ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2803/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2803/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

1035 din 28 octombrie 2010, Tribunalul Brăila a respins excepția

inadmisibilității acțiunii reclamantelor V.A., C.E.E. și S.I., prin moștenitori

legali V.U. și V.A., a admis acțiunea acestora și, drept consecință, a obligat pe

pârâții Municipiul Brăila și SC V.C. SRL Brăila, să lase, reclamantelor, în

deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în Brăila, str.

Galați, a disjuns cererile de chemare în garanție formulate de pârâta SC V.C.

SRL Brăila împotriva chematei în garanție Consiliul Local al municipiului

Brăila și chemata în garanție Consiliul Local al municipiului Brăila împotriva

chematei în garanție Direcția Generală a Finanțelor Publice Brăila.

În privința excepției

inadmisibilității, s-a reținut că, prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008,

Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că, în cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială, Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate

fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun, în măsura în care

nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice.

Existența Legii nr. 10/2001

nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în

revendicare, întrucât este posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune, să se

poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În privința regulii

unanimității, s-a reținut că acțiunea în revendicare are natura juridică a unui

act juridic de dispoziție, cu consecința practică a impunerii condiției ca

reclamanții într-o astfel de acțiune să fie proprietari exclusivi ai bunului,

nefiind posibilă introducerea cererii doar de către unii coindivizari. Așadar,

legitimarea procesuală activă este conferită proprietarului exclusiv al bunului

sau tuturor coproprietarilor în cazul indiviziunii sau devălmășiei.

Asupra regulii

unanimității, s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului - cauza

Lupaș împotriva României - stabilind că regula unanimității este clară,

accesibilă și previzibilă, în sensul jurisprudenței Curții, limitarea pe care

ea o impune dreptului de acces la un tribunal urmărind un scop legitim,

respectiv protecția drepturilor tuturor moștenitorilor fostului proprietar al

imobilului.

În cauza de față, toți

coproprietarii bunului au formulat acțiunea în revendicare.

Pe fondul raportului

juridic litigios, s-a reținut că, prin actul de vânzare-cumpărare din 14 mai 1941,

A.C., în calitate de mamă a minorelor I.C., E.E.C. și A.C., a cumpărat imobilul

în litigiu iar prin certificat notarial se atestă că numele de familie „C.”

poate fi ortografiat.

Deciziunea nr. 5561

din 10 mai 1949 atestă faptul că imobilul în litigiu a fost preluat în

administrare de către primărie.

Prin contractului de

vânzare-cumpărare din 19 septembrie 2006, pârâta SC V.C. SRL a dobândit spațiul

comercial situat la parterul imobilul în litigiu iar dreptul de proprietate a

fost înscris în cărțile funciare nedefinitive ale municipiului Brăila.

Potrivit art. 6 din

Legea nr. 213/1998, face parte din domeniul public sau privat al statului sau

unităților administrativ-teritoriale și bunul dobândit de stat în perioada 6

martie  1945-22 decembrie 1989, dacă a intrat în proprietatea statului, în

temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor

internaționale la care România este parte și a legilor în vigoare la data

preluării lor de către stat.

Printr-o interpretare

per a contrario a acestui text de lege, dacă preluarea s-a făcut de către stat

cu încălcarea dispozițiilor legale aflate în vigoare la momentul preluării,

bunul a fost preluat fără titlu valabil, iar dreptul de proprietate nu s-a

strămutat niciodată la stat, ci a rămas în patrimoniul titularului său.

S-a apreciat că pârâtele

Municipiul Brăila și Direcția Serviciilor Publice Brăila au invocat drept titlu,

Deciziunea nr. 5561 din 10 mai 1949, act ce nu poate constitui un mod legal de

dobândire a dreptului de proprietate.

În privința conflictului

dintre titlul reclamantelor și titlul pârâtei SC V.C. SRL, s-a reținut că

acestea provin de la autori diferiți, soluția fiind compararea drepturile

autorilor de la care provin și de a da eficiență titlului ce vine de la autorul

al cărui drept este preferabil.

S-a constatat astfel,

că titlul preferabil este cel al reclamantelor.

Prin decizia civilă nr.

75/A din 19 aprilie 2001, Curtea de apel Galați - secția civilă a respins, ca

nefondate, apelurile pârâților.

