ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4610/2010

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor civile de față, constată următoarele: 1. Instanța de fond Prin acțiunea înregistrată la 30 martie 2007, reclamantele V.A., S.I.J. și C.E.E. au chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Local al Municipiului Brăila pentru compararea titlurilor lor de proprietate asupra imobilului situat în Brăila, str. M.E., nr. 17, (fostă str. R., nr. 19-21, fostă str. R.E., nr. 19-21) și pentru constatarea că reclamantele sunt proprietarele acestui imobil și să se dispună restituirea acestuia, prin compararea titlurilor de proprietate pe care părțile le dețin asupra imobilului în discuție. În fapt s-a motivat acțiunea pe împrejurarea că C.A.N., mama reclamantelor, a cumpărat în 1941 imobilul în numele și pentru ele (minore la acea dată), imobilul fiind preluat prin decizia nr. 5561 din 10 mai 1944 cu titlu de imobil părăsit de proprietari, statul nedeținând un titlu de proprietate valabil asupra acestui imobil.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 480 și 481 C. civ. Judecătoria Brăila pe rolul căreia s-a înregistrat acțiunea, prin sentința civilă nr. 1540 din 03 martie 2008 și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Brăila, care, prin sentința civilă nr. 544 din 13 august 2008, a respins excepțiile de inadmisibilitate, de tardivitate și de lipsă a calității procesuale active a reclamantelor și a respins ca nefondată acțiunea civilă așa cum a fost completată. Acțiunea inițial formulată a fost completată (prin cererea din dosarul Judecătoriei Brăila), în sensul că s-a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârât a Municipiului Brăila, prin Primar, în locul Consiliului Local al Municipiului Brăila, în raport de precizarea din întâmpinarea acestui pârât cu privire la titularul dreptului de proprietate.

Reclamantele au fost totodată de acord cu introducerea în cauză în calitate de pârât a Direcției Serviciilor Publice, care administrează imobilul conform art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998. Tribunalul, în motivarea soluției pe fond, a reținut următoarea situație de fapt: Imobilul, construcție și terenul de cca. 268 m.p. situate în str. R.E., nr. 19-21, Brăila, a fost cumpărat prin contractul din 18 octombrie 1941 de C.A.N. pentru și în numele fiicelor ei minore, C.E.E., C.I. și C.A. Imobilul a fost preluat printre alte imobile de Primăria orașului Brăila, prin decizia nr. 5561 din 10 mai 1949, în baza Ordinului Ministerului Afacerilor Interne nr. 91/1948 și Ordinului nr. 800/1948.

Consiliul Local al Municipiului Brăila și Direcția Serviciilor Publice Brăila a vândut prin contractul din 10 ianuarie 2005 o parte din acest imobil (a cărui adresă a devenit între timp str. M.E., nr. 17, prin schimbarea numelui străzii din R.E. și apoi din R.), cumpărătorului

SC K. SRL.

Imobilul a devenit astfel proprietate mixtă, spațiul comercial de la parter aparținând societății comerciale amintite, iar etajele, cu destinația de locuință, fiind proprietatea municipiului Brăila. S-a reținut că acest imobil nu a fost revendicat potrivit Legii nr. 112/1995 și nici potrivit Legii nr. 10/2001, iar reclamantele nu au solicitat constatarea preluării abuzive a imobilului sau aplicarea nelegală a actului normativ de trecere a bunului în proprietatea statului și nici nu au solicitat măsuri reparatorii în temeiul legilor speciale. Instanța a analizat acțiunea în revendicare cu care a fost învestită și a constatat că titlul de proprietate invocat de reclamante - contractul de vânzare-cumpărare din 18 octombrie 1941 - nu face dovada dreptului de proprietate.

