introducerea cererii doar de către unii coindivizari. Așadar, legitimarea procesuală activă este conferită proprietarului exclusiv al bunului sau tuturor coproprietarilor în cazul indiviziunii sau devălmășiei. Asupra regulii unanimității, s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului - cauza Lupaș împotriva României - stabilind că regula unanimității este clară, accesibilă și previzibilă, în sensul jurisprudenței Curții, limitarea pe care ea o impune dreptului de acces la un tribunal urmărind un scop legitim, respectiv protecția drepturilor tuturor moștenitorilor fostului proprietar al imobilului.

În cauza de față, toți coproprietarii bunului au formulat acțiunea în revendicare. Pe fondul raportului juridic litigios, s-a reținut că, prin actul de vânzare-cumpărare din 14 mai 1941, A.C., în calitate de mamă a minorelor I.C., E.E.C. și A.C., a cumpărat imobilul în litigiu iar prin certificat notarial se atestă că numele de familie „C.” poate fi ortografiat. Deciziunea nr. 5561 din 10 mai 1949 atestă faptul că imobilul în litigiu a fost preluat în administrare de către primărie. Prin contractului de vânzare-cumpărare din 19 septembrie 2006, pârâta SC V.C. SRL a dobândit spațiul comercial situat la parterul imobilul în litigiu iar dreptul de proprietate a fost înscris în cărțile funciare nedefinitive ale municipiului Brăila.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, face parte din domeniul public sau privat al statului sau unităților administrativ-teritoriale și bunul dobândit de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă a intrat în proprietatea statului, în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România este parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Printr-o interpretare per a contrario a acestui text de lege, dacă preluarea s-a făcut de către stat cu încălcarea dispozițiilor legale aflate în vigoare la momentul preluării, bunul a fost preluat fără titlu valabil, iar dreptul de proprietate nu s-a strămutat niciodată la stat, ci a rămas în patrimoniul titularului său.

S-a apreciat că pârâtele Municipiul Brăila și Direcția Serviciilor Publice Brăila au invocat drept titlu, Deciziunea nr. 5561 din 10 mai 1949, act ce nu poate constitui un mod legal de dobândire a dreptului de proprietate. În privința conflictului dintre titlul reclamantelor și titlul pârâtei SC V.C. SRL, s-a reținut că acestea provin de la autori diferiți, soluția fiind compararea drepturile autorilor de la care provin și de a da eficiență titlului ce vine de la autorul al cărui drept este preferabil. S-a constatat astfel, că titlul preferabil este cel al reclamantelor. Prin decizia civilă nr. 75/A din 19 aprilie 2001, Curtea de apel Galați - secția civilă a respins, ca nefondate, apelurile pârâților.

S-a reținut că, prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție București nu a exclus posibilitatea recurgerii la acțiunea în revendicare pe drept comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, întrucât caracterul real al acțiunii în revendicare se conservă atât timp cât există posibilitatea de a readuce imobilul revendicat în patrimoniul revendicatorului. A susține că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoana care nu a formulat notificarea în termenul de 6 luni prevăzut de art. 21 alin. (1), prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, nu mai poate promova acțiunea în revendicare, înseamnă a i se interzice accesul la justiție, contrar dispozițiilor art. 6 din Convenție.

Pârâta SC V.C. SRL nu se poate prevala de buna-credința cumpărătorului în lipsa titlului valabil sub care a stăpânit imobilul, vânzătorul acestuia, Municipiul Brăila. Corect s-a reținut că este preferabil titlul reclamantelor, față de modalitatea sub care a stăpânit bunul cel care i l-a înstrăinat în anul 2006. Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cereri de recurs pârâtul Serviciul de Utilitate Publică de Administrare a Fondului Locativ și al Cimitirelor - Direcția Serviciilor Publice Brăila, pârâta SC V.C.

SRL, Consiliul Local Municipal Brăila și pârâtul Municipiul Brăila, prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: Recursul pârâtului Serviciul de Utilitate publică de Administrare a Fondului Locativ și al Cimitirelor - Direcția Serviciilor Publice Brăila - a vizat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate: În mod greșit a fost respinsă excepția inadmisibilității, cât timp prin decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis ca, în cazul în care există neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Prioritatea poate fi dată în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de prioritate ori securității raporturilor juridice.