S-a reținut că, prin

decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție București

nu a exclus posibilitatea recurgerii la acțiunea în revendicare pe drept comun,

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, întrucât caracterul real al

acțiunii în revendicare se conservă atât timp cât există posibilitatea de a

readuce imobilul revendicat în patrimoniul revendicatorului.

A susține că, după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoana care nu a formulat

notificarea în termenul de 6 luni prevăzut de art. 21 alin. (1), prelungit prin

O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, nu mai poate promova acțiunea în

revendicare, înseamnă a i se interzice accesul la justiție, contrar

dispozițiilor art. 6 din Convenție.

Pârâta SC V.C. SRL nu

se poate prevala de buna-credința cumpărătorului în lipsa titlului valabil sub

care a stăpânit imobilul, vânzătorul acestuia, Municipiul Brăila.

Corect s-a reținut că

este preferabil titlul reclamantelor, față de modalitatea sub care a stăpânit

bunul cel care i l-a înstrăinat în anul 2006.

Împotriva deciziei

instanței de apel au formulat cereri de recurs pârâtul Serviciul de Utilitate

Publică de Administrare a Fondului Locativ și al Cimitirelor - Direcția

Serviciilor Publice Brăila, pârâta SC V.C. SRL, Consiliul Local Municipal

Brăila și pârâtul Municipiul Brăila, prin care au criticat-o pentru

nelegalitate, sub următoarele aspecte:

Recursul pârâtului Serviciul

de Utilitate publică de Administrare a Fondului Locativ și al Cimitirelor - Direcția

Serviciilor Publice Brăila - a vizat următoarele aspecte de pretinsă

nelegalitate:

În mod greșit a fost

respinsă excepția inadmisibilității, cât timp prin decizia nr. 33/2008, Înalta

Curte de Casație și Justiție a decis ca, în cazul în care există neconcordanțe

între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din

urmă are prioritate. Prioritatea poate fi dată în măsura în care nu s-ar aduce

atingere unui alt drept de prioritate ori securității raporturilor juridice.

Cererea reclamantelor

aduce atingere securității raporturilor juridice, în condițiile în care o parte

din imobil a fost vândut recurentei-pârâte SC

V.C. SRL,

o parte fiind

închiriată, chiriașii aducând numeroase îmbunătățiri imobilului.

S-a susținut totodată

că, în cauză, nu s-a cerut anularea contractului de vânzare-cumpărare.

În mod greșit s-a

reținut că imobilul în litigiu nu a trecut cu titlu la stat, cât timp a fost

depusă la dosar deciziunea nr. 5561 din 10 mai 1949, prin care imobilul în

litigiu a trecut în proprietatea statului. Imobilul a fost părăsit de

proprietari, care timp de aproape 60 de ani nu s-au interesat de imobilele în

litigiu.

Cât privește

obligarea instituției, în solidar cu ceilalți pârâți, la plata sumei de 8000

lei, reprezentând cheltuieli de judecată, aceasta este nelegală. În subsidiar,

au fost invocate dispozițiile art. 274 alin. (2) C. proc. civ., prin care

instanța de judecată poate micșora onorariul avocaților, având în vedere că

volumul de muncă nu justifică o sumă atât de mare.

Recursul pârâtei SC V.C.

SRL a vizat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

În ceea ce privește

respingerea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, promovată după

apariția Legii nr. 10/2001, s-a susținut că altul a fost raționamentul instanței

supreme când a pronunțat decizia în interesul legii, statuând în mod neechivoc

că pentru a face admisibilă o asemenea acțiune în revendicare, aceasta nu

trebuie să aducă atingere altui drept de proprietate sau securității

raporturilor juridice.

Instanțele anterioare

au considerat că excluderea de către instanță din sfera lor de competență a

acțiunii în revendicare este contrară dreptului de acces la justiție, garantat

de art. 6 din Convenție. Acestea au ignorat însă faptul că, prin promovarea

acțiunii în revendicare, se aduce atingere principiului securității

raporturilor juridice născute între stat și persoana juridică pârâtă, care, de

bună-credință fiind, în baza Legii nr. 550/2002, a cumpărat la licitație spațiul

comercial în litigiu, contractul încheiat nefiind declarat/constatat nul

printr-o hotărâre judecătorească irevocabila.

