ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4610/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4610/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 30

martie 2007, reclamantele V.A., S.I.J. și C.E.E. au chemat în judecată pe

pârâtul Consiliul Local al Municipiului Brăila pentru compararea titlurilor lor

de proprietate asupra imobilului situat în Brăila, str. M.E., nr. 17, (fostă

str. R., nr. 19-21, fostă str. R.E., nr. 19-21) și pentru constatarea că

reclamantele sunt proprietarele acestui imobil și să se dispună restituirea

acestuia, prin compararea titlurilor de proprietate pe care părțile le dețin

asupra imobilului în discuție.

În fapt s-a motivat acțiunea pe

împrejurarea că C.A.N., mama reclamantelor, a cumpărat în 1941 imobilul în

numele și pentru ele (minore la acea dată), imobilul fiind preluat prin decizia

nr. 5561 din 10 mai 1944 cu titlu de imobil părăsit de proprietari, statul

nedeținând un titlu de proprietate valabil asupra acestui imobil.

În drept au fost invocate dispozițiile

art. 480 și 481 C. civ.

Judecătoria Brăila pe rolul căreia s-a

înregistrat acțiunea, prin sentința civilă nr. 1540 din 03 martie 2008 și-a

declinat competența în favoarea Tribunalului Brăila, care, prin sentința civilă

nr. 544 din 13 august 2008, a respins excepțiile de inadmisibilitate, de

tardivitate și de lipsă a calității procesuale active a reclamantelor și a

respins ca nefondată acțiunea civilă așa cum a fost completată.

Acțiunea inițial formulată a fost

completată (prin cererea din dosarul Judecătoriei Brăila), în sensul că s-a

solicitat introducerea în cauză în calitate de pârât a Municipiului Brăila,

prin Primar, în locul Consiliului Local al Municipiului Brăila, în raport de

precizarea din întâmpinarea acestui pârât cu privire la titularul dreptului de

proprietate. Reclamantele au fost totodată de acord cu introducerea în cauză în

calitate de pârât a Direcției Serviciilor Publice, care administrează imobilul

conform art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998.

Tribunalul, în motivarea soluției pe

fond, a reținut următoarea situație de fapt:

Imobilul, construcție și terenul de cca.

268 m.p. situate în str. R.E., nr. 19-21, Brăila, a fost cumpărat prin

contractul din 18 octombrie 1941 de C.A.N. pentru și în numele fiicelor ei

minore, C.E.E., C.I. și C.A.

Imobilul a fost preluat printre alte

imobile de Primăria orașului Brăila, prin decizia nr. 5561 din 10 mai 1949, în

baza Ordinului Ministerului Afacerilor Interne nr. 91/1948 și Ordinului nr.

800/1948.

Consiliul Local al Municipiului Brăila

și Direcția Serviciilor Publice Brăila a vândut prin contractul din 10 ianuarie

2005 o parte din acest imobil (a cărui adresă a devenit între timp str. M.E.,

nr. 17, prin schimbarea numelui străzii din R.E. și apoi din R.), cumpărătorului

SC K. SRL.

Imobilul a devenit astfel proprietate mixtă,

spațiul comercial de la parter aparținând societății comerciale amintite, iar etajele,

cu destinația de locuință, fiind proprietatea municipiului Brăila.

S-a reținut că acest imobil nu a fost revendicat

potrivit Legii nr. 112/1995 și nici potrivit Legii nr. 10/2001, iar reclamantele

nu au solicitat constatarea preluării abuzive a imobilului sau aplicarea nelegală

a actului normativ de trecere a bunului în proprietatea statului și nici nu au solicitat

măsuri reparatorii în temeiul legilor speciale.

Instanța a analizat acțiunea în revendicare

cu care a fost învestită și a constatat că titlul de proprietate invocat de reclamante

- contractul de vânzare-cumpărare din 18 octombrie 1941 - nu face dovada dreptului

de proprietate. S-a constatat astfel că prin acest contract s-a făcut doar dovada

că C.A. a cumpărat pentru fiicele ei minore, fără însă să se facă dovada că acest

act a fost urmat de acte prin care cele trei fiice să fi intrat în proprietatea

și posesia imobilului după ce acestea au devenit majore și nici că la data trecerii

acestuia în proprietatea statului, ele erau proprietare. Din contră, conform deciziei

nr. 5561/1949 imobilul figura în proprietatea C.A.N. și a fost considerat „părăsit”.