S-a constatat astfel că prin acest contract s-a făcut doar dovada că C.A. a cumpărat pentru fiicele ei minore, fără însă să se facă dovada că acest act a fost urmat de acte prin care cele trei fiice să fi intrat în proprietatea și posesia imobilului după ce acestea au devenit majore și nici că la data trecerii acestuia în proprietatea statului, ele erau proprietare. Din contră, conform deciziei nr. 5561/1949 imobilul figura în proprietatea C.A.N. și a fost considerat „părăsit”. Ca urmare, s-a constatat că reclamantele, care au revendicat în calitate de proprietare și nu de moștenitoare ale C.A.S., nu au făcut dovada proprietății lor. Spre deosebire de titlul prezentat de reclamante, s-a constatat că titlul prezentat de pârâtă, contractul de vânzare-cumpărare înregistrat la 10 ianuarie 2005 conferă societății comerciale cumpărătoare dreptul de proprietate asupra imobilului și are forță juridică probantă.

Acest titlu nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, astfel că nu poate fi înlăturat. S-a mai constatat că titlul pârâtei a fost intabulat în cartea funciară și înfrânge și sub acest aspect - titlul prezentat de reclamante. S-a concluzionat că nu sunt întrunite în cauză condițiile prevăzute de art. 480 și art. 481 C. civ. pentru a justifica acțiunea de revendicare a reclamantelor. Cât privește excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Municipiul București a fost respinsă ca neîntemeiată - în raport de cererea de comparare de titluri formulată, negarea dreptului la acțiune constituind o încălcare a unui drept recunoscut de Constituție și de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind accesul liber la justiție.

Instanța a mai reținut că este recomandabilă parcurgerea procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001 în cazul imobilelor ce intră sub incidența acestei legi, însă nu este inadmisibilă acțiunea în revendicare în condițiile în care imobilul revendicat nu a făcut obiectul acestei proceduri administrative. Nu s-a putut reține nici excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor, motivată de faptul că nu au făcut dovada calității de moștenitoare ale autorului lor. Nu s-a primit excepția tardivității acțiunii în raport de prevederile Legii nr. 10/2001 întrucât acțiunea reclamantelor nu s-a întemeiat pe această lege.

În egală măsură nu s-a primit susținerea că vânzarea spațiilor comerciale situate în imobile monumente istorice, sau aflate în zona de protecție a unor monumente istorice ar conduce la anularea vânzării în raport de obiectul acțiunii care nu a vizat anularea contractului de vânzare a acestor spații, aceste susțineri fiind făcute numai în concluziile orale de către reclamantă.

2. Instanța de apel Împotriva sentinței Tribunalului au declarat apel reclamantele care au solicitat să se constate că actul de vânzare-cumpărare încheiat de mama lor are forța probantă a unui titlu de proprietate și între momentul cumpărării, anul 1941, și cel al preluării de către stat, anul 1949, au trecut doar câțiva ani neexistând nici o dovadă că în această perioadă s-ar fi efectuat altă tranzacție asupra imobilului, și de altfel nu există nici un dubiu că imobilul nu s-ar fi aflat în proprietatea reclamanților, mama acestora figurând în actul de preluare și pe rolul fiscal ca plătitoare de taxe. Pârâtele au formulat cereri de aderare la apelul reclamantelor invocând inadmisibilitatea acțiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Curtea de Apel Galați, prin decizia civilă nr. 231A din 10 noiembrie 2008, a admis apelul reclamantelor și a schimbat în parte sentința Tribunalului în sensul că a admis acțiunea civilă în revendicare și a obligat pârâtele să lase reclamantelor în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul situat în Brăila. Au fost respinse ca nefondate cererile de aderare la apel formulate de pârâte. Au fost menținute restul dispozițiilor privind respingerea excepțiilor și au fost obligate pârâtele la 8.500 RON cheltuieli de judecată către reclamante. În motivarea acestei decizii instanța de apel a reținut că excepțiile inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității procesuale active au fost corect soluționate prin respingere.

S-a constatat că acțiunea în revendicare chiar intentată sub imperiul Legii nr. 10/2001 nu este inadmisibilă deoarece art. 480 C. civ. nu a fost abrogat expres sau implicit prin dispozițiile acestei legi sau a alteia. S-a mai observat că încercările de a declara inadmisibilă acțiunile în revendicare sub imperiul Legii nr. 112/1995 care reglementa tot regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și instituia a priori o procedură prealabilă administrativă au fost sancționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a statuat că excluderea de către instanțe din sfera lor de competență a acțiunii în revendicare este în sine contrară dreptului de acces la justiție garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, sens în care au fost invocate cauzele Canciovici, Anghelescu, Teodorescu și Brumărescu.