Cererea reclamantelor aduce atingere securității raporturilor juridice, în condițiile în care o parte din imobil a fost vândut recurentei-pârâte SC V.C. SRL, o parte fiind închiriată, chiriașii aducând numeroase îmbunătățiri imobilului. S-a susținut totodată că, în cauză, nu s-a cerut anularea contractului de vânzare-cumpărare. În mod greșit s-a reținut că imobilul în litigiu nu a trecut cu titlu la stat, cât timp a fost depusă la dosar deciziunea nr. 5561 din 10 mai 1949, prin care imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului. Imobilul a fost părăsit de proprietari, care timp de aproape 60 de ani nu s-au interesat de imobilele în litigiu. Cât privește obligarea instituției, în solidar cu ceilalți pârâți, la plata sumei de 8000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, aceasta este nelegală.

În subsidiar, au fost invocate dispozițiile art. 274 alin. (2) C. proc. civ., prin care instanța de judecată poate micșora onorariul avocaților, având în vedere că volumul de muncă nu justifică o sumă atât de mare. Recursul pârâtei SC V.C. SRL a vizat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate: În ceea ce privește respingerea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, promovată după apariția Legii nr. 10/2001, s-a susținut că altul a fost raționamentul instanței supreme când a pronunțat decizia în interesul legii, statuând în mod neechivoc că pentru a face admisibilă o asemenea acțiune în revendicare, aceasta nu trebuie să aducă atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Instanțele anterioare au considerat că excluderea de către instanță din sfera lor de competență a acțiunii în revendicare este contrară dreptului de acces la justiție, garantat de art. 6 din Convenție. Acestea au ignorat însă faptul că, prin promovarea acțiunii în revendicare, se aduce atingere principiului securității raporturilor juridice născute între stat și persoana juridică pârâtă, care, de bună-credință fiind, în baza Legii nr. 550/2002, a cumpărat la licitație spațiul comercial în litigiu, contractul încheiat nefiind declarat/constatat nul printr-o hotărâre judecătorească irevocabila. La momentul scoaterii la licitație și licitării efective a acestui spațiu au fost verificate atât de către stat, cât și de către recurentă, prin diligențele proprii, condițiile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 550/2002.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora "după apariția legii speciale o acțiune în revendicare imobiliară, întemeiată pe dreptul comun, urmează a fi respinsă ca atare" și ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora "bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Într-o acțiune în revendicare, pentru a se stabili care titlu este preferabil este necesar a se verifica autorii de la care fiecare parte a dobândit titlul, precum și drepturile acestora.

Așa cum rezultă din ordinea cronologică a actelor administrate, prin deciziunea nr. 5561 din 10 mai 1949, imobilul în litigiu a intrat în posesia primăriei pentru a se evita ocuparea fără drept, dar și buna conservare a imobilului. În cadrul analizei preferabilității titlurilor de proprietate, instanța nu a sesizat faptul că partea din spațiul comercial care a făcut obiectul înstrăinării la licitație, figura înscrisă în cartea funciară cu nr. cadastral provizoriu. Ulterior datei încheierii contractului de vânzare-cumpărare, SC B.M. SRL s-a transformat în SC V.C. SRL, societate cu care s-a încheiat, la data de 19 septembrie 2006, după achitarea tuturor ratelor, contractul de vânzare-cumpărare din 19 septembrie 2006. Dreptul de proprietate asupra bunului imobil a fost înscris definitiv în cartea funciară a Județului Brăila prin încheierea din 27 septembrie 2006, definitivă.

Au fost invocate dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, conform cărora "înscrierile în cartea funciară își vor produce efectele de opozabilitate față de terți de la data înregistrării cererilor; ordinea înregistrării cererilor va determina rangul înscrierilor." Instanța supremă a stabilit că, în conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună-credință al bunului imobil, este preferat acesta din urmă. Recunoașterea prevalenței interesului subdobânditorului de bună-credință a fost impusă de preocuparea pentru asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice.

