ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6212/2010

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin Decizia civilă nr. 40/ A din 4 februarie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă s-a respins ca nefundat apelul declarat de reclamanta S.M. împotriva sentinței civile nr. 428 din 18 mai 2009 pronunțată de Tribunalul Brăila. Pentru a dispune în acest sens, instanța de apel a avut în vedere următoarele motive: Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Brăila, sub nr. 2570/196/2008, reclamanta S.M. a chemat în judecată pe pârâții T.J.K., T.G., I.N. și I.E. precum și Municipiul Brăila prin Primar, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, - să se constate că imobilul compus din construcție și teren în suprafață de 1000 m.p., situat în Brăila, județul Brăila, a trecut nelegal în proprietatea și posesia statului; - să fie obligați pârâții să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul sus-menționat, înscris în C.F.

a orașului Brăila și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Reclamanta a arătat că este unica moștenitoare a autorului P.L., care a fost proprietarul imobilului compus din construcție și teren în suprafață de 980 m.p., situat în Brăila, județul Brăila, înscris în C.F. a orașului Brăila, conform actului de adjudecare din 21 martie 1902. Pârâții au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin contracte de vânzare cumpărare încheiate cu Municipiul Brăila, prin Direcția Serviciilor Publice Brăila. Titlul său este preferabil, adică provine de la adevăratul proprietar și a fost dobândit prin Actul de adjudecare încheiat la data de 21 martie 1902, autorul său fiind primul proprietar.

În comparație cu titlu său, pârâții au dobândit imobilul în anul 2000, respectiv în anul 2007. Prin sentința civilă nr. 428 din 18 mai 2009 Tribunalul Brăila, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta S.M. împotrivi pârâților I.E. și I.N. A respins pentru lipsa calității procesuale acțiunea formulată de aceeași reclamanta împotriva pârâtului Municipiul Brăila, reprezentat prin P. Printr-o cerere formulată în cauză, reclamanta a renunțat la judecată cu privire la imobilul deținut de pârâții T.J.K. și G. S-a reținut în motivarea sentinței că prioritatea dreptului comunitar față de dreptul intern trebuie realizată în contextul demersurilor făcute de reclamantă pentru restituirea imobilului în baza legilor speciale.

Acțiunea în revendicare formulată de reclamantă este îndreptată împotriva unor proprietari ale căror titluri nu au fost anulate prin hotărâri judecătorești. Reclamanta nu a urmat procedura prevăzută de legile speciale, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 112/1995, deși imobilul revendicat intra sub incidența acestora. Împotriva acestei sentințe a declarat apel, reclamanta S.M., criticând-o pentru nelegalitate pentru următoarele motive: Nu au fost respectate prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care prevăd că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

În cazul în care acțiunea în revendicare este bazată pe dreptul comunitar trebuie aplicate regulile de procedură de la acțiunea în revendicare formulată pe dreptul comun. Dispozițiile legilor speciale pe care este motivată soluția instanței de fond de respingere a acțiunii în revendicare, încalcă în mod expres Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dispozițiile art. 21 alin. (2) din Constituția României. Apelul declarat de reclamantă este nefondat.

Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție București - Secțiile Unite - prin care s-a examinat recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție București, cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 consacră principiul potrivit căruia concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale. În situația în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Prin urmare, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are la rândul său un bun în sensul Convenției, respectiv o hotărâre judecătorească anterioară sau o jurisprudență constantă în favoarea sa. În speță, reclamanta nu a urmat procedura specială prevăzută de Legile nr. 112/1995 și nr. 10/2001 și nici nu a formulat o acțiune de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare în baza cărora intimații l.N.

și l.E. au cumpărat imobilul situat în Brăila, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Acțiunea în revendicare este formulată de reclamantă împotriva unor proprietari ale căror titluri sunt valabile, nefiind anulate prin hotărâri judecătorești anterioare. Reclamanta avea posibilitatea să atace actele juridice încheiate cu privire la imobilul revendicat în conformitate cu dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. A admite acțiunea în revendicare motivată doar pe dispozițiile dreptului comunitar ar însemna să se aducă atingere securității raporturilor juridice reglementate de legile speciale în vigoare. Ori, potrivit art. 45 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1 din 30 ianuarie 2009, contractele de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare sunt acte autentice și constituie titlu de proprietate opozabile de la data încheierii acestora.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.M., arătând următoarele: - Potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie sa cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Din analiza considerentelor hotărârii rezultă că instanța nu a analizat cauza în ceea ce privește terenul liber în suprafața de 311,76 m.p. (293,26 m.p. real măsurata), teren care nu a fost înstrăinat, prin urmare se află în continuare în posesia Municipiului Brăila, ceea ce justifica calitatea procesuală pasivă a acestuia. Instanța a înțeles sa respingă acest motiv de apel ca nefondat, fără a arătă motivele de drept și de fapt care au format convingerea instanței în acest sens.