La momentul scoaterii

la licitație și licitării efective a acestui spațiu au fost verificate atât de

către stat, cât și de către recurentă, prin diligențele proprii, condițiile

prevăzute de art. 2 din Legea nr. 550/2002.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora "după

apariția legii speciale o acțiune în revendicare imobiliară, întemeiată pe

dreptul comun, urmează a fi respinsă ca atare" și ale art. 6 alin. (2) din

Legea nr. 213/1998, potrivit cărora "bunurile preluate de stat fără un

titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi

revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac

obiectul unor legi speciale de reparație.

Într-o acțiune în

revendicare, pentru a se stabili care titlu este preferabil este necesar a se verifica

autorii de la care fiecare parte a dobândit titlul, precum și drepturile

acestora. Așa cum rezultă din ordinea cronologică a actelor administrate, prin deciziunea

nr. 5561 din 10 mai 1949, imobilul în litigiu a intrat în posesia primăriei pentru

a se evita ocuparea fără drept, dar și buna conservare a imobilului.

În cadrul analizei

preferabilității titlurilor de proprietate, instanța nu a sesizat faptul că

partea din spațiul comercial care a făcut obiectul înstrăinării la licitație, figura

înscrisă în cartea funciară cu nr. cadastral provizoriu.

Ulterior datei

încheierii contractului de vânzare-cumpărare, SC B.M. SRL s-a transformat în SC

V.C. SRL, societate cu care s-a încheiat, la data de 19 septembrie 2006, după

achitarea tuturor ratelor, contractul de vânzare-cumpărare din 19 septembrie 2006.

Dreptul de proprietate asupra bunului imobil a fost înscris definitiv în cartea

funciară a Județului Brăila prin încheierea din 27 septembrie 2006, definitivă.

Au fost invocate dispozițiile

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, conform cărora "înscrierile în

cartea funciară își vor produce efectele de opozabilitate față de terți de la

data înregistrării cererilor; ordinea înregistrării cererilor va determina

rangul înscrierilor."

Instanța supremă a stabilit

că, în conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar și

subdobânditorul de bună-credință al bunului imobil, este preferat acesta din

urmă. Recunoașterea prevalenței interesului subdobânditorului de bună-credință

a fost impusă de preocuparea pentru asigurarea securității circuitului civil și

a stabilității raporturilor juridice.

Deși nu s-a formulat

o acțiune în nulitatea actului, potrivit teoriei subdobânditorului de bună-credință

cu titlu oneros a unui bun imobil de la un non dominus, legiuitorul face

distincție între eroarea în care s-a aflat cumpărătorul la momentul încheierii

actului, ce face vânzarea anulabilă pentru viciu de consimțământ, ce poate fi

invocată pe cale de acțiune sau de excepție, dar numai de către cumpărător, și reaua-credință

a cumpărătorului la momentul încheierii actului, situație în care operează

regula potrivit căreia nevalabilitatea titlului de proprietate al vânzătorului

atrage și nulitatea titlului subdobânditorului, operațiunea juridică având la

bază o cauză ilicită.

Fără a anula actul

subdobânditorului de bună-credință, instanța e ținută de valabilitatea lui, de

condițiile în care a fost încheiat, împrejurare care demonstrează faptul că

acțiunea în revendicare aduce atingere securității raporturilor juridice.

Prin prisma

apărărilor formulate mai sus, obligarea recurentei la plata cheltuielilor de

judecată în cuantum de 8000 lei, nu este o soluție echitabilă, temeinică și

legală.

Recursul Consiliului

Local Municipal Brăila a vizat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

În temeiul

prevederilor art. 304 pct. 5, raportate la prevederile art.

261 alin. (1) pct. 2 și 6, art. 294 C. proc. civ.,

s-a invocat nulitatea d

eciziei, întrucât

reclamanții au înțeles să se judece cu

Municipiul Brăila, prin p

rimar, iar

decizia instanței de apel a avut în vedere „apelurile declarate de pârâții

Primăria municipiului Brăila, prin primar ..".

Conform prevederilor art. 77, raportate la prevederile art.

21 din

Legea

nr. 215/2001, în judecată nu poate sta

decât

Municipiul Brăila, ca unitate administrativ-teritorială, cu personalitate

juridică, reprezentată prin primar, iar nu

„primăria", ca entitate funcțională și

lipsită de personalitate

juridică.