Deși nu s-a formulat o acțiune în nulitatea actului, potrivit teoriei subdobânditorului de bună-credință cu titlu oneros a unui bun imobil de la un non dominus, legiuitorul face distincție între eroarea în care s-a aflat cumpărătorul la momentul încheierii actului, ce face vânzarea anulabilă pentru viciu de consimțământ, ce poate fi invocată pe cale de acțiune sau de excepție, dar numai de către cumpărător, și reaua-credință a cumpărătorului la momentul încheierii actului, situație în care operează regula potrivit căreia nevalabilitatea titlului de proprietate al vânzătorului atrage și nulitatea titlului subdobânditorului, operațiunea juridică având la bază o cauză ilicită. Fără a anula actul subdobânditorului de bună-credință, instanța e ținută de valabilitatea lui, de condițiile în care a fost încheiat, împrejurare care demonstrează faptul că acțiunea în revendicare aduce atingere securității raporturilor juridice.

Prin prisma apărărilor formulate mai sus, obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 8000 lei, nu este o soluție echitabilă, temeinică și legală. Recursul Consiliului Local Municipal Brăila a vizat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate: În temeiul prevederilor art. 304 pct. 5, raportate la prevederile art. 261 alin. (1) pct. 2 și 6, art. 294 C. proc. civ., s-a invocat nulitatea d eciziei, întrucât reclamanții au înțeles să se judece cu Municipiul Brăila, prin p rimar, iar decizia instanței de apel a avut în vedere „apelurile declarate de pârâții Primăria municipiului Brăila, prin primar ..". Conform prevederilor art. 77, raportate la prevederile art. 21 din Legea nr. 215/2001, în judecată nu poate sta decât Municipiul Brăila, ca unitate administrativ-teritorială, cu personalitate juridică, reprezentată prin primar, iar nu „primăria", ca entitate funcțională și lipsită de personalitate juridică.

S-a solicitat totodată admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, câtă vreme ne aflăm în prezența unei situații de fapt reglementate în drept de o normă specială, cu aplicare prioritară, respectiv Legea nr. 10/2001. S-a dat o greșită interpretare și aplicare prevederilor Legii nr. 10/2001, cât timp decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a României a precizat că prioritatea dreptului comun față de legea specială poate fi dată în situația în care acțiunea în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice. Instanța de apel în mod greșit a considerat că regula unanimității este respectată, câtă vreme nu s-a făcut dovada că acțiunea în revendicare a fost formulată de către toți coproprietarii.

Acțiunea în revendicare se poate exercita de către toți copărtașii cărora le aparține proprietatea. Acțiunea în revendicare are ca scop recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului în litigiu și readucerea în patrimoniul acesteia, iar nu simpla recunoaștere a dreptului de proprietate asupra unei cote-părți ideale nedeterminate în materialitate sa. Astfel, o acțiune în revendicare imobiliară introdusă doar de către unii dinte coindivizari este inadmisibilă. Nu sunt îndeplinite condițiile art. 274 C. proc. civ., motivat de faptul că reclamanții nu au uzat de prevederile Legii nr. 10/2001, nu au depus notificare, ceea ce a avut ca și legătură de cauzalitate înstrăinarea unei părți din imobil.

Recursul pârâtului Municipiul Brăila a vizat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate: În temeiul prevederilor art. 304 pct. 5, raportate la prevederile art. 261 alin. (1) pct. 2 și 6, art. 294 C. proc. civ., s-a invocat nulitatea d eciziei, întrucât reclamanții au înțeles să se judece cu Municipiul Brăila, prin p rimar, iar decizia instanței de apel a avut în vedere „apelurile declarate de pârâții Primăria municipiului Brăila, prin primar ..". Conform prevederilor art. 77, raportate la prevederile art. 21 din Legea nr. 215/2001, în judecată nu poate sta decât Municipiul Brăila, ca unitate administrativ-teritorială, cu personalitate juridică, reprezentată prin primar, iar nu „primăria", ca entitate funcțională și lipsită de personalitate juridică.

