ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3163/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3163/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 81 din 14 aprilie

02011 a Tribunalului Vaslui s-au dispus următoarele:

A fost condamnat

inculpatul P.T. pentru săvârșirea infracțiunii de omor prev. de art. 174 C.

pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. și art. 320

1

alin. (7) C.

proc. pen., la pedeapsa de 12 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor

prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

Pe durata executării

pedepsei s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64

lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., în condițiile art. 71 C. pen.

S-a menținut măsura

arestării preventive și s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii și

arestării preventive începând cu data de 01 ianuarie 2011 la zi.

S-a luat act că

Serviciul Județean de Ambulantă Vaslui nu s-a constituit parte civilă în cauză.

S-a disjuns acțiunea

civilă formulată de partea civilă D.P., care a fost suspendată până la

soluționarea definitivă a laturii penale a cauzei.

Conform art. 118 lit.

b) C. pen., s-a confiscat de la inculpat o "bâtă din lemn, corp delict,

aflată la Camera de corpuri delicte a instanței și înregistrată la poziția nr.

70/2011 din Registrul de corpuri delicte a Tribunalului Vaslui."

Pentru a hotărâi

astfel, Tribunalul Vaslui, verificând din oficiu și constatând că actul de

sesizare a fost legat întocmit, că instanța este competentă să judece cauza, că

a fost legal sesizată, că din probele administrate în timpul urmăririi penale

rezultă că faptei săvârșite de inculpat i s-a dat o corectă încadrare juridică,

că sunt suficiente date cu privire la persoana inculpatului pentru a permite

stabilirea unei pedepse, a admis cererea de judecare a inculpatului potrivit

procedurii simplificate, stabilite de dispozițiile art. 320

1

C.

proc. pen.

La individualizarea

judiciară a pedepsei, instanța a avut în vedere, în cadrul criteriilor generale

de individualizare prevăzute de art. 52 și art. 72 C. pen., gradul de pericol

social concret al faptei, urmarea produsă, conduita sinceră, de recunoaștere și

de regret a faptei, colaborarea inculpatului cu organele de urmărire penală,

împrejurările în care a fost săvârșită fapta, starea de recidivă postexecutorie

în care a fost comisă această faptă, că inculpatul a mai fost condamnat pentru

o infracțiune de tentativă la omor, precum și dispozițiile art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen.

Nu au fost reținute

în favoarea inculpatului circumstanțele atenuante.

Pentru realizarea

scopului pedepsei, instanța a apreciat că o pedeapsă de 12 ani închisoare se

impune în vederea reeducării și resocializării inculpatului, care a dat dovadă

de agresivitate și de predilecție în săvârșirea unui anume gen de infracțiuni.

În termen legal,

sentința a fost apelată de procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul

Vaslui, criticând-o sub aspectul legalității, întrucât instanța de fond a omis

aplicarea dispozițiilor art. 191 C. proc. pen., în ceea ce privește obligarea

inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Inculpatul P.T. a

criticat-o sub aspectul individualizării pedepsei aplicate, considerând-o prea

mare.

Prin Decizia penală nr.

98 din 19 mai 2011, Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu

minori a admis apelul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui

împotriva Sentinței penale nr. 81 din 14 aprilie 2011 a Tribunalului Vaslui, pe

care a desființat-o, în parte, în latura penală, privitor la cheltuielile

judiciare și, rejudecând:

A fost obligat

inculpatul P.T. să plătească satului suma de 1.800 RON, cheltuieli judiciare,

din care suma de 100 RON onorariu de avocat oficiu, urmând a fi avansată din

fondurile statului.

Au fost menținute

celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Prin aceeași decizie,

a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul P.T. împotriva

Sentinței penale nr. 81 din 14 aprilie  2011 a Tribunalului Vaslui, care a fost

menținută.

În temeiul

dispozițiilor art. 383 alin. (1

1

) raportat la art. 350 alin. (1) C.

proc. pen., s-a menținut starea de arest preventiv luată față de inculpat, iar

în baza dispozițiilor art. 383 alin. (1

1

) raportat la art. 350 alin.

(1) C. proc. pen., s-a dedus la zi arestarea preventivă a acestuia, de după

data de 14 aprilie 2011.

Cheltuielile

judiciare ocazionate de soluționarea apelului parchetului au rămas în sarcina

statului.

A fost obligat

inculpatul-apelant să plătească statului suma de 300 RON, cheltuieli judiciare,

din care suma de 200 RON onorariu de avocat oficiu, urmând a fi avansată din

fondurile statului.

S-a reținut că

instanța de fond a realizat o justă individualizare a pedepsei aplicate, cât și

a modului de executare, în conformitate cu dispozițiile. art. 52 și 72 C. pen.

- gradul de pericol social concret al faptei, urmarea produsă, conduita

sinceră, de recunoaștere și de regret a faptei, colaborarea inculpatului cu

organele de urmărire penală, împrejurările în care a fost săvârșită fapta, starea

de recidivă postexecutorie în care a fost comisă această faptă.

În ceea ce privește

critica de apel formulată de procuror, s-a constatat că nu au fost respectate

dispozițiile art. 381 C. proc. pen., respectiv nu s-au aplicat dispozițiile

art. 191 C. proc. pen. privind cheltuielile judiciare, deși s-a dispus

condamnarea.

Împotriva deciziei

anterior menționate, în termen legal, a declarat recurs inculpatul P.T.,

solicitând admiterea căii de atac promovate și reducerea pedepsei aplicate,

prin raportare și la circumstanțele reale și la cele personale ale

inculpatului, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.