S-a

solicitat totodată admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în

revendicare, câtă vreme ne aflăm în prezența unei situații de fapt reglementate

în drept de o normă specială, cu aplicare prioritară, respectiv Legea nr. 10/2001.

S-a

dat o greșită interpretare și aplicare prevederilor Legii nr. 10/2001, cât timp

decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a României a precizat

că prioritatea dreptului comun față de legea specială poate fi dată în situația

în care acțiunea în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate sau securității raporturilor juridice.

Instanța

de apel în mod greșit a considerat că regula unanimității este respectată, câtă

vreme nu s-a făcut dovada că acțiunea în revendicare a fost formulată de către

toți coproprietarii.

Acțiunea

în revendicare se poate exercita de către toți copărtașii cărora le aparține

proprietatea. Acțiunea în revendicare are ca scop recunoașterea dreptului de

proprietate al reclamantului asupra bunului în litigiu și readucerea în

patrimoniul acesteia, iar nu simpla recunoaștere a dreptului de proprietate

asupra unei cote-părți ideale nedeterminate în materialitate sa.

Astfel,

o acțiune în revendicare imobiliară introdusă doar de către unii dinte

coindivizari este inadmisibilă.

Nu

sunt îndeplinite condițiile art. 274 C. proc. civ., motivat de faptul că

reclamanții nu au uzat de prevederile Legii nr. 10/2001, nu au depus

notificare, ceea ce a avut ca și legătură de cauzalitate înstrăinarea unei

părți din imobil.

Recursul

pârâtului Municipiul Brăila a vizat următoarele aspecte de pretinsă

nelegalitate:

În temeiul

prevederilor art. 304 pct. 5, raportate la prevederile art.

261 alin. (1) pct. 2 și 6, art. 294 C. proc. civ.,

s-a invocat nulitatea d

eciziei, întrucât

reclamanții au înțeles să se judece cu

Municipiul Brăila, prin p

rimar, iar

decizia instanței de apel a avut în vedere „apelurile declarate de pârâții

Primăria municipiului Brăila, prin primar ..".

Conform prevederilor art. 77, raportate la prevederile art.

21 din

Legea

nr. 215/2001, în judecată nu poate sta

decât

Municipiul Brăila, ca unitate administrativ-teritorială, cu personalitate

juridică, reprezentată prin primar, iar nu

„primăria", ca entitate funcțională și

lipsită de personalitate

juridică.

S-a

solicitat admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, câtă

vreme ne aflăm în prezența unei situații de fapt reglementate în drept de o

normă specială, cu aplicare prioritară, respectiv Legea nr. 10/2001.

S-a

dat o greșită interpretare și aplicare prevederilor Legii nr. 10/2001, cât timp

decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a României a

precizat că prioritatea dreptului comun față de legea specială poate fi dată în

situația în care acțiunea în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate sau securității raporturilor juridice.

Instanța

de apel în mod greșit a considerat că regula unanimității este respectată câtă

vreme nu s-a făcut dovada că acțiunea în revendicare este formulată de către toți

coproprietarii imobilului.

Acțiunea

în revendicare se poate exercita de către toți copărtașii cărora le aparține

proprietatea. Acțiunea în revendicare are ca scop recunoașterea dreptului de

proprietate al reclamantului asupra bunului în litigiu și readucerea în

patrimoniul acesteia, iar nu simpla recunoaștere a dreptului de proprietate

asupra unei cote-părți ideale nedeterminate în materialitate sa.

Astfel,

o acțiune în revendicare imobiliară introdusă doar de unii dinte coindivizari

este inadmisibilă.

Nu

sunt îndeplinite cerințele art. 274 C. proc. civ., motivat de faptul că

reclamanții nu au uzat de prevederile Legii nr. 10/2001, nu au depus

notificare, ceea ce a avut ca și legătură de cauzalitate înstrăinarea unei

părți din imobil.

În apărare, prin

întâmpinare, s-au invocat următoarele considerente de fapt și de drept:

Instanța de apel a considerat

că pârât în cauză este Municipiul Brăila, așa cum rezultă din motivarea

întregii decizii.