S-a solicitat admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, câtă vreme ne aflăm în prezența unei situații de fapt reglementate în drept de o normă specială, cu aplicare prioritară, respectiv Legea nr. 10/2001. S-a dat o greșită interpretare și aplicare prevederilor Legii nr. 10/2001, cât timp decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a României a precizat că prioritatea dreptului comun față de legea specială poate fi dată în situația în care acțiunea în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice. Instanța de apel în mod greșit a considerat că regula unanimității este respectată câtă vreme nu s-a făcut dovada că acțiunea în revendicare este formulată de către toți coproprietarii imobilului.

Acțiunea în revendicare se poate exercita de către toți copărtașii cărora le aparține proprietatea. Acțiunea în revendicare are ca scop recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului în litigiu și readucerea în patrimoniul acesteia, iar nu simpla recunoaștere a dreptului de proprietate asupra unei cote-părți ideale nedeterminate în materialitate sa. Astfel, o acțiune în revendicare imobiliară introdusă doar de unii dinte coindivizari este inadmisibilă. Nu sunt îndeplinite cerințele art. 274 C. proc. civ., motivat de faptul că reclamanții nu au uzat de prevederile Legii nr. 10/2001, nu au depus notificare, ceea ce a avut ca și legătură de cauzalitate înstrăinarea unei părți din imobil.

În apărare, prin întâmpinare, s-au invocat următoarele considerente de fapt și de drept: Instanța de apel a considerat că pârât în cauză este Municipiul Brăila, așa cum rezultă din motivarea întregii decizii. Împrejurarea că, în dispozitiv, s-a menționat o altă persoana juridică nu este de natură să aducă nici un prejudiciu pârâtei, aceasta fiind doar o eroare de redactare. Faptul că recursul a fost promovat în termen de către pârâtă demonstrează că aceasta a luat cunoștință nemijlocit de decizia pronunțată. Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu conduce la concluzia că o acțiune în revendicarea unei proprietăți preluate fără titlu de stat ar putea fi considerată inadmisibilă, indiferent sub care aspect, întrucât Convenția Europeană a Drepturilor Omului consacră accesul liber la justiție a tuturor persoanelor, în apărarea drepturilor lor.

În ceea ce privește necesitatea respectării principiului securității raporturilor juridice, s-a susținut că acest principiu se referă la respectarea unor hotărâri judecătorești date în considerarea unei anumite situații juridice, asupra cărora nu se mai poate reveni prin alte hotărâri judecătorești. Faptul că pârâta a dobândit parte din imobil printr-un act de vânzare-cumpărare, chiar și în calitate de cumpărător de bună-credință, nu poate anula de la sine dreptul de proprietate al reclamanților, care, la rândul lor, au dobândit dreptul asupra imobilului printr-un act de vânzare-cumpărare, preferabil celui încheiat de pârâtă. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, s-a susținut că reclamanții dețin dreptul de proprietate asupra întregului imobil, și nu doar asupra unei părți a acestuia, prin urmare, regula unanimității este pe deplin respectată.

În privința recurentului Consiliul Local Municipal Brăila , s-a susținut că acesta neavând calitatea de pârât în cauză, nu putea formula recurs. Pe fondul cauzei, s-a susținut că reclamantele au ales între a solicita anularea titlului pârâtei și a solicita compararea celor două titluri, conform principiului electa una via. Nici o normă legală nu impune că, în cazul unei astfel de acțiuni, să se solicite, în prealabil, anularea unuia dintre titluri. De altfel, reclamantele dețin un titlu de proprietate valabil și necontestat, care nu a fost anulat și nu a fost defăimat în vreun fel.

În ceea ce privește calificarea imobilului ca fiind trecut în proprietatea statului cu titlu, s-a susținut că prin Constituția din 1948, în vigoare la data preluării, se stipula că "proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege" (art. 8), respectiv că "pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție''( art. 10). În ceea ce privește condiția de a nu atinge un alt drept de proprietate, aceasta nu poate fi primită, atâta timp cât și reclamantele, la rândul lor, invocă propriul lor drept de proprietate, preferabil celui al pârâților. Simplul fapt că statul, printr-un act de violență, a deposedat reclamanții de proprietatea lor, proprietate care, în aceste condiții, a trecut în proprietatea pârâtei, nu acordă de plano legitimitate acestui drept, în cazul în care el este pus la îndoială de către reclamanți.