Înalta Curte,

examinând recursul declarat prin prisma criticilor invocate, dar și din oficiu,

conform art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., pe baza lucrărilor și a

materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru

considerentele care urmează.

Situația de fapt

reținută de instanța de fond, cât și de instanța de prim control judiciar este

în deplină concordanță cu probele administrate în cauză, din care rezultă, fără

dubiu, că inculpatul a săvârșit infracțiunea prevăzută de art. 174 C. pen. cu

aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., constând în aceea că a aplicat victimei B.D.

o lovitură cu un par în cap și mai multe lovituri peste spate cu același

obiect, precum și cu picioarele în zona abdominală, cu victima căzută la

pământ, cauzându-i leziuni traumatice care au condus la deces, de altfel

inculpatul recunoscând comiterea faptei în fața primei instanțe, solicitând să

beneficieze de dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen.

Sub aspectul

individualizării pedepsei aplicate, criticile formulate de către recurentul

inculpat nu sunt întemeiate, Înalta Curte apreciind că în speță s-a făcut o

corectă individualizare a pedepsei, prin evaluarea tuturor criteriilor

specifice acestui proces de alegere a sancțiunii celei mai adecvate, în vederea

atingerii finalităților acesteia, în cauză negăsindu-și astfel aplicabilitatea

cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.

Înalta Curte reține că în cauză, în procesul

individualizării pedepsei, pornind de la criteriile generale prevăzute de art.

72 alin. (1) C. pen., pedeapsa de 12 ani închisoare și 4 ani interzicerea

drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., aplicată

inculpatului, a fost stabilită într-un cuantum corespunzător circumstanțelor

reale ale săvârșirii infracțiunii, precum și circumstanțelor personale ale

recurentului inculpat.

Chiar dacă

individualizarea pedepsei este un proces interior, strict personal al

judecătorului, ea nu este totuși un proces arbitrar, subiectiv, ci din contră,

el trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material

probatoriu studiat după anumite reguli și criterii precis determinate.

Înscrierea în lege a

criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea

explicită a principiului individualizării sancțiunii, așa încât respectarea

acestuia este obligatorie pentru instanță.

De altfel, ca să-și

poată îndeplini funcțiile care îi sunt atribuite în vederea realizării scopului

său și al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă

sau neprivativă de libertate) și duratei, atât gravității faptei și

potențialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana

infractorului, cât și aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența

pedepsei.

Funcțiile de

constrângere și de reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei, pot fi

realizate numai printr-o justă individualizare a sancțiunii, care să țină seama

de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în

sensul adaptării la condițiile socio-etice impuse de societate.

Este neîndoielnic că

fapta săvârșită prezintă un grad de pericol social sporit, dovadă fiind

limitele de pedeapsă prevăzute de legiuitor pentru această infracțiune, precum

și împrejurările în care a fost comisă și modul de acționare.

Existența uneia sau

unora din împrejurările enumerate exemplificativ în art. 74 C. pen. sau a

altora asemănătoare nu obligă instanța de judecată să le considere circumstanțe

atenuante și să reducă sau să schimbe pedeapsa principală, deoarece, din

redactarea dată textului art. 74 C. pen. rezultă că recunoașterea unor atari

împrejurări drept circumstanțe atenuante este lăsată la aprecierea instanței de

judecată. În această apreciere se va ține seama de pericolul social concret al

faptei, de ansamblul împrejurărilor în care s-a săvârșit infracțiunea, de

urmările produse, ca și de orice elemente de apreciere privitoare la persoana

infractorului.

Recunoașterea

circumstanțelor atenuante este atributul instanței de judecată, fiind deci

lăsată la aprecierea acesteia.

În prezenta cauză,

Înalta Curte constată că nu se impune reținerea circumstanțelor atenuante în

favoarea inculpatului, cu consecința reducerii pedepsei, având în vedere gradul

de pericol social sporit al faptei comise de inculpat, care rezultă din

limitele de pedeapsă stabilite de legiuitor, modul concret în care a fost

derulată activitatea infracțională, urmările produse, precum și datele ce

caracterizează persoana inculpatului.

Tot astfel, în speță

nu există temeiuri care să justifice reținerea stării de legitimă apărare.

Așa fiind, Înalta

Curte constată că pedeapsa aplicată este corespunzătoare criteriilor prevăzute

de art. 72 C. pen., atât sub aspectul cuantumului, cât și al modalității de

executare, ținând cont și de textul incriminator, fiind aptă să răspundă

scopului preventiv și de reeducare consfințit prin disp. art. 52 C. pen.

Neexistând nici

motive care, examinate din oficiu, să determine casarea hotărârilor, recursul

inculpatului va fi respins ca nefondat, în baza art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen.

În temeiul art. 385

17

alin. (4) rap. la art. 383 alin. (2) și art. 381 C. proc. pen., se va deduce

din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reținerii și arestării preventive de

la 1 ianuarie 2011 la 21 septembrie 2011.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat,

în care se va include și onorariul cuvenit pentru apărarea din oficiu, conform

dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul P.T. împotriva Deciziei penale nr. 98

din 19 mai 2011 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.

Deduce din pedeapsa

aplicată inculpatului, durata reținerii și arestării preventive de la 1

ianuarie 2011 la 21 septembrie 2011.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400

RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 21 septembrie 2011.