Împrejurarea că, în

dispozitiv, s-a menționat o altă persoana juridică nu este de natură să aducă

nici un prejudiciu pârâtei, aceasta fiind doar o eroare de redactare. Faptul că

recursul a fost promovat în termen de către pârâtă demonstrează că aceasta a

luat cunoștință nemijlocit de decizia pronunțată.

Decizia nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție nu conduce la concluzia că o acțiune în

revendicarea unei proprietăți preluate fără titlu de stat ar putea fi

considerată inadmisibilă, indiferent sub care aspect, întrucât Convenția

Europeană a Drepturilor Omului consacră accesul liber la justiție a tuturor

persoanelor, în apărarea drepturilor lor.

În ceea ce privește

necesitatea respectării principiului securității raporturilor juridice, s-a susținut

că acest principiu se referă la respectarea unor hotărâri judecătorești date în

considerarea unei anumite situații juridice, asupra cărora nu se mai poate

reveni prin alte hotărâri judecătorești.

Faptul că pârâta a

dobândit parte din imobil printr-un act de vânzare-cumpărare, chiar și în

calitate de cumpărător de bună-credință, nu poate anula de la sine dreptul de

proprietate al reclamanților, care, la rândul lor, au dobândit dreptul asupra

imobilului printr-un act de vânzare-cumpărare, preferabil celui încheiat de

pârâtă.

În ceea ce privește

excepția inadmisibilității acțiunii, s-a susținut că reclamanții dețin dreptul

de proprietate asupra întregului imobil, și nu doar asupra unei părți a

acestuia, prin urmare, regula unanimității este pe deplin respectată.

În privința

recurentului

Consiliul

Local Municipal Brăila

,

s-a susținut că acesta neavând calitatea de pârât în cauză, nu putea formula

recurs.

Pe fondul cauzei, s-a

susținut că reclamantele au ales între a solicita anularea titlului pârâtei și

a solicita compararea celor două titluri, conform principiului electa una via. Nici

o normă legală nu impune că, în cazul unei astfel de acțiuni, să se solicite,

în prealabil, anularea unuia dintre titluri.

De altfel,

reclamantele dețin un titlu de proprietate valabil și necontestat, care nu a

fost anulat și nu a fost defăimat în vreun fel.

În ceea ce privește calificarea

imobilului ca fiind trecut în proprietatea statului cu titlu, s-a susținut că prin

Constituția din 1948, în vigoare la data preluării, se stipula că "proprietatea

particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin

lege" (art. 8), respectiv că "pot fi făcute exproprieri pentru cauză

de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de

justiție''( art. 10).

În ceea ce privește

condiția de a nu atinge un alt drept de proprietate, aceasta nu poate fi

primită, atâta timp cât și reclamantele, la rândul lor, invocă propriul lor

drept de proprietate, preferabil celui al pârâților.

Simplul fapt că

statul, printr-un act de violență, a deposedat reclamanții de proprietatea lor,

proprietate care, în aceste condiții, a trecut în proprietatea pârâtei, nu

acordă de plano legitimitate acestui drept, în cazul în care el este pus la

îndoială de către reclamanți.

Instanța este cea

care trebuie să stabilească, pe baza criteriilor de preferabilitate invocate,

care din titluri este mai bine caracterizat. Autoritatea judecătorească este

cea care are căderea de a aprecia asupra cererii de comparare a titlurilor de

proprietate.

În ceea ce privește

preferabilitate titlului reclamantelor în fața titlului pârâtelor, s-a susținut

că buna-credință a subdobânditorului, nu are relevanță decât în situația în

care s-ar pune problema anulării actului de vânzare-cumpărare. În situația cauzei

pendinte, buna-credință nu poate fi considerată un criteriu de apreciere asupra

preferabilității, având în vedere că și reclamantele au dobândit bunul în

condiții de deplină bună-credință.

Pârâta SC V.C. SRL a

formulat cerere de chemare în garanție pentru stabilirea despăgubirilor

cuvenite în situația în care ar fi evinsă în dreptul său, de către reclamanți. În

timp ce pârâta-recurentă își va putea recupera de la stat suma actualizată a

prețului plătit, pentru reclamanți, posibilitatea de a fi vreodată despăgubiți

pentru pierderea proprietății lor, este practic iluzorie.