Curtea de Apel a constatat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, aceasta din urmă are prioritate și ca urmare se dă prioritate acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, iar în speță, s-a constatat că o atare atingere nu se aduce deoarece titlurile părților nu au mai fost supuse analizei vreunei instanțe. S-a constatat cât privește calitatea procesuală activă a reclamantelor că reclamantele nu trebuiau să facă dovada calității de moștenitoare deoarece ele au promovat o acțiune în calitate de autoare și nu de moștenitoare, calitate conferită de actul de vânzare - cumpărare, care le conferă deci calitate de proprietare asupra imobilului.

S-a reținut că trecerea imobilului în proprietatea statului este abuzivă. S-a interpretat per a contrario art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia și s-a constatat că dacă preluarea s-a făcut de către stat cu încălcarea dispozițiilor legale, atunci în vigoare, bunul a fost preluat fără titlu valabil, iar dreptul de proprietate nu s-a strămutat niciodată la stat, ci a rămas în patrimoniul titularului său, care a pierdut doar posesia. S-a invocat în acest sens Decizia nr. 73/1995 a Curții Constituționale care a statuat că în cazul imobilelor preluate de stat fără titlu, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desființat, iar statul nu a devenit proprietar.

În cauză s-a constatat că imobilul a fost preluat de la un neproprietar, C.A.N., deși conform contractului de vânzare - cumpărare cele trei fiice erau proprietarele, preluare făcută fără nici o despăgubire, contrar dispozițiilor Constituției din 1948. Ca urmare s-a constatat că pârâta Primăria Municipiului Brăila, ca reprezentantă a statului, deține imobilul revendicat fără titlu și deci acțiunea este fondată și se impune obligarea la restituirea către reclamante a bunului deținut ilegal de pârâta Primărie. Cât privește partea din imobil deținută de SC K. SRL, Curtea a constatat, procedând la compararea de titluri, că este preferabil titlul reclamantelor, deoarece titlul pârâtei este dobândit de la un neproprietar și ca urmare și această pârâtă a fost obligată la restituirea proprietății ocupate de aceasta.

3. Recursurile. Împotriva deciziei Curții de Apel au declarat recurs pârâții Municipiul Brăila, prin Primar, Direcția Serviciilor Publice Brăila și SC K. SRL. În fapt criticile au privit greșita soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, ambele hotărâri judecătorești încălcând dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia după apariția legii speciale o acțiune în revendicare imobiliară întemeiată pe dispozițiunile dreptului comun urmează a fi respinsă ca inadmisibilă față de principiul care dă prioritate în aplicarea legii speciale. Această din urmă lege - recte Legea nr. 10/2001 - a prevăzut în mod expres că nedepunerea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

S-a mai criticat respingerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantelor, actele de stare civilă nefiind suficiente pentru probarea calității de moștenitoare ale fostului proprietar, C.A.S. (conform actului de vânzare) sau C.A.N. (conform deciziei de preluare a imobilului). Sub acest aspect s-a criticat respingerea acestei excepții ca nemotivată deoarece instanța în mod greșit a apreciat că nu era nevoie să se dovedească calitatea de succesoare a reclamantelor în raport de modalitatea de deposedare. Prin decizia nr. 3861 din 10 mai 1949 imobilul a intrat în posesia Primăriei Brăila pentru că fusese părăsit de proprietara C.A.N. și nu de intimate, iar ulterior după intrarea imobilului în posesia Primăriei, acesta a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 și trecut în administrarea I.C.G.C.L.