Ca urmare, s-a constatat că reclamantele,

care au revendicat în calitate de proprietare și nu de moștenitoare ale C.A.S.,

nu au făcut dovada proprietății lor.

Spre deosebire de titlul prezentat de reclamante,

s-a constatat că titlul prezentat de pârâtă, contractul de vânzare-cumpărare înregistrat

la 10 ianuarie 2005 conferă societății comerciale cumpărătoare dreptul de proprietate

asupra imobilului și are forță juridică probantă. Acest titlu nu a fost anulat printr-o

hotărâre judecătorească, astfel că nu poate fi înlăturat.

S-a mai constatat că titlul pârâtei a fost

intabulat în cartea funciară și înfrânge și sub acest aspect - titlul prezentat

de reclamante.

S-a concluzionat că nu sunt întrunite în

cauză condițiile prevăzute de art. 480 și art. 481 C. civ. pentru a justifica acțiunea

de revendicare a reclamantelor.

Cât privește excepția inadmisibilității

acțiunii invocată de pârâtul Municipiul București a fost respinsă ca neîntemeiată

- în raport de cererea de comparare de titluri formulată, negarea dreptului la acțiune

constituind o încălcare a unui drept recunoscut de Constituție și de Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind accesul liber

la justiție.

Instanța a mai reținut că este recomandabilă

parcurgerea procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001 în cazul imobilelor

ce intră sub incidența acestei legi, însă nu este inadmisibilă acțiunea în revendicare

în condițiile în care imobilul revendicat nu a făcut obiectul acestei proceduri

administrative.

Nu s-a putut reține nici excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantelor, motivată de faptul că nu au făcut dovada

calității de moștenitoare ale autorului lor.

Nu s-a primit excepția tardivității acțiunii

în raport de prevederile Legii nr. 10/2001 întrucât acțiunea reclamantelor nu s-a

întemeiat pe această lege.

În egală măsură nu s-a primit susținerea

că vânzarea spațiilor comerciale situate în imobile monumente istorice, sau aflate

în zona de protecție a unor monumente istorice ar conduce la anularea vânzării în

raport de obiectul acțiunii care nu a vizat anularea contractului de vânzare a acestor

spații, aceste susțineri fiind făcute numai în concluziile orale de către reclamantă.

Împotriva sentinței Tribunalului au declarat

apel reclamantele care au solicitat să se constate că actul de vânzare-cumpărare

încheiat de mama lor are forța probantă a unui titlu de proprietate și între momentul

cumpărării, anul 1941, și cel al preluării de către stat, anul 1949, au trecut doar

câțiva ani neexistând nici o dovadă că în această perioadă s-ar fi efectuat altă

tranzacție asupra imobilului, și de altfel nu există nici un dubiu că imobilul nu

s-ar fi aflat în proprietatea reclamanților, mama acestora figurând în actul de

preluare și pe rolul fiscal ca plătitoare de taxe.

Pârâtele au formulat cereri de aderare

la apelul reclamantelor invocând inadmisibilitatea acțiunii în revendicare formulată

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Curtea de Apel Galați, prin decizia civilă

nr. 231A din 10 noiembrie 2008,

a

admis apelul reclamantelor și a schimbat în parte sentința Tribunalului în sensul

că a admis acțiunea civilă în revendicare și a obligat pârâtele să lase reclamantelor

în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul situat în Brăila.

Au fost respinse ca nefondate cererile

de aderare la apel formulate de pârâte.

Au fost menținute restul dispozițiilor

privind respingerea excepțiilor și au fost obligate pârâtele la 8.500 RON cheltuieli

de judecată către reclamante.

În motivarea acestei decizii instanța de

apel a reținut că excepțiile inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității procesuale

active au fost corect soluționate prin respingere.

S-a constatat că acțiunea în revendicare

chiar intentată sub imperiul Legii nr. 10/2001 nu este inadmisibilă deoarece

art. 480 C. civ. nu a fost abrogat expres sau implicit prin dispozițiile acestei

legi sau a alteia.