Recursurile sunt

întemeiate și vor fi admise, numai pentru considerentele de fapt și de drept ce

urmează, comune tuturor criticilor de nelegalitate formulate:

În privința excepției

inadmisibilității acțiunii, Înalta Curte apreciază că soluția pronunțată este

corectă, și, drept consecință, o va menține, prin raportare la decizia nr. 33/2008

a instanței supreme.

În chiar dispozitivul

acestei decizii s-au configurat principiile ce trebuie avute în vedere de

instanțe în soluționarea acțiunilor în revendicare deduse judecății după

momentul adoptării legii speciale, respectiv (1) concursul dintre legea

specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut

expres în legea specială și (2) dacă sunt sesizate neconcordanțe între legea

specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, aceasta din urmă are prioritate și că această prioritate poate fi dată

în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura

în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice.

Pentru ipoteza în

care se pretinde că există neconcordanțe între legea internă și Convenție, de

principiu, instanțele anterioare sunt chemate să analizeze în mod efectiv, pe

fond, dacă reclamantul din acțiunea în revendicare se poate prevala de un bun

în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, respectiv să verifice dacă pârâtul nu are, la rândul său, un bun în sensul

Convenției ce trebuie protejat.

Din perspectiva

reclamanților, soluționând acțiunea în revendicare fără a se pronunța cu

privire la pretinsul drept de proprietate, acestora li s-ar fi încălcat dreptul

de acces la o instanță.

Din perspectiva pârâtei

deținătoare a unui contract ce nu a fost anulat în instanță, situația trebuia în

egală măsură analizată prin prisma art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în sensul de a se cerceta dacă deține sau nu un bun în sensul Convenției.

Instanțele anterioare

au concluzionat astfel corect că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în

toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, întrucât

este posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune, să se poată prevala de un

bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În privința fondului

raportului juridic litigios, situația particulară a cauzei pendinte a configurat

ipoteza conflictului dintre deținătoarea unui titlu valabil de proprietate (ce

nu a fost desființat pe calea acțiunii în anulare) și moștenitorii fostului

proprietar al imobilului în litigiu, ce și-au întemeiat pretenția de

revendicare pe supraviețuirea dreptului vechi, neconfirmat în justiție.

Deși acțiunea în

revendicare este admisibilă, în virtutea principiului liberului acces la

justiție, în circumstanțele particulare ale cauzei pendinte pe deplin

clarificate în fața instanțelor anterioare, aceasta se dovedește a fi

neîntemeiată.

În esență, s-a avut

în vedere faptul că, prin actul de vânzare-cumpărare din 14 mai 1941, A.C., în

calitate de mamă a minorelor I.C., E.E.C. și A.C., a cumpărat imobilul în

litigiu, respectiv că, prin Deciziunea nr. 5561 din 10 mai 1949, acesta a fost

preluat în administrarea primăriei.

Prin contractului de

vânzare-cumpărare din 19 septembrie 2006, recurenta-pârâta SC V.C. SRL a dobândit

spațiul comercial situat la parterul imobilul în litigiu, dreptul de

proprietate fiind înscris în cărțile funciare nedefinitive ale localității

Brăila.

Nu s-a contestat nici

faptul că dreptul de proprietate al societății pârâte asupra bunului imobil a fost

înscris în cartea funciară a județului Brăila, prin încheierea nr. 19975 din 27

septembrie 2006, cu caracter definitiv.

Instanța de apel a

reținut totodată și un alt aspect relevant în cauză, anume că reclamanții nu au

formulat notificare în privința imobilului în litigiu în termenul de 6 luni

prevăzut de art. 21 alin. (1), prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G nr. 145/2001.

Considerentele de

fapt redate anterior se impun a fi valorificate in contextul dispozițiilor

legale - interne și internaționale - incidente cauzei, după cum urmează:

Din perspectiva

dreptului intern, incidente în cauză sunt dispozițiile art. 44 din Constituția

României, care reglementează și garantează în termeni expliciți dreptul de

proprietate ca drept fundamental al oricărei persoane fizice sau juridice.

Astfel, în alin. (2) al acestui articol se prevede în mod expres că

„proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege,

indiferent de titular”.

Tot astfel, sunt

importante și relevante pentru cauza pendinte dispozițiile art. 148 și art. 20

din Constituția României, potrivit cărora prevederile tratatelor constitutive

ale Uniunii Europene și celelalte reglementări comunitare au prioritate față de

dispozițiile contrare din legile interne.