Brăila, împrejurare ce a consolidat titlul statului - sub forma unui drept de proprietate. S-a mai criticat interpretarea dată de instanță, în justificarea priorității normei internaționale, în raport de norma internă în prezervarea dreptului de proprietate - potrivit căruia o atare prioritate este posibilă în cauză întrucât o atare revendicare nu aduce atingere unui alt drept de proprietate pentru că titlurile părților nu au mai fost supuse analizei vreunei instanțe. Sub acest din urmă aspect recurentul Municipiul Brăila a susținut că securitatea raportului juridic nu este dată de faptul că titlurile pârâților au fost sau nu puse în discuție, ci de ipoteza că reconstituirea unui drept de proprietate să nu aducă atingere altui drept de proprietate.

Recurentul a arătat că în cauză admiterea acțiunii a adus atingere unui drept de proprietate, dobândit cu respectarea Legii nr. 550/2002, prin contractul din 10 ianuarie 2005 încheiat de către pârâta SC K. SRL prin care aceasta a cumpărat spațiile comerciale de la parterul imobilului, dreptul astfel dobândit fiind și unul tabular. S-a mai susținut de către recurenți că legea specială nu intră în conflict cu Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale deoarece imobilul a fost preluat cu respectarea Constituției și a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la acea dată, preluarea având drept scop buna conservare și împiedicarea ocupării fără drept a imobilului părăsit de proprietar.

Recurenta SC K. SRL a mai criticat soluția de admitere a acțiunii, pentru greșita aplicare a legii și greșita interpretare a deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, fără să se raporteze la dreptul pe care îl încalcă o asemenea rezolvare a acțiunii, dreptul de proprietate al SC K. SRL obținut prin scoaterea imobilului la vânzare prin licitație publică în condițiile și cu respectarea dispozițiilor prevăzute de art. 2 din Legea nr. 550/2002. Potrivit acestui articol, în cazurile expres prevăzute în acest text (în unul din acestea aflându-se și imobilul în discuție), Legea nr. 550/2002 se aplică și în cazul spațiilor comerciale sau de prestări se servicii situate în imobile reglementate de Legea nr. 10/2001 (adică preluate în perioada comunistă).

Această recurentă a mai criticat soluția Curții de apel și din perspectiva greșitei aplicări a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, precum și din perspectiva greșitei analize a titlurilor supuse comparației, restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil și înstrăinate prin acte de dispoziție fiind condiționată de constatarea pe cale judecătorească a nulității actului de înstrăinare, determinată de reaua-credință a părților contractante, iar în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, aceeași măsură este consecința constatării nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare pentru încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării. Recursul pârâtei SC K. SRL a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În celelalte două recursuri deși nu a fost indicat temeiul de drept al acestora, criticile formulate pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Intimatele reclamante au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate. În esență s-a susținut că dreptul de proprietate este garantat de art. 41 alin. (1) și art. 7 din Constituție, și ale art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor fundamentale ale omului și nici o persoană neputând fi îngrădită în dreptul de a se adresa justiției conform art. 21 din Constituția României.

Cum acțiunea este admisibilă și recurentele - cum s-a arătat de curtea de apel - au formulat acțiune în nume propriu în calitate de proprietare și nu în calitate de moștenitoare ale mamei lor, proprietatea le aparține pentru că mama lor a cumpărat în numele lor și pentru ele, și faptul că imobilul a fost preluat de la mama lor denotă abuzul preluării. La 09 iunie 2009 a decedat reclamanta S.I.J., conform certificatului de deces de la dosarul cauzei - depus în copie tradusă, certificată pentru conformitate prin semnătura și ștampila avocatului intimatelor, emis de un ofițer de stare civilă din Sydney, Australia. Celelalte două reclamante au indicat, prin cererea înregistrată la 26 octombrie 2009 la dosar, pe moștenitorii acesteia și anume V.A.U.