S-a mai observat că încercările de a declara

inadmisibilă acțiunile în revendicare sub imperiul Legii nr. 112/1995 care reglementa

tot regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 -

22 decembrie 1989 și instituia a priori o procedură prealabilă administrativă au

fost sancționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a statuat că excluderea

de către instanțe din sfera lor de competență a acțiunii în revendicare este în

sine contrară dreptului de acces la justiție garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție,

sens în care au fost invocate cauzele Canciovici, Anghelescu, Teodorescu și Brumărescu.

Curtea de Apel a constatat că în cazul

în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, aceasta

din urmă are prioritate și ca urmare se dă prioritate acțiunii în revendicare întemeiată

pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate ori securității raporturilor juridice, iar în speță, s-a constatat

că o atare atingere nu se aduce deoarece titlurile părților nu au mai fost supuse

analizei vreunei instanțe.

S-a constatat cât privește calitatea procesuală

activă a reclamantelor că reclamantele nu trebuiau să facă dovada calității de moștenitoare

deoarece ele au promovat o acțiune în calitate de autoare și nu de moștenitoare,

calitate conferită de actul de vânzare - cumpărare, care le conferă deci calitate

de proprietare asupra imobilului.

S-a reținut că trecerea imobilului în proprietatea

statului este abuzivă.

S-a interpretat per a contrario art. 6

din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia

și s-a constatat că dacă preluarea s-a făcut de către stat cu încălcarea dispozițiilor

legale, atunci în vigoare, bunul a fost preluat fără titlu valabil, iar dreptul

de proprietate nu s-a strămutat niciodată la stat, ci a rămas în patrimoniul titularului

său, care a pierdut doar posesia.

S-a invocat în acest sens Decizia nr. 73/1995

a Curții Constituționale care a statuat că în cazul imobilelor preluate de stat

fără titlu, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desființat,

iar statul nu a devenit proprietar.

În cauză s-a constatat că imobilul a fost

preluat de la un neproprietar, C.A.N., deși conform contractului de vânzare - cumpărare

cele trei fiice erau proprietarele, preluare făcută fără nici o despăgubire, contrar

dispozițiilor Constituției din 1948.

Ca urmare s-a constatat că pârâta Primăria

Municipiului Brăila, ca reprezentantă a statului, deține imobilul revendicat fără

titlu și deci acțiunea este fondată și se impune obligarea la restituirea către

reclamante a bunului deținut ilegal de pârâta Primărie.

Cât privește partea din imobil deținută

de SC K. SRL, Curtea a constatat, procedând la compararea de titluri, că este preferabil

titlul reclamantelor, deoarece titlul pârâtei este dobândit de la un neproprietar

și ca urmare și această pârâtă a fost obligată la restituirea proprietății ocupate

de aceasta.

Împotriva deciziei Curții de Apel au declarat

recurs pârâții Municipiul Brăila, prin Primar, Direcția Serviciilor Publice Brăila

și SC K. SRL.

În fapt criticile au privit greșita soluționare

a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, ambele hotărâri judecătorești

încălcând dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia

după apariția legii speciale o acțiune în revendicare imobiliară întemeiată pe dispozițiunile

dreptului comun urmează a fi respinsă ca inadmisibilă față de principiul care dă

prioritate în aplicarea legii speciale. Această din urmă lege - recte Legea nr.

10/2001 - a prevăzut în mod expres că nedepunerea notificării atrage pierderea dreptului

de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

S-a mai criticat respingerea excepției

lipsei calității procesuale active a reclamantelor, actele de stare civilă nefiind

suficiente pentru probarea calității de moștenitoare ale fostului proprietar, C.A.S.

(conform actului de vânzare) sau C.A.N. (conform deciziei de preluare a imobilului).

Sub acest aspect s-a criticat respingerea

acestei excepții ca nemotivată deoarece instanța în mod greșit a apreciat că nu

era nevoie să se dovedească calitatea de succesoare a reclamantelor în raport de

modalitatea de deposedare.

Prin decizia nr. 3861 din 10 mai 1949 imobilul

a intrat în posesia Primăriei Brăila pentru că fusese părăsit de proprietara C.A.N.

și nu de intimate, iar ulterior după intrarea imobilului în posesia Primăriei, acesta

a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 și trecut în administrarea I.C.G.C.L.

Brăila, împrejurare ce a consolidat titlul statului - sub forma unui drept de proprietate.