Instanța este cea care trebuie să stabilească, pe baza criteriilor de preferabilitate invocate, care din titluri este mai bine caracterizat. Autoritatea judecătorească este cea care are căderea de a aprecia asupra cererii de comparare a titlurilor de proprietate. În ceea ce privește preferabilitate titlului reclamantelor în fața titlului pârâtelor, s-a susținut că buna-credință a subdobânditorului, nu are relevanță decât în situația în care s-ar pune problema anulării actului de vânzare-cumpărare. În situația cauzei pendinte, buna-credință nu poate fi considerată un criteriu de apreciere asupra preferabilității, având în vedere că și reclamantele au dobândit bunul în condiții de deplină bună-credință.

Pârâta SC V.C. SRL a formulat cerere de chemare în garanție pentru stabilirea despăgubirilor cuvenite în situația în care ar fi evinsă în dreptul său, de către reclamanți. În timp ce pârâta-recurentă își va putea recupera de la stat suma actualizată a prețului plătit, pentru reclamanți, posibilitatea de a fi vreodată despăgubiți pentru pierderea proprietății lor, este practic iluzorie. Recursurile sunt întemeiate și vor fi admise, numai pentru considerentele de fapt și de drept ce urmează, comune tuturor criticilor de nelegalitate formulate: În privința excepției inadmisibilității acțiunii, Înalta Curte apreciază că soluția pronunțată este corectă, și, drept consecință, o va menține, prin raportare la decizia nr. 33/2008 a instanței supreme.

În chiar dispozitivul acestei decizii s-au configurat principiile ce trebuie avute în vedere de instanțe în soluționarea acțiunilor în revendicare deduse judecății după momentul adoptării legii speciale, respectiv (1) concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială și (2) dacă sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate și că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Pentru ipoteza în care se pretinde că există neconcordanțe între legea internă și Convenție, de principiu, instanțele anterioare sunt chemate să analizeze în mod efectiv, pe fond, dacă reclamantul din acțiunea în revendicare se poate prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, respectiv să verifice dacă pârâtul nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției ce trebuie protejat. Din perspectiva reclamanților, soluționând acțiunea în revendicare fără a se pronunța cu privire la pretinsul drept de proprietate, acestora li s-ar fi încălcat dreptul de acces la o instanță. Din perspectiva pârâtei deținătoare a unui contract ce nu a fost anulat în instanță, situația trebuia în egală măsură analizată prin prisma art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în sensul de a se cerceta dacă deține sau nu un bun în sensul Convenției.

Instanțele anterioare au concluzionat astfel corect că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, întrucât este posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune, să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și trebuie să i se asigure accesul la justiție. În privința fondului raportului juridic litigios, situația particulară a cauzei pendinte a configurat ipoteza conflictului dintre deținătoarea unui titlu valabil de proprietate (ce nu a fost desființat pe calea acțiunii în anulare) și moștenitorii fostului proprietar al imobilului în litigiu, ce și-au întemeiat pretenția de revendicare pe supraviețuirea dreptului vechi, neconfirmat în justiție.

Deși acțiunea în revendicare este admisibilă, în virtutea principiului liberului acces la justiție, în circumstanțele particulare ale cauzei pendinte pe deplin clarificate în fața instanțelor anterioare, aceasta se dovedește a fi neîntemeiată. În esență, s-a avut în vedere faptul că, prin actul de vânzare-cumpărare din 14 mai 1941, A.C., în calitate de mamă a minorelor I.C., E.E.C. și A.C., a cumpărat imobilul în litigiu, respectiv că, prin Deciziunea nr. 5561 din 10 mai 1949, acesta a fost preluat în administrarea primăriei. Prin contractului de vânzare-cumpărare din 19 septembrie 2006, recurenta-pârâta SC V.C. SRL a dobândit spațiul comercial situat la parterul imobilul în litigiu, dreptul de proprietate fiind înscris în cărțile funciare nedefinitive ale localității Brăila.

