ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6212/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6212/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin

Decizia civilă nr. 40/ A din 4 februarie 2010 a Curții de Apel Galați, secția

civilă s-a respins ca nefundat apelul declarat de reclamanta S.M. împotriva

sentinței civile nr. 428 din 18 mai 2009 pronunțată de Tribunalul Brăila.

Pentru a dispune în acest sens,

instanța de apel a avut în vedere următoarele motive:

Prin acțiunea înregistrată la

Judecătoria Brăila, sub nr. 2570/196/2008, reclamanta S.M. a chemat în judecată

pe pârâții T.J.K., T.G., I.N. și I.E. precum și Municipiul Brăila prin Primar,

pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța,

- să se constate că imobilul compus

din construcție și teren în suprafață de 1000 m.p., situat în Brăila, județul

Brăila, a trecut nelegal în proprietatea și posesia statului;

- să fie obligați pârâții să îi lase

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul sus-menționat, înscris în

C.F. a orașului Brăila și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de

judecată.

Reclamanta a arătat că este unica

moștenitoare a autorului P.L., care a fost proprietarul imobilului compus din

construcție și teren în suprafață de 980 m.p., situat în Brăila, județul

Brăila, înscris în C.F. a orașului Brăila, conform actului de adjudecare din 21

martie 1902.

Pârâții au dobândit dreptul de

proprietate asupra imobilului prin contracte de vânzare cumpărare încheiate cu

Municipiul Brăila, prin Direcția Serviciilor Publice Brăila. Titlul său este

preferabil, adică provine de la adevăratul proprietar și a fost dobândit prin

Actul de adjudecare încheiat la data de 21 martie 1902, autorul său fiind

primul proprietar. În comparație cu titlu său, pârâții au dobândit imobilul în

anul 2000, respectiv în anul 2007.

Prin sentința civilă nr. 428 din 18 mai

2009 Tribunalul Brăila, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta

S.M. împotrivi pârâților I.E. și I.N.

A respins pentru lipsa calității

procesuale acțiunea formulată de aceeași reclamanta împotriva pârâtului

Municipiul Brăila, reprezentat prin P.

Printr-o cerere formulată în cauză,

reclamanta a renunțat la judecată cu privire la imobilul deținut de pârâții T.J.K.

și G.

S-a reținut în motivarea sentinței că

prioritatea dreptului comunitar față de dreptul intern trebuie realizată în

contextul demersurilor făcute de reclamantă pentru restituirea imobilului în

baza legilor speciale.

Acțiunea în revendicare formulată de

reclamantă este îndreptată împotriva unor proprietari ale căror titluri nu au

fost anulate prin hotărâri judecătorești.

Reclamanta nu a urmat procedura

prevăzută de legile speciale, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 112/1995, deși

imobilul revendicat intra sub incidența acestora.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel, reclamanta S.M., criticând-o pentru nelegalitate pentru următoarele

motive:

Nu au fost respectate prevederile art.

1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care

prevăd că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de

utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale

ale dreptului internațional.

În cazul în care acțiunea în

revendicare este bazată pe dreptul comunitar trebuie aplicate regulile de

procedură de la acțiunea în revendicare formulată pe dreptul comun.

Dispozițiile legilor speciale pe care

este motivată soluția instanței de fond de respingere a acțiunii în revendicare,

încalcă în mod expres Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dispozițiile art.

21 alin. (2) din Constituția României.

Apelul declarat de reclamantă este

nefondat.

Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție București - Secțiile Unite - prin care s-a

examinat recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție București, cu

privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 formulate după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001 consacră principiul potrivit căruia concursul

dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale.

În situația în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială respectiv

Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă

are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în

revendicare întemeiată pe dreptul comun în măsura în care astfel nu s-ar aduce

atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Prin urmare, atunci când există

neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond

dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are la rândul său un bun în

sensul Convenției, respectiv o hotărâre judecătorească anterioară sau o

jurisprudență constantă în favoarea sa.