și V.A. (conform certificatului de succesiune în copie tradusă certificată de avocatul reclamantelor, emisă de P.M. avocat și notar public din Sydney). 4. Analiza instanței de recurs Analizând decizia criticată prin prisma criticilor formulate, în cele trei recursuri, se constată că admiterea acțiunii în revendicare formulată de reclamante este o soluție nelegală și netemeinică, recursurile urmând a fi considerate întemeiate în limitele considerentelor ce succed: Pentru a admite acțiunea în revendicare - bazată pe compararea de titluri - Curtea de Apel a constatat că reclamantele au calitate procesuală activă pentru că au revendicat nu în calitate de moștenitoare ale mamei lor, ci în calitate de proprietare, în raport de actul de vânzare-cumpărare prezentat, care atestă că mama lor, C.A.N., a cumpărat în numele și pentru fiicele ei minore.

Ulterior stabilirii calității reclamantelor de proprietare ale imobilului revendicat s-a procedat la compararea de titluri și s-a dat prioritate titlului reclamantelor, considerat a fi mai bine conturat, pentru că provine de la un proprietar, în timp ce titlul pârâtelor provine de la un neproprietar, statul preluând în mod abuziv imobilul cu încălcarea dreptului de proprietate al fiicelor minore, imobilul fiind preluat de la mamă, deci un neproprietar. Potrivit art. 480 C. civ. în temeiul căruia s-a formulat acțiunea, „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, insă în limitele determinate de lege”, iar potrivit art. 481 C. civ.

„nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cau^a de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire”. Potrivit art. 644 C. civ. „proprietatea bunurilor se dobândește și se transmite prin succesiune, prin legate, prin convențiune și prin tradițiune”. În cazul dedus judecății în mod corect instanța de fond a constatat că reclamantele nu au făcut dovada calității lor de proprietare în revendicarea bunului. În primul rând se constată din actul de vânzare-cumpărare prezentat în dosarul de fond că proprietara este în calitate de cumpărătoare C.A.S., care a contractat în acest sens cu vânzătorul C.L.L. Împrejurarea că C.A.S.

a cumpărat „în numele și pentru fiicele sale minore” nu conferă calitate de proprietari acestora din urmă întrucât interpunerea mamei în actul de cumpărare s-a făcut deoarece fiicele, la data actului, erau minore și nu puteau contracta față de interdicția expresă prevăzută de art. 950 alin. (1) pct. 1 C. civ., „minorii sunt necapabili”, în persoana acestora neîmplinindu-se una din condițiile esențiale cerută pentru valabilitatea unei convenții, și anume capacitatea de a contracta, iar potrivit dispozițiilor art. 949 C. civ. „poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege”. În anul 1947, când s-a încheiat actul, erau în vigoare dispozițiile C. civ. privind minoritatea (până la vârsta de 21 de ani împliniți conform art. 342) și cele privind emanciparea minorului (reglementată în art. 421-433) și care aducea și aceasta o serie de restricții și condiții în privința actelor încheiate de minorul emancipat.

În acest sens instanța de fond a reținut în mod corect că actul de vânzare-cumpărare invocat nu face dovada că reclamantele erau proprietare prin simpla încheiere a acestui document, în lipsa unor probe care să ateste punerea lor în posesie la data majoratului, sau în condiții speciale, la o dată anterioară împlinirii vârstei de 21 de ani și nici că reclamantele au făcut dovada că sunt succesoarele mamei lor - pentru a putea invoca, în această calitate, dobândirea proprietății. În al doilea rând este de observat că în cauză nu s-au prezentat dovezi nici în dovedirea descendenței reclamantelor că acestea sunt fiicele minore pentru care C.A. a cumpărat. Sub acest aspect se constată că în contractul de cumpărare sunt indicate fiicele minore ale C.A.S.

„mamă legitimă”, și anume E.E., l. și A. Reclamantele nu au prezentat acte de stare civilă - certificate de naștere - din care să rezulte că mama lor este C.A.S., precum și data nașterii lor pentru a dovedi că la data contractării imobilului acestea erau minore. Singurele documente (prezentate sub formă de traduceri în limba română, certificate pentru conformitate de ștampila și semnătura avocatului reclamantelor) existente la dosarul Tribunalului Brăila, pentru a dovedi identitatea reclamantelor și filiația acestora față de mama lor, sunt insuficiente, după cum în mod corect a constatat instanța de fond. Din certificatul de căsătorie rezultă că preotul J.E. a oficiat la 27 septembrie 1953, la Biserica din Bourke St.