S-a mai criticat interpretarea dată de

instanță, în justificarea priorității normei internaționale, în raport de norma

internă în prezervarea dreptului de proprietate - potrivit căruia o atare prioritate

este posibilă în cauză întrucât o atare revendicare nu aduce atingere unui alt drept

de proprietate pentru că titlurile părților nu au mai fost supuse analizei vreunei

instanțe.

Sub acest din urmă aspect recurentul Municipiul

Brăila a susținut că securitatea raportului juridic nu este dată de faptul că titlurile

pârâților au fost sau nu puse în discuție, ci de ipoteza că reconstituirea unui

drept de proprietate să nu aducă atingere altui drept de proprietate.

Recurentul a arătat că în cauză admiterea

acțiunii a adus atingere unui drept de proprietate, dobândit cu respectarea Legii

nr. 550/2002, prin contractul din 10 ianuarie 2005 încheiat de către pârâta SC

K. SRL prin care aceasta a cumpărat spațiile comerciale de la parterul imobilului,

dreptul astfel dobândit fiind și unul tabular.

S-a mai susținut de către recurenți că

legea specială nu intră în conflict cu Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale deoarece imobilul a fost preluat cu respectarea Constituției

și a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare

la acea dată, preluarea având drept scop buna conservare și împiedicarea ocupării

fără drept a imobilului părăsit de proprietar.

Recurenta SC K. SRL a mai criticat soluția

de admitere a acțiunii, pentru greșita aplicare a legii și greșita interpretare

a deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui

recurs în interesul legii, fără să se raporteze la dreptul pe care îl încalcă o

asemenea rezolvare a acțiunii, dreptul de proprietate al SC K. SRL obținut prin

scoaterea imobilului la vânzare prin licitație publică în condițiile și cu respectarea

dispozițiilor prevăzute de art. 2 din Legea nr. 550/2002. Potrivit acestui articol,

în cazurile expres prevăzute în acest text (în unul din acestea aflându-se și imobilul

în discuție), Legea nr. 550/2002 se aplică și în cazul spațiilor comerciale sau

de prestări se servicii situate în imobile reglementate de Legea nr. 10/2001 (adică

preluate în perioada comunistă).

Această recurentă a mai criticat soluția

Curții de apel și din perspectiva greșitei aplicări a dispozițiilor art. 6 din Legea

nr. 213/1998, precum și din perspectiva greșitei analize a titlurilor supuse comparației,

restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil și înstrăinate prin acte de dispoziție

fiind condiționată de constatarea pe cale judecătorească a nulității actului de

înstrăinare, determinată de reaua-credință a părților contractante, iar în cazul

imobilelor preluate cu titlu valabil, aceeași măsură este consecința constatării

nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare pentru încălcarea dispozițiilor

imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

Recursul pârâtei SC K. SRL a fost întemeiat

în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În celelalte două recursuri deși nu a fost

indicat temeiul de drept al acestora, criticile formulate pot fi încadrate în motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimatele reclamante au formulat întâmpinare

prin care au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate. În esență s-a susținut

că dreptul de proprietate este garantat de art. 41 alin. (1) și art. 7 din Constituție,

și ale art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor

fundamentale ale omului și nici o persoană neputând fi îngrădită în dreptul de a

se adresa justiției conform art. 21 din Constituția României.

Cum acțiunea este admisibilă și recurentele

- cum s-a arătat de curtea de apel - au formulat acțiune în nume propriu în calitate

de proprietare și nu în calitate de moștenitoare ale mamei lor, proprietatea le

aparține pentru că mama lor a cumpărat în numele lor și pentru ele, și faptul că

imobilul a fost preluat de la mama lor denotă abuzul preluării.

La 09 iunie 2009 a decedat reclamanta S.I.J.,

conform certificatului de deces de la dosarul cauzei - depus în copie tradusă, certificată

pentru conformitate prin semnătura și ștampila avocatului intimatelor, emis de un

ofițer de stare civilă din Sydney, Australia.

Celelalte două reclamante au indicat, prin

cererea înregistrată la 26 octombrie 2009 la dosar, pe moștenitorii acesteia și

anume V.A.U. și V.A. (conform certificatului de succesiune în copie tradusă certificată

de avocatul reclamantelor, emisă de P.M. avocat și notar public din Sydney).