Nu s-a contestat nici faptul că dreptul de proprietate al societății pârâte asupra bunului imobil a fost înscris în cartea funciară a județului Brăila, prin încheierea nr. 19975 din 27 septembrie 2006, cu caracter definitiv. Instanța de apel a reținut totodată și un alt aspect relevant în cauză, anume că reclamanții nu au formulat notificare în privința imobilului în litigiu în termenul de 6 luni prevăzut de art. 21 alin. (1), prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G nr. 145/2001. Considerentele de fapt redate anterior se impun a fi valorificate in contextul dispozițiilor legale - interne și internaționale - incidente cauzei, după cum urmează: Din perspectiva dreptului intern, incidente în cauză sunt dispozițiile art. 44 din Constituția României, care reglementează și garantează în termeni expliciți dreptul de proprietate ca drept fundamental al oricărei persoane fizice sau juridice.

Astfel, în alin. (2) al acestui articol se prevede în mod expres că „proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”. Tot astfel, sunt importante și relevante pentru cauza pendinte dispozițiile art. 148 și art. 20 din Constituția României, potrivit cărora prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene și celelalte reglementări comunitare au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne. Din perspectiva dreptului internațional, important este de reținut că, în anul 1994, România a semnat Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului - art. 1, potrivit căruia: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”. Recurenta-pârâtă a dobândit dreptul de proprietate de la proprietarul aparent, încheind cu acesta un contract cu titlu oneros, buna-credință a acesteia neputând fi pusă la îndoială, cât timp s-a dovedit lipsa vreunei manifestări de voință a fostului proprietar/moștenitorilor acestuia cu privire la datele înscrise în evidențele statului cu privire la situația juridică a imobilului vândut. Comparând titlurile prezentate de părți, concluzia firească este aceea că recurenta-pârâtă prezintă un titlu valabil de proprietate, ce nu a fost desființat pe calea acțiunii în anulare, în timp ce intimații-reclamanți invocă supraviețuirea unui drept vechi ce nu a fost confirmat în justiție.

În raport de criticile formulate în recurs, s-a impus luarea în considerare a deciziei nr. 33 din data de 09 iunie 2008, pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii - cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 - prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a decis în sensul următor: „concursul între legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității juridice.

Principala clarificare pe care această decizie a adus-o în soluționarea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, este deplasarea analizei pe care instanțele naționale o realizau din perspectiva dreptului intern, a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile aflate în conflict judiciar, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale (titlul mai vechi și mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, care impune verificarea existenței unui „bun” sau a unei „speranțe legitime” în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care această ingerință este una legitimă - este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității.

S-a statuat totodată că, această analiză trebuie să țină cont de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze, pentru a da expresie deplinei jurisdicții a instanțelor de judecată învestite, în contextul unor norme europene explicite privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, dar și de jurisprudența constantă a instanței de contencios european. În contextul acestor reglementări, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că soluționarea raportului juridic litigios nu poate ignora principiul securității raporturilor juridice.

La momentul disputei judiciare, reclamanții nu dețineau un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, aprecierea pornind de la ideea că nu este suficient ca fostul proprietar/moștenitorii acestuia să se legitimeze doar cu titlul originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci și ca acest titlu să le fi fost reconfirmat cu efect retroactiv și irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, ceea ce nu este cazul situației pendinte - în esență, condiția recunoașterii de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, fie ca reprezentând „bunuri actuale”, „valori sau interese patrimoniale” sau „speranță legitimă” de redobândire a bunului în natură.

Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat - dată la care Statul Roman nu era semnatar al Convenției - nu intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, întrucât aceasta nu garantează dreptul de a dobândi/redobândi un anumit bun. Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al ineficacității actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituția revendicării fondată pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. În prezent, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 ce cuprinde norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței, în cauza de față această procedură nefiind demarată de către reclamanți.