Din suprafața totala a terenului de 980 m.p. (961,50 m.p. real măsurați) scăzând terenul înstrăinat de 245 mp deținut de către T.I.K., (pe care se afla situate și construcțiile C2 și C3), de 158,71 mp deținut de l.N. și l.E. (ca moștenitori ai defunctului D.D.) și de 264,26 mp, deținut de către l.N. și l.E., (pe cele doua din urma terenuri de afla situate construcțiile C4 și C5), rezultă o diferența de 311.76 m.p. (293,26 m.p. real măsurată) de teren liber, care este deținut de Municipiul Brăila. - Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

a) În ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată după apariția Legii nr. 10/2001, având în vedere și Decizia nr. 33/2008, instanța trebuia să retină că nu a utilizat procedura Legii nr. 10/2001, iar remediul juridic și mijlocul procedural prin care o persoana poate cere în justiție sa i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedat abuziv este acțiunea în revendicare. îngrădirea exercițiului acestei acțiuni reprezintă o încălcare a însuși dreptului de proprietate și a principiului liberului acces la justiție, precum și al respectului pentru bunuri, prevăzute de Convenție.

Mai mult, așa cum s-a arătat și în acțiunea în revendicare, dreptul său este ocrotit și de prevederile Cărții Drepturilor Fundamentale a Cetățenilor Uniunii Europene, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, C 303 / 6, din data de 14 decembrie 2007 care prevede în art. 17 că "orice persoană are dreptul de a deține în proprietate, de a folosi, de a dispune și de a lăsa moștenire bunurile pe care le-a dobândit în mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege și în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a suferit-o". Redactorii acestor norme juridice de ordine publică s-au inspirat din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, mai precis din art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, care stipulează următoarele: "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional". Reglementările legale din dreptul romanesc, în speță prevederile art. 480 C. civ., precizează că: "proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele prevăzute de lege". Aplicând legea, așa cum este ea definita de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, instanța trebuia să compare cele două titluri și să dea câștig de cauza părții care beneficiază de titlul mai bine solidificat, adică al său. Dacă s-ar admite că ar trebui sa se aplice regulile de la Legea nr. 10/2001 și pentru protejarea drepturilor de origine comunitară s-ar încalcă principiul echivalentei, întrucât dispozițiile legii speciale sunt mai puțin favorabile față de acțiunea în revendicare de drept comun, care este imprescriptibilă.

Prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, pronunțata de I.C.C.J. - Secțiile Unite s-a hotărât că "în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice." Potrivit deciziei de îndrumare, un fost proprietar poate intenta acțiune în revendicare pe dreptul comun numai dacă recunoașterea drepturilor sale întemeiate pe dreptul comun nu ar aduce atingere nici unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Datorită acestui recurs în interesul legii, un fost proprietar, care nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, ar fi lipsit în mod practic de regulile de procedură care îi protejează dreptul. În lumina celor învederate mai sus, aplicarea dispozițiilor procedurale ale Legii nr. 10/2001, în cazul protejării dreptului de proprietare conferit de dreptul comunitar, nu se poate realiza întrucât încalcă principiul posibilității practice.

În interpretarea art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional la Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza Porțeanu contra României că "vânzarea de către stat a bunului altuia către terți de bună credință, chiar dacă este anterioară confirmării în justiție de o manieră definitivă a dreptului de proprietate al acelui altuia, combinată cu lipsa totală de indemnizare, constituie o privare contrară art. 1 din Protocolul nr. 1." De asemenea, Curtea a constatat că "Legea nr. 112 din 23 noiembrie 1995, invocată de stat, nu îi permitea acestuia din urmă să vândă unor chiriași un bun naționalizat în mod abuziv, având în vedere că legea în chestiune reglementa numai vânzarea bunurilor intrate în patrimoniul statului în mod legal." Ea a considerat de asemenea că "dreptul român în vigoare din epocă, în special legea de restituire nr. 10 din 14 februarie 2001, nu oferea nici o posibilitate de indemnizare pentru astfel de privare". b) În ceea ce privește aprecierea instanței de apel cu privire la faptul că acțiunea în revendicare este imposibilă cât timp contractele de vânzare-cumpărare ale intimaților nu a fost desființate, soluția este nelegală.

Acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor prin care acesta se adresează instanței judecătorești, cerând să se constate titlul său de proprietate și obligarea pe cale de consecință a posesorului neproprietar să-i lase în deplină proprietate și posesie, bunul ce formează obiectul dreptului de proprietate. Instanța în mod greșit invocă faptul că revendicarea este imposibilă atâta vreme cât titlul intimaților nu a fost desființat, pentru că, în prezenta cauză instanța trebuia să facă o comparație a celor doua titluri și sa dea câștig de cauză părții care beneficiază de titlul mai bine solidificat. Având în vedere rațiunea ce ține de prioritatea în timp a dreptului de proprietate și având în vedere că deține un titlu anterior celui deținut de intimați, care provine de la un veritabil proprietar, fiind intabulat în cartea funciară, s-a pronunțat fără a ține cont de aceste rațiuni o hotărâre nefavorabilă acesteia.

Titlul paraților nu reprezintă decât o ficțiune juridică, care nu este ancorată în niciun fel atât în realitatea juridică cât și în realitatea obiectivă, aceștia învederând că sunt titularii dreptului de proprietate în baza unor contracte de vânzare - cumpărare încheiate cu un non dominus. Imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, încălcându-se grav legea, iar un astfel de titlu nu poate fi considerat valabil, fiind lovit de nulitate absolută. Prin urmare, statul nu a avut niciodată calitatea de proprietar al imobilului în cauză și nici nu se putea prevala de atributele pe care acesta le conferă titularului său (posesia, folosința, dispoziția). Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, ce se subscriu dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constata cu recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed: - Critica ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Prin decizia de apel nu s-a analizat critica referitoare la o anumită suprafață care ar fi rămas în proprietatea și posesia pârâtului Municipiului Brăila, care ar fi justificat calitatea procesuală pasivă a acestuia, întrucât instanța nu a fost sesizată în termenul procedural cu acest motiv. Lipsa motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul este sancționată de art. 287 alin. (1) pct. 3 și alin. (2) C. proc. civ. cu decăderea, această cerință putând fi îndeplinită până la prima zi de înfățișare. În cauză prima zi de înfățișare a fost la termenul din data de 8 octombrie 2009, cu aplicarea art. 134 C. proc.

civ., iar în condițiile în care acest motiv a fost formulat ulterior, în privința acestuia operase decăderea; fiind încălcată o normă de ordine publică, nu putea fi validată de către instanță depășirea termenului de motivare a apelului, chiar dacă părțile ar fi de acord. - Criticile ce se circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: În condițiile în care imobilul revendicat a fost preluat de Stat prin Decretul nr. 223/1974, în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, iar acțiunea a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, aceasta a fost în mod corect analizată față de subdobânditori din perspectiva deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secții unite, obligatorie pentru instanțe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc.

civ. Pentru a se prevala de aplicarea directă și prioritară a normelor comunitate sau a celor din convenția europeană, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituția României, raționamentul privind normele comunitare fiind similar celui privind Convenția în lumina deciziei în interesul Legii nr. 33/1998, reclamanta trebuia să fie titulara unui bun și să arate argumentele pentru care sesizează neconcordanțe între procedura legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, referitoare la raporturile dintre persoana îndreptățită și subdobânditori și aceste norme. Aplicarea dispozițiilor comunitare și ale Convenției, așa cum solicită reclamanta, nu este posibilă, întrucât principiul neretroactivității legii civile împiedică analizarea respectării Convenției și tratatelor internaționale la momentul preluării imobilului, în sensul imputat de către recurentă, întrucât la data respectivă România nu devenise țară semnatară a acestora.

Totodată, reclamanta nu deține o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi confirmat în justiție dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, astfel încât nu deține un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenție și al jurisprudenței Convenției sub acest aspect, începând cu cauza Brumărescu contra României. Nedeținând un bun, reclamanta nu poate pune problema producerii sau nu a unei ingerințe în dreptul său de proprietate, din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției europene, sau a încălcării liberului acces la justiție prin respingerea acțiunii în revendicare, din perspectiva art. 6 al Convenției. În schimb, subdobânditorii imobilului beneficiază de un bun în sensul Convenției Europene, consolidat prin necontestarea titlului lor în termenul special reglementat de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată.

Aceștia se bucură astfel de toate garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției europene deoarece titlul lor nu a fost desființat, iar lipsirea lor de proprietate nu se poate realiza decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, prin lege înțelegându-se atât dreptul intern cât și tratatele internaționale la care România este țară semnatară, Pe de altă parte, aprecierea valabilității contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi făcută de instanțe decât cu nerespectarea cadrului procesual al litigiului de față și cu încălcarea dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată, potrivit căruia nulitatea actelor înstrăinate a imobilului ce intră sub incidența acestei legi se poate invoca în termen de un an de la data intrării în vigoare a acesteia.

Constatând, prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate, Înalta Curte urmează să facă aplicare și a dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ. și să dispună în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.M. împotriva Deciziei nr. 40/ A din 4 februarie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 noiembrie 2010.