Analizând decizia criticată prin prisma

criticilor formulate, în cele trei recursuri, se constată că admiterea acțiunii

în revendicare formulată de reclamante este o soluție nelegală și netemeinică, recursurile

urmând a fi considerate întemeiate în limitele considerentelor ce succed:

Pentru a admite acțiunea în revendicare

- bazată pe compararea de titluri - Curtea de Apel a constatat că reclamantele au

calitate procesuală activă pentru că au revendicat nu în calitate de moștenitoare

ale mamei lor, ci în calitate de proprietare, în raport de actul de vânzare-cumpărare

prezentat, care atestă că mama lor, C.A.N., a cumpărat în numele și pentru fiicele

ei minore.

Ulterior stabilirii calității reclamantelor

de proprietare ale imobilului revendicat s-a procedat la compararea de titluri și

s-a dat prioritate titlului reclamantelor, considerat a fi mai bine conturat, pentru

că provine de la un proprietar, în timp ce titlul pârâtelor provine de la un neproprietar,

statul preluând în mod abuziv imobilul cu încălcarea dreptului de proprietate al

fiicelor minore, imobilul fiind preluat de la mamă, deci un neproprietar.

Potrivit art. 480 C. civ. în temeiul căruia

s-a formulat acțiunea,

„proprietatea

este dreptul ce are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv

și absolut, insă în limitele determinate de lege”,

iar potrivit art. 481 C. civ. „nimeni nu

poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cau^a de utilitate publică

și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire”.

Potrivit art. 644 C. civ. „proprietatea

bunurilor se dobândește și se transmite prin succesiune, prin legate, prin convențiune

și prin tradițiune”.

În cazul dedus judecății în mod corect

instanța de fond a constatat că reclamantele nu au făcut dovada calității lor de

proprietare în revendicarea bunului.

În primul rând se constată din actul de

vânzare-cumpărare prezentat în dosarul de fond că proprietara este în calitate de

cumpărătoare C.A.S., care a contractat în acest sens cu vânzătorul C.L.L.

Împrejurarea că C.A.S. a cumpărat „în numele

și pentru fiicele sale minore” nu conferă calitate de proprietari acestora din urmă

întrucât interpunerea mamei în actul de cumpărare s-a făcut deoarece fiicele, la

data actului, erau minore și nu puteau contracta față de interdicția expresă prevăzută

de art. 950 alin. (1) pct. 1 C. civ., „minorii sunt necapabili”, în persoana acestora

neîmplinindu-se una din condițiile esențiale cerută pentru valabilitatea unei convenții,

și anume capacitatea de a contracta, iar potrivit dispozițiilor art. 949 C.

civ. „poate contracta

orice

persoană ce nu este declarată necapabilă de lege”.

În anul 1947, când s-a încheiat actul,

erau în vigoare dispozițiile C. civ. privind minoritatea (până la vârsta de 21 de

ani împliniți conform art. 342) și cele privind emanciparea minorului (reglementată

în art. 421-433) și care aducea și aceasta o serie de restricții și condiții în

privința actelor încheiate de minorul emancipat.

În acest sens instanța de fond a reținut

în mod corect că actul de vânzare-cumpărare invocat nu face dovada că reclamantele

erau proprietare prin simpla încheiere a acestui document, în lipsa unor probe care

să ateste punerea lor în posesie la data majoratului, sau în condiții speciale,

la o dată anterioară împlinirii vârstei de 21 de ani și nici că reclamantele au

făcut dovada că sunt succesoarele mamei lor - pentru a putea invoca, în această

calitate, dobândirea proprietății.

În al doilea rând este de observat că în

cauză nu s-au prezentat dovezi nici în dovedirea descendenței reclamantelor că acestea

sunt fiicele minore pentru care C.A. a cumpărat.

Sub acest aspect se constată că în contractul

de cumpărare sunt indicate fiicele minore ale C.A.S. „mamă legitimă”, și anume E.E.,

l. și A.

Reclamantele nu au prezentat acte de stare

civilă - certificate de naștere - din care să rezulte că mama lor este C.A.S., precum

și data nașterii lor pentru a dovedi că la data contractării imobilului acestea

erau minore.

Singurele documente (prezentate sub formă

de traduceri în limba română, certificate pentru conformitate de ștampila și semnătura

avocatului reclamantelor) existente la dosarul Tribunalului Brăila, pentru a dovedi

identitatea reclamantelor și filiația acestora față de mama lor, sunt insuficiente,

după cum în mod corect a constatat instanța de fond.