Din perspectiva dreptului

internațional, important este de reținut că, în anul 1994, România a semnat

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului - art. 1, potrivit căruia: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la

respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât

pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de

principiile generale ale dreptului internațional”.

Recurenta-pârâtă a

dobândit dreptul de proprietate de la proprietarul aparent, încheind cu acesta

un contract cu titlu oneros, buna-credință a acesteia neputând fi pusă la

îndoială, cât timp s-a dovedit lipsa vreunei manifestări de voință a fostului

proprietar/moștenitorilor acestuia cu privire la datele înscrise în evidențele

statului cu privire la situația juridică a imobilului vândut.

Comparând titlurile

prezentate de părți, concluzia firească este aceea că recurenta-pârâtă prezintă

un titlu valabil de proprietate, ce nu a fost desființat pe calea acțiunii în

anulare, în timp ce intimații-reclamanți invocă supraviețuirea unui drept vechi

ce nu a fost confirmat în justiție.

În raport de

criticile formulate în recurs, s-a impus luarea în considerare a deciziei nr. 33

din data de 09 iunie 2008, pronunțată în soluționarea recursului în interesul

legii - cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun,

având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6

martie 1945 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001

- prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a decis în sensul următor:

„concursul între legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii

speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă

acesta nu este prevăzut de legea specială. În cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială (legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, Convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată

în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în

care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității juridice.

Principala

clarificare pe care această decizie a adus-o în soluționarea acțiunilor în

revendicare întemeiate pe dreptul comun, este deplasarea analizei pe care

instanțele naționale o realizau din perspectiva dreptului intern, a comparării

titlurilor de proprietate exhibate de părțile aflate în conflict judiciar,

întemeiată pe criteriile jurisprudențiale (titlul mai vechi și mai bine

caracterizat), spre o analiză întemeiată pe art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție, care impune verificarea existenței unui „bun” sau a

unei „speranțe legitime” în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a

stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în

care această ingerință este una legitimă - este prevăzută de o lege accesibilă

și previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și cu

respectarea principiului proporționalității.

S-a statuat totodată

că, această analiză trebuie să țină cont de circumstanțele particulare ale

fiecărei cauze, pentru a da expresie deplinei jurisdicții a instanțelor de

judecată învestite, în contextul unor norme europene explicite privind

protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție, dar și de jurisprudența constantă a instanței de

contencios european.

În contextul acestor

reglementări, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că soluționarea

raportului juridic litigios nu poate ignora principiul securității raporturilor

juridice.

La momentul disputei

judiciare, reclamanții nu dețineau un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție, aprecierea pornind de la ideea că nu este suficient ca

fostul proprietar/moștenitorii acestuia să se legitimeze doar cu titlul

originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci și ca acest titlu să

le fi fost reconfirmat cu efect retroactiv și irevocabil printr-o hotărâre

judecătorească, ceea ce nu este cazul situației pendinte - în esență, condiția

recunoașterii de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra

imobilului în litigiu, fie ca reprezentând „bunuri actuale”, „valori sau

interese patrimoniale” sau „speranță legitimă” de redobândire a bunului în

natură.

Solicitarea de a se

restitui un bun preluat anterior de stat - dată la care Statul Roman nu era

semnatar al Convenției - nu intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție, întrucât aceasta nu garantează dreptul de a dobândi/redobândi

un anumit bun.

Anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al ineficacității

actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de

dreptul comun, respectiv instituția revendicării fondată pe dispozițiile art. 480

- 481 C. civ.

În prezent, dreptul

comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 ce cuprinde norme speciale de drept

substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării

instanței, în cauza de față această procedură nefiind demarată de către

reclamanți.

În egală măsură, a

fost avută în vedere jurisprudența instanței europene care a impus în mod

constant ideea că atenuarea vechilor neajunsuri nu trebuie să creeze noi pagube

disproporționate - Cauza Pincova și Pinc - și că legislația ar trebui să

permită să se ia în considerare circumstanțele particulare ale fiecărei spețe,

astfel încât persoanele care au dobândit bunurile cu bună-credință nu trebuie

aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a

confiscat în trecut aceste bunuri.