În speță, reclamanta nu a urmat

procedura specială prevăzută de Legile nr. 112/1995 și nr. 10/2001 și nici nu a

formulat o acțiune de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare

- cumpărare în baza cărora intimații l.N. și l.E. au cumpărat imobilul situat

în Brăila, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Acțiunea în revendicare este formulată

de reclamantă împotriva unor proprietari ale căror titluri sunt valabile,

nefiind anulate prin hotărâri judecătorești anterioare.

Reclamanta avea posibilitatea să atace

actele juridice încheiate cu privire la imobilul revendicat în conformitate cu

dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

A admite acțiunea în revendicare

motivată doar pe dispozițiile dreptului comunitar ar însemna să se aducă

atingere securității raporturilor juridice reglementate de legile speciale în

vigoare.

Ori, potrivit art. 45 din Legea nr. 10/2001

modificată prin Legea nr. 1 din 30 ianuarie 2009, contractele de vânzare -

cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare

sunt acte autentice și constituie titlu de proprietate opozabile de la data

încheierii acestora.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta S.M., arătând următoarele:

- Potrivit art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., hotărârea trebuie sa cuprindă motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile

părților.

Din analiza considerentelor hotărârii

rezultă că instanța nu a analizat cauza în ceea ce privește terenul liber în

suprafața de 311,76 m.p. (293,26 m.p. real măsurata), teren care nu a fost

înstrăinat, prin urmare se află în continuare în posesia Municipiului Brăila,

ceea ce justifica calitatea procesuală pasivă a acestuia. Instanța a înțeles sa

respingă acest motiv de apel ca nefondat, fără a arătă motivele de drept și de

fapt care au format convingerea instanței în acest sens.

Din suprafața totala a terenului de

980 m.p. (961,50 m.p. real măsurați) scăzând terenul înstrăinat de 245 mp

deținut de către T.I.K., (pe care se afla situate și construcțiile C2 și C3),

de 158,71 mp deținut de l.N. și l.E. (ca moștenitori ai defunctului D.D.) și de

264,26 mp, deținut de către l.N. și l.E., (pe cele doua din urma terenuri de

afla situate construcțiile C4 și C5), rezultă o diferența de 311.76 m.p. (293,26

m.p. real măsurată) de teren liber, care este deținut de Municipiul Brăila.

- Hotărârea pronunțată este lipsită de

temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct.

9 C. proc. civ.).

a) În ceea ce privește acțiunea în

revendicare formulată după apariția Legii nr. 10/2001, având în vedere și

Decizia nr. 33/2008, instanța trebuia să retină că nu a utilizat procedura

Legii nr. 10/2001, iar remediul juridic și mijlocul procedural prin care o

persoana poate cere în justiție sa i se recunoască dreptul de proprietate

asupra unui bun de care a fost deposedat abuziv este acțiunea în revendicare.

îngrădirea exercițiului acestei

acțiuni reprezintă o încălcare a însuși dreptului de proprietate și a

principiului liberului acces la justiție, precum și al respectului pentru

bunuri, prevăzute de Convenție.

Mai mult, așa cum s-a arătat și în

acțiunea în revendicare, dreptul său este ocrotit și de prevederile Cărții

Drepturilor Fundamentale a Cetățenilor Uniunii Europene, publicată în Jurnalul

Oficial al Uniunii Europene, C 303 / 6, din data de 14 decembrie 2007 care

prevede în art. 17 că "orice persoană are dreptul de a deține în

proprietate, de a folosi, de a dispune și de a lăsa moștenire bunurile pe care

le-a dobândit în mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât

pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile și în condițiile prevăzute de

lege și în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru

pierderea pe care a suferit-o".

Redactorii acestor norme juridice de

ordine publică s-au inspirat din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, mai

precis din art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, care stipulează

următoarele: "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la

respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât

pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de

principiile generale ale dreptului internațional".

Reglementările legale din dreptul

romanesc, în speță prevederile art. 480 C. civ., precizează că: "proprietatea

este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod

exclusiv și absolut, însă în limitele prevăzute de lege".

Aplicând legea, așa cum este ea

definita de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, instanța trebuia să compare

cele două titluri și să dea câștig de cauza părții care beneficiază de titlul

mai bine solidificat, adică al său.