Din certificatul de căsătorie rezultă că

preotul J.E. a oficiat la 27 septembrie 1953, la Biserica din Bourke St. Sydney,

căsătoria dintre E.V. și A.K., în cuprinsul acestui document neexistând nici un

element de identificare al soției după data, locul nașterii și părinții acesteia.

Aceeași situație se relevă și din documentul

de la dosarul amintit, certificat de căsătorie - emis fără număr, în Australia -

care certifică celebrarea la 01 mai 1965 de același preot, în aceeași biserică,

a căsătoriei dintre A.L.S. și J.K., (nici în acest certificat nu există date pentru

identificarea soției prin dată și loc al nașterii sau părinți).

Al treilea document (tot în traducere,

copie certificată de avocat) este un certificat notarial, care consemnează o declarație,

dată de „S.I.J. (născută I.C.)”, în fața unui notar public din orașul Sydney, Australia

la 27 martie 2007 și în care aceasta, care se numește „donatoare”, declară că „este

fiica lui C.A.U. și a C.A.S.” și că aceștia sunt, în opinia donatoarei, proprietarii

bunurilor imobiliare din Brăila, România.

Lipsa documentelor de stare civilă - certificate

de naștere - este confirmată și în acea declarație notarială de S.I.J. care îl împuternicește

pe avocatul său să facă cereri pentru obținerea certificatului ei original de naștere

de la autoritățile competente din Brăila.

În lipsa certificatelor de naștere nu poate

conferi reclamantelor - A.V., I.S. (deși din „certificatul de căspătorie” rezultă

un alt nume J.) și respectiv C.E.E. (singura care păstrează numele din actul de

vânzare, dar pentru care nu s-a prezentat nici un document) - calitatea de fiice

ale mamei „care a contractat imobilul în numele și pentru ele”.

În recurs s-a depus o copie a traducerii

unei declarații date de C.E.E. la Pireu la 28 mai 2010 (semnată pentru conformitate

și ștampilată de avocatul părții), din care rezultă că aceasta a dat mandat nepotului

său, V.A.U., încă din 2007, pentru a acționa în numele ei în vederea recuperării

proprietăților sale și ale surorilor A. și I., precum și cele ale părinților lor.

Nici de la această reclamantă și nici de

la celelalte nu s-au depus însă dovezi în sensul filiației lor materne.

Împrejurarea că în certificatul de deces

al reclamantei S.I.J., depus în recurs, este menționată vârsta acesteia (80 de ani)

la data decesului (09 iulie 2009) și, respectiv, faptul că decedata este fiică a

lui K.A.U. și a S.A.S. nu este de natură a proba filiația acesteia.

În primul rând este de observat că aceste

date, cum se consemnează în documentul citat, au fost furnizate de nepotul acesteia

A.V. - deci nu reprezintă constatări din documente oficiale atestatoare a elementelor

de identificare ale persoanei - și, în al doilea rând, numele de familie al mamei

nu este C., ci S.

În raport de această stare de fapt - nemodificată

în apel prin alte probe din care să rezulte elementele lipsă semnalate de instanța

de fond - în mod nelegal s-a procedat la compararea de riduri, titlul invocat de

reclamante nefăcând dovada dreptului de proprietate al acestora asupra imobilului,

fiind ca urmare în mod nefondat considerat mai bine plasat în raport de titlul invocat

de pârâta SC K. SRL, contractul de cumpărare din 10 ianuarie autentificat la B.N.P.

sub nr. 225/2005 și înscris la 21 februarie 2006 în C.F. nr. Y Brăila la nr. cadastral

12096 pentru 326,77 m.p. teren situat în str. M.E., nr. 17, și respectiv la nr.

12096/1/2001 pentru apartamentul 1 (spațiu comercial) din construcția C1, situată

în Brăila, str. M.E., nr. 17.

Se mai reține că soluția instanței de apel

în a da preferință titlului reclamantelor este nelegală (osebit de faptul că nu

se identifică proprietarul din titlul prezentat cu reclamantele pentru considerentele

mai sus arătate) și din perspectiva criteriilor de apreciere a titlurilor deși compararea

de titluri presupune în mod necesar ca acesta să fie valabile.