Sydney, căsătoria dintre E.V. și A.K., în cuprinsul acestui document neexistând nici un element de identificare al soției după data, locul nașterii și părinții acesteia. Aceeași situație se relevă și din documentul de la dosarul amintit, certificat de căsătorie - emis fără număr, în Australia - care certifică celebrarea la 01 mai 1965 de același preot, în aceeași biserică, a căsătoriei dintre A.L.S. și J.K., (nici în acest certificat nu există date pentru identificarea soției prin dată și loc al nașterii sau părinți). Al treilea document (tot în traducere, copie certificată de avocat) este un certificat notarial, care consemnează o declarație, dată de „S.I.J. (născută I.C.)”, în fața unui notar public din orașul Sydney, Australia la 27 martie 2007 și în care aceasta, care se numește „donatoare”, declară că „este fiica lui C.A.U.

și a C.A.S.” și că aceștia sunt, în opinia donatoarei, proprietarii bunurilor imobiliare din Brăila, România. Lipsa documentelor de stare civilă - certificate de naștere - este confirmată și în acea declarație notarială de S.I.J. care îl împuternicește pe avocatul său să facă cereri pentru obținerea certificatului ei original de naștere de la autoritățile competente din Brăila. În lipsa certificatelor de naștere nu poate conferi reclamantelor - A.V., I.S. (deși din „certificatul de căspătorie” rezultă un alt nume J.) și respectiv C.E.E. (singura care păstrează numele din actul de vânzare, dar pentru care nu s-a prezentat nici un document) - calitatea de fiice ale mamei „care a contractat imobilul în numele și pentru ele”.

În recurs s-a depus o copie a traducerii unei declarații date de C.E.E. la Pireu la 28 mai 2010 (semnată pentru conformitate și ștampilată de avocatul părții), din care rezultă că aceasta a dat mandat nepotului său, V.A.U., încă din 2007, pentru a acționa în numele ei în vederea recuperării proprietăților sale și ale surorilor A. și I., precum și cele ale părinților lor. Nici de la această reclamantă și nici de la celelalte nu s-au depus însă dovezi în sensul filiației lor materne. Împrejurarea că în certificatul de deces al reclamantei S.I.J., depus în recurs, este menționată vârsta acesteia (80 de ani) la data decesului (09 iulie 2009) și, respectiv, faptul că decedata este fiică a lui K.A.U.

și a S.A.S. nu este de natură a proba filiația acesteia. În primul rând este de observat că aceste date, cum se consemnează în documentul citat, au fost furnizate de nepotul acesteia A.V. - deci nu reprezintă constatări din documente oficiale atestatoare a elementelor de identificare ale persoanei - și, în al doilea rând, numele de familie al mamei nu este C., ci S. În raport de această stare de fapt - nemodificată în apel prin alte probe din care să rezulte elementele lipsă semnalate de instanța de fond - în mod nelegal s-a procedat la compararea de riduri, titlul invocat de reclamante nefăcând dovada dreptului de proprietate al acestora asupra imobilului, fiind ca urmare în mod nefondat considerat mai bine plasat în raport de titlul invocat de pârâta SC K. SRL, contractul de cumpărare din 10 ianuarie autentificat la B.N.P.

sub nr. 225/2005 și înscris la 21 februarie 2006 în C.F. nr. Y Brăila la nr. cadastral 12096 pentru 326,77 m.p. teren situat în str. M.E., nr. 17, și respectiv la nr. 12096/1/2001 pentru apartamentul 1 (spațiu comercial) din construcția C1, situată în Brăila, str. M.E., nr. 17. Se mai reține că soluția instanței de apel în a da preferință titlului reclamantelor este nelegală (osebit de faptul că nu se identifică proprietarul din titlul prezentat cu reclamantele pentru considerentele mai sus arătate) și din perspectiva criteriilor de apreciere a titlurilor deși compararea de titluri presupune în mod necesar ca acesta să fie valabile.