Dacă s-ar admite că ar trebui sa se

aplice regulile de la Legea nr. 10/2001 și pentru protejarea drepturilor de

origine comunitară s-ar încalcă principiul echivalentei, întrucât dispozițiile

legii speciale sunt mai puțin favorabile față de acțiunea în revendicare de

drept comun, care este imprescriptibilă.

Prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008,

pronunțata de I.C.C.J. - Secțiile Unite s-a hotărât că "în cazul în care

sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001

și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare,

întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice."

Potrivit deciziei de îndrumare, un

fost proprietar poate intenta acțiune în revendicare pe dreptul comun numai

dacă recunoașterea drepturilor sale întemeiate pe dreptul comun nu ar aduce

atingere nici unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor

juridice.

Datorită acestui recurs în interesul

legii, un fost proprietar, care nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001,

ar fi lipsit în mod practic de regulile de procedură care îi protejează

dreptul.

În lumina celor învederate mai sus,

aplicarea dispozițiilor procedurale ale Legii nr. 10/2001, în cazul protejării

dreptului de proprietare conferit de dreptul comunitar, nu se poate realiza

întrucât încalcă principiul posibilității practice.

În interpretarea art. 1 alin. (1) din

Protocolul adițional la Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a

pronunțat în cauza Porțeanu contra României că "vânzarea de către stat a

bunului altuia către terți de bună credință, chiar dacă este anterioară

confirmării în justiție de o manieră definitivă a dreptului de proprietate al

acelui altuia, combinată cu lipsa totală de indemnizare, constituie o privare

contrară art. 1 din Protocolul nr. 1."

De asemenea, Curtea a constatat că

"Legea nr. 112 din 23 noiembrie 1995, invocată de stat, nu îi permitea

acestuia din urmă să vândă unor chiriași un bun naționalizat în mod abuziv,

având în vedere că legea în chestiune reglementa numai vânzarea bunurilor

intrate în patrimoniul statului în mod legal." Ea a considerat de asemenea

că "dreptul român în vigoare din epocă, în special legea de restituire nr.

10 din 14 februarie 2001, nu oferea nici o posibilitate de indemnizare pentru

astfel de privare".

b) În ceea ce privește aprecierea

instanței de apel cu privire la faptul că acțiunea în revendicare este

imposibilă cât timp contractele de vânzare-cumpărare ale intimaților nu a fost

desființate, soluția este nelegală.

Acțiunea în revendicare este acțiunea

proprietarului neposesor prin care acesta se adresează instanței judecătorești,

cerând să se constate titlul său de proprietate și obligarea pe cale de

consecință a posesorului neproprietar să-i lase în deplină proprietate și posesie,

bunul ce formează obiectul dreptului de proprietate.

Instanța în mod greșit invocă faptul

că revendicarea este imposibilă atâta vreme cât titlul intimaților nu a fost

desființat, pentru că, în prezenta cauză instanța trebuia să facă o comparație

a celor doua titluri și sa dea câștig de cauză părții care beneficiază de

titlul mai bine solidificat. Având în vedere rațiunea ce ține de prioritatea în

timp a dreptului de proprietate și având în vedere că deține un titlu anterior

celui deținut de intimați, care provine de la un veritabil proprietar, fiind

intabulat în cartea funciară, s-a pronunțat fără a ține cont de aceste rațiuni

o hotărâre nefavorabilă acesteia.

Titlul paraților nu reprezintă decât o

ficțiune juridică, care nu este ancorată în niciun fel atât în realitatea

juridică cât și în realitatea obiectivă, aceștia învederând că sunt titularii

dreptului de proprietate în baza unor contracte de vânzare - cumpărare

încheiate cu un non dominus.

Imobilul a fost trecut în proprietatea

statului în baza Decretului nr. 223/1974, încălcându-se grav legea, iar un

astfel de titlu nu poate fi considerat valabil, fiind lovit de nulitate

absolută. Prin urmare, statul nu a avut niciodată calitatea de proprietar al

imobilului în cauză și nici nu se putea prevala de atributele pe care acesta le

conferă titularului său (posesia, folosința, dispoziția).