Din perspectiva art. 1

din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, reclamanții trebuia să dovedească

existența unui bun în patrimoniul lor, ori dreptul avut anterior de autorul lor

nu constituie un bun în sensul Convenției. Speranța reclamanților de a li se

recunoaște un vechi drept de proprietate, care nu a fost exercitat o perioadă

îndelungată de timp nu satisface definiția noțiunii autonome de bun, în acest

sens fiind pronunțate în mod constant decizii de către instanța de la Strasbourg - Cauza Zamfirescu c. României, Cauza Lungoci din 26 ianuarie 2006, Cauza

Costandache din 11 iunie 2002, Cauza Malhous c. Cehiei etc.

Pe de altă parte, s-a

reținut că pârâții au un bun în sensul Convenției, dobândit cu bună-credință,

titlul lor de proprietate fiind consolidat ca efect al omisiunii reclamanților

de a uza de acțiunea în constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare.

Din perspectiva

strictă a dispozițiilor de drept intern, relevante sunt și dispozițiile art. 6

din Legea nr. 213/1998, conform cărora bunurile preluate de stat fără un titlu

valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi

revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac

obiectul unor legi speciale de reparație.

Criticile referitoare

la plata

cheltuielilor

de judecată sunt întemeiate, prin raportare la soluția pronunțată în recurs,

respectiv dispozițiile art. 274 C. proc. civ., sens în care singurele

dispoziții păstrate ale hotărârii de primă instanță sunt cele referitoare la

excepția

inadmisibilității acțiunii reclamantelor și a disjungerii cererilor de chemare

în garanție

Criticile formulate

în expunerea de motive a recursului Consiliului Local Municipal Brăila,

identice celor formulate de pârâtul Municipiul Brăila,

referitoare la

calitatea de pârât în cauză a entității Municipiul Brăila, așa cum rezultă de

altfel din întreaga motivare a deciziei atacate, nu poate fi primită, întrucât

este vorba de o evidentă eroare materială - eroare de redactare - cu care toate

părțile au fost de acord - îndreptată în etapa procedurală superioară.

Este relevantă sub

acest aspect susținerea reclamanților, conform căreia în contextul în care recursul

a fost promovat în termen de către însăși pârâta, faptul în sine demonstrează

că aceasta a luat cunoștință nemijlocit de decizia pronunțată.

În privința regulii

unanimității, critica nu se justifică, pe de o parte, pentru că

acțiunea în

revendicare are natura juridică a unui act juridic de dispoziție iar legitimarea

procesuală activă este conferită proprietarului exclusiv al bunului sau tuturor

coproprietarilor în cazul indiviziunii sau devălmășiei (în cauza de față, toți

coproprietarii bunului au formulat acțiunea în revendicare) iar, pe de altă

parte, în materia revendicării, problema calității procesuale active, dacă este

raportată la calitatea de proprietar, antamează însuși fondul raportului

juridic litigios, întrucât vizează dovedirea existenței dreptului de

proprietate în patrimoniul reclamantului, eventual preferința acestuia față de

dreptul invocat de partea adversă.

Prin urmare, se poate

reține cu deplin temei că aceasta constituie o chestiune de fond ce nu poate fi

analizată pe cale de excepție.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și drept, pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., cu referire la art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte va

admite recursurile pârâților, va modifica decizia, va admite apelurile

pârâților, va schimba în parte sentința, în sensul că va respinge acțiunea

reclamantelor și va păstra celelalte dispoziții ale sentinței referitoare la

soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii reclamantelor și a

disjungerii cererilor de chemare în garanție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâții Municipiul Brăila, prin primar, Serviciul de utilitate

publică de administrare a fondului locativ și al cimitirelor Brăila - Direcția

serviciilor publice Brăila, SC V.C. SRL și de chematul în garanție Consiliul local

Brăila împotriva deciziei nr. 75/A din 19 aprilie 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă, pe care o modifică.

Admite apelurile

declarate de pârâții Primăria municipiului Brăila, prin primar, SC V.C. SRL și

Serviciul de utilitate publică de administrare a fondului locativ și al

cimitirelor Brăila - Direcția serviciilor publice Brăila împotriva sentinței nr.

1035 din 28 octombrie 2010 a Tribunalului Brăila, secția civilă.

Schimbă în parte

sentința, în sensul că respinge acțiunea reclamantelor.

Păstrează celelalte

dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 aprilie 2012.