Constatând astfel că în mod nelegal s-a admis apelul reclamantelor s-a schimbat sentința de fond sub aspectul admiterii acțiunii în revendicare, cu încălcarea dispozițiilor legale mai sus arătate se vor admite recursurile pârâților și se va modifica decizia atacată în sensul că se va respinge ca nefondat apelul reclamantelor împotriva sentinței Tribunalului Brăila, cu consecința păstrării acesteia în întregime. Cât privește modalitatea de soluționare în cauză a excepțiilor de inadmisibilitate și lipsa calității procesuale active a recurentei, excepții respinse la fond, soluție menținută în apel prin respingerea cererilor de aderare la apel a pârâților Municipiul Brăila, SC K. SRL (sub acest aspect) se constată că soluția instanțelor este corectă și legală, criticile recurentelor, sub aspectul soluționării acestor excepții, neputând fi primite.

Acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. - în termenii în care aceasta a fost formulată, prin comparare de titluri - este admisibilă, cum în mod corect a sesizat instanța de fond. Se va înlătura însă din sentința nr. 544 din 13 august 2008 considerentul că deși „este recomandabilă parcurgerea procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001, în cazul imobilului ce intră sub incidența acestei legi, nu este inadmisibilă acțiunea în revendicare în condițiile în care imobilul revendicat nu a făcut obiectul acestei proceduri administrative”. O atare afirmație este inexactă din perspectiva raportului dintre legea specială și legea generală soluționat de adagiul „specialia ad generalibus derogant, generalia ad specialibus non derogant”.

Legea specială nu poate fi înfrântă în efectele ei obligatorii de alegerea pe care ar avea-o părțile asupra legii aplicabile raporturile lor juridice. Acest principiu a fost subliniat prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii în această materie, în care s-a decis în mod expres „concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă aceasta nu este prevăzut expres în legea specială.” Condițiile de admisibilitate a acțiunii în revendicare după intrarea în vigoare a așa numitelor „legi ale proprietății”, legi speciale, au fost determinate în sus-menționata deciziei, în sensul că „în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care as fel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”. Cât privește calitatea procesuală activă a reclamantelor de a revendica bunul în discuție, în mod corect instanța a reținut că acestea au calitatea procesuală de a formula acțiunea în revendicare. împrejurarea că reclamantele, cu probele administrate, nu au reușit să facă dovada existenței în patrimoniul lor a dreptului de proprietate pretins, nu atrage respingerea acțiunii pentru lipsa calității procesuale active ci, cum în mod corect s-a constatat, respingerea acțiunii ca nefondată.

Celelalte critici referitoare la modalitatea și considerentele pentru care s-a dat preferință titlului reclamantelor, prin încălcarea implicită a legii - în raport de aprecierea drept corectă a respingerii acțiunii în revendicare - s-a constatat că nu mai este necesar a fi examinate, de vreme ce lipsa dovezilor de proprietate a reclamantelor asupra imobilului revendicat, oprește orice comparație. Pentru considerentele expuse și în limita criticilor apreciate ca întemeiate, conform art. 312 C. proc. civ. s-au admis recursurile pârâților împotriva deciziei nr. 231/A din 10 noiembrie 2008 a Curții de Apel Galați și s-a modificat această decizie în sensul că a fost respins ca nefondat apelul reclamantelor (constatându-se că poziția procesuală a reclamantei Stanton lanula, decedată pe parcursul judecării recursului, a fost preluată de succesorii acesteia V.A.

și V.A.U.) împotriva sentinței civile nr. 544/2008 a Tribunalului Brăila, cu consecința păstrării acesteia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții Direcția Serviciilor Publice Brăila, Municipiul Brăila, prin Primar, și SC K. SRL împotriva deciziei civile nr. 231/A din 10 noiembrie 2008 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Modifică decizia în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanții V.A., C.E.E. și S.I.J., a cărei calitate procesuală a fost preluată de V.A. și V.A.U., împotriva sentinței civile nr. 544 din 13 august 2008 a Tribunalului Brăila, secția civilă. Irevocabilă. Pronnțată în ședință publică, astăzi 21 septembrie 2010.