Constatând astfel că în mod nelegal s-a

admis apelul reclamantelor s-a schimbat sentința de fond sub aspectul admiterii

acțiunii în revendicare, cu încălcarea dispozițiilor legale mai sus arătate se vor

admite recursurile pârâților și se va modifica decizia atacată în sensul că se va

respinge ca nefondat apelul reclamantelor împotriva sentinței Tribunalului Brăila,

cu consecința păstrării acesteia în întregime.

Cât privește modalitatea de soluționare

în cauză a excepțiilor de inadmisibilitate și lipsa calității procesuale active

a recurentei, excepții respinse la fond, soluție menținută în apel prin respingerea

cererilor de aderare la apel a pârâților Municipiul Brăila, SC K. SRL (sub acest

aspect) se constată că soluția instanțelor este corectă și legală, criticile recurentelor,

sub aspectul soluționării acestor excepții, neputând fi primite.

Acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile

art. 480 C. civ. - în termenii în care aceasta a fost formulată, prin comparare

de titluri - este admisibilă, cum în mod corect a sesizat instanța de fond.

Se va înlătura însă din sentința nr. 544

din 13 august 2008 considerentul că

deși

„este recomandabilă parcurgerea

procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001, în cazul imobilului ce intră

sub incidența acestei legi, nu este inadmisibilă acțiunea în revendicare în condițiile

în care imobilul revendicat nu a făcut obiectul acestei proceduri administrative”.

O atare afirmație este inexactă din perspectiva

raportului dintre legea specială și legea generală soluționat de adagiul „specialia

ad

generalibus derogant, generalia

ad specialibus non derogant”.

Legea

specială nu

poate fi înfrântă

în efectele ei obligatorii de alegerea pe care ar avea-o părțile asupra legii aplicabile

raporturile lor juridice.

Acest principiu a fost subliniat prin decizia

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în

interesul legii în această materie, în care s-a decis în mod expres „concursul dintre

legea

specială și legea generală

se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus

derogant, chiar dacă aceasta nu este prevăzut expres în legea specială.”

Condițiile de admisibilitate a acțiunii

în revendicare după intrarea în vigoare a așa numitelor „legi ale proprietății”,

legi speciale, au fost determinate în sus-menționata deciziei, în sensul că „în

cazul în care sunt

sesizate

neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate

fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura

în care as fel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice”.

Cât privește calitatea procesuală activă

a reclamantelor de a revendica bunul în discuție, în mod corect instanța a reținut

că acestea au calitatea procesuală de a formula acțiunea în revendicare. împrejurarea

că reclamantele, cu probele administrate, nu au reușit să facă dovada existenței

în patrimoniul lor a dreptului de proprietate pretins, nu atrage respingerea acțiunii

pentru lipsa calității procesuale active ci, cum în mod corect s-a constatat, respingerea

acțiunii ca nefondată.

Celelalte critici referitoare la modalitatea

și considerentele pentru care s-a dat preferință titlului reclamantelor, prin încălcarea

implicită a legii - în raport de aprecierea drept corectă a respingerii acțiunii

în revendicare - s-a constatat că nu mai este necesar a fi examinate, de vreme ce

lipsa dovezilor de proprietate a reclamantelor asupra imobilului revendicat, oprește

orice comparație.

Pentru considerentele expuse și în limita

criticilor apreciate ca întemeiate, conform art. 312 C. proc. civ. s-au admis recursurile

pârâților împotriva deciziei nr. 231/A din 10 noiembrie 2008 a Curții de Apel Galați

și s-a modificat această decizie în sensul că a fost respins ca nefondat apelul

reclamantelor (constatându-se că poziția procesuală a reclamantei Stanton lanula,

decedată pe parcursul judecării recursului, a fost preluată de succesorii acesteia

V.A. și V.A.U.) împotriva sentinței civile nr. 544/2008 a Tribunalului Brăila, cu

consecința păstrării acesteia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâții

Direcția Serviciilor Publice Brăila, Municipiul Brăila, prin Primar, și SC K.

SRL împotriva deciziei civile nr. 231/A din 10 noiembrie 2008 a Curții de Apel Galați,

secția civilă.

Modifică decizia în sensul că respinge

ca nefondat apelul declarat de reclamanții V.A., C.E.E. și S.I.J., a cărei calitate

procesuală a fost preluată de V.A. și V.A.U., împotriva sentinței civile nr.

544 din 13 august 2008 a Tribunalului Brăila, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronnțată în ședință publică, astăzi 21

septembrie 2010.