Analizând decizia de apel în raport de

criticile formulate, ce se subscriu dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constata cu recursul este nefondat, în considerarea celor ce

succed:

- Critica ce se circumscrie motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Prin decizia de apel nu s-a analizat

critica referitoare la o anumită suprafață care ar fi rămas în proprietatea și

posesia pârâtului Municipiului Brăila, care ar fi justificat calitatea

procesuală pasivă a acestuia, întrucât instanța nu a fost sesizată în termenul

procedural cu acest motiv.

Lipsa motivelor de fapt și de drept pe

care se întemeiază apelul este sancționată de art. 287 alin. (1) pct. 3 și alin.

(2) C. proc. civ. cu decăderea, această cerință putând fi îndeplinită până la

prima zi de înfățișare.

În cauză prima zi de înfățișare a fost

la termenul din data de 8 octombrie 2009, cu aplicarea art. 134 C. proc. civ.,

iar în condițiile în care acest motiv a fost formulat ulterior, în privința

acestuia operase decăderea; fiind încălcată o normă de ordine publică, nu putea

fi validată de către instanță depășirea termenului de motivare a apelului,

chiar dacă părțile ar fi de acord.

- Criticile ce se circumscriu art. 304

pct. 9 C. proc. civ.:

În condițiile în care imobilul

revendicat a fost preluat de Stat prin Decretul nr. 223/1974, în perioada de

referință a Legii nr. 10/2001, iar acțiunea a fost introdusă după intrarea în

vigoare a acestei legi, aceasta a fost în mod corect analizată față de

subdobânditori din perspectiva deciziei în interesul Legii nr. 33/2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secții unite, obligatorie

pentru instanțe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru a se prevala de aplicarea

directă și prioritară a normelor comunitate sau a celor din convenția

europeană, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituția României, raționamentul

privind normele comunitare fiind similar celui privind Convenția în lumina

deciziei în interesul Legii nr. 33/1998, reclamanta trebuia să fie titulara

unui bun și să arate argumentele pentru care sesizează neconcordanțe între

procedura legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, referitoare la

raporturile dintre persoana îndreptățită și subdobânditori și aceste norme.

Aplicarea dispozițiilor comunitare și

ale Convenției, așa cum solicită reclamanta, nu este posibilă, întrucât

principiul neretroactivității legii civile împiedică analizarea respectării

Convenției și tratatelor internaționale la momentul preluării imobilului, în

sensul imputat de către recurentă, întrucât la data respectivă România nu

devenise țară semnatară a acestora.

Totodată, reclamanta nu deține o

hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi confirmat în justiție

dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, astfel încât nu deține un

bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenție și al

jurisprudenței Convenției sub acest aspect, începând cu cauza Brumărescu contra

României.

Nedeținând un bun, reclamanta nu poate

pune problema producerii sau nu a unei ingerințe în dreptul său de proprietate,

din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției europene,

sau a încălcării liberului acces la justiție prin respingerea acțiunii în

revendicare, din perspectiva art. 6 al Convenției.

În schimb, subdobânditorii imobilului

beneficiază de un bun în sensul Convenției Europene, consolidat prin

necontestarea titlului lor în termenul special reglementat de art. 45 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001 republicată. Aceștia se bucură astfel de toate garanțiile

oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției europene deoarece

titlul lor nu a fost desființat, iar lipsirea lor de proprietate nu se poate

realiza decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de

lege, prin lege înțelegându-se atât dreptul intern cât și tratatele

internaționale la care România este țară semnatară,

Pe de altă parte, aprecierea valabilității

contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi făcută de instanțe decât cu

nerespectarea cadrului procesual al litigiului de față și cu încălcarea

dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată, potrivit

căruia nulitatea actelor înstrăinate a imobilului ce intră sub incidența

acestei legi se poate invoca în termen de un an de la data intrării în vigoare

a acesteia.

Constatând, prin urmare, că nu sunt

fondate criticile formulate, Înalta Curte urmează să facă aplicare și a dispozițiilor

art. 312 alin. (5) C. proc. civ. și să dispună în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta S.M. împotriva Deciziei nr. 40/ A din 4 februarie 2010 a

Curții de Apel Galați, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

19 noiembrie 2010.