În egală măsură, a fost avută în vedere jurisprudența instanței europene care a impus în mod constant ideea că atenuarea vechilor neajunsuri nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate - Cauza Pincova și Pinc - și că legislația ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanțele particulare ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele care au dobândit bunurile cu bună-credință nu trebuie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri. Din perspectiva art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, reclamanții trebuia să dovedească existența unui bun în patrimoniul lor, ori dreptul avut anterior de autorul lor nu constituie un bun în sensul Convenției.

Speranța reclamanților de a li se recunoaște un vechi drept de proprietate, care nu a fost exercitat o perioadă îndelungată de timp nu satisface definiția noțiunii autonome de bun, în acest sens fiind pronunțate în mod constant decizii de către instanța de la Strasbourg - Cauza Zamfirescu c. României, Cauza Lungoci din 26 ianuarie 2006, Cauza Costandache din 11 iunie 2002, Cauza Malhous c. Cehiei etc. Pe de altă parte, s-a reținut că pârâții au un bun în sensul Convenției, dobândit cu bună-credință, titlul lor de proprietate fiind consolidat ca efect al omisiunii reclamanților de a uza de acțiunea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.

Din perspectiva strictă a dispozițiilor de drept intern, relevante sunt și dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, conform cărora bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Criticile referitoare la plata cheltuielilor de judecată sunt întemeiate, prin raportare la soluția pronunțată în recurs, respectiv dispozițiile art. 274 C. proc.

civ., sens în care singurele dispoziții păstrate ale hotărârii de primă instanță sunt cele referitoare la excepția inadmisibilității acțiunii reclamantelor și a disjungerii cererilor de chemare în garanție Criticile formulate în expunerea de motive a recursului Consiliului Local Municipal Brăila, identice celor formulate de pârâtul Municipiul Brăila, referitoare la calitatea de pârât în cauză a entității Municipiul Brăila, așa cum rezultă de altfel din întreaga motivare a deciziei atacate, nu poate fi primită, întrucât este vorba de o evidentă eroare materială - eroare de redactare - cu care toate părțile au fost de acord - îndreptată în etapa procedurală superioară. Este relevantă sub acest aspect susținerea reclamanților, conform căreia în contextul în care recursul a fost promovat în termen de către însăși pârâta, faptul în sine demonstrează că aceasta a luat cunoștință nemijlocit de decizia pronunțată.

În privința regulii unanimității, critica nu se justifică, pe de o parte, pentru că acțiunea în revendicare are natura juridică a unui act juridic de dispoziție iar legitimarea procesuală activă este conferită proprietarului exclusiv al bunului sau tuturor coproprietarilor în cazul indiviziunii sau devălmășiei (în cauza de față, toți coproprietarii bunului au formulat acțiunea în revendicare) iar, pe de altă parte, în materia revendicării, problema calității procesuale active, dacă este raportată la calitatea de proprietar, antamează însuși fondul raportului juridic litigios, întrucât vizează dovedirea existenței dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului, eventual preferința acestuia față de dreptul invocat de partea adversă.

Prin urmare, se poate reține cu deplin temei că aceasta constituie o chestiune de fond ce nu poate fi analizată pe cale de excepție. Pentru toate aceste considerente de fapt și drept, pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile pârâților, va modifica decizia, va admite apelurile pârâților, va schimba în parte sentința, în sensul că va respinge acțiunea reclamantelor și va păstra celelalte dispoziții ale sentinței referitoare la soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii reclamantelor și a disjungerii cererilor de chemare în garanție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții Municipiul Brăila, prin primar, Serviciul de utilitate publică de administrare a fondului locativ și al cimitirelor Brăila - Direcția serviciilor publice Brăila, SC V.C. SRL și de chematul în garanție Consiliul local Brăila împotriva deciziei nr. 75/A din 19 aprilie 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă, pe care o modifică. Admite apelurile declarate de pârâții Primăria municipiului Brăila, prin primar, SC V.C. SRL și Serviciul de utilitate publică de administrare a fondului locativ și al cimitirelor Brăila - Direcția serviciilor publice Brăila împotriva sentinței nr. 1035 din 28 octombrie 2010 a Tribunalului Brăila, secția civilă. Schimbă în parte sentința, în sensul că respinge acțiunea reclamantelor.

Păstrează celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 aprilie 2012.