ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3163/2011

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 81 din 14 aprilie 02011 a Tribunalului Vaslui s-au dispus următoarele: A fost condamnat inculpatul P.T. pentru săvârșirea infracțiunii de omor prev. de art. 174 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. și art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., la pedeapsa de 12 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. Pe durata executării pedepsei s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., în condițiile art. 71 C. pen. S-a menținut măsura arestării preventive și s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii și arestării preventive începând cu data de 01 ianuarie 2011 la zi.

S-a luat act că Serviciul Județean de Ambulantă Vaslui nu s-a constituit parte civilă în cauză. S-a disjuns acțiunea civilă formulată de partea civilă D.P., care a fost suspendată până la soluționarea definitivă a laturii penale a cauzei.

Conform art. 118 lit. b) C. pen., s-a confiscat de la inculpat o "bâtă din lemn, corp delict, aflată la Camera de corpuri delicte a instanței și înregistrată la poziția nr. 70/2011 din Registrul de corpuri delicte a Tribunalului Vaslui." Pentru a hotărâi astfel, Tribunalul Vaslui, verificând din oficiu și constatând că actul de sesizare a fost legat întocmit, că instanța este competentă să judece cauza, că a fost legal sesizată, că din probele administrate în timpul urmăririi penale rezultă că faptei săvârșite de inculpat i s-a dat o corectă încadrare juridică, că sunt suficiente date cu privire la persoana inculpatului pentru a permite stabilirea unei pedepse, a admis cererea de judecare a inculpatului potrivit procedurii simplificate, stabilite de dispozițiile art. 320 1 C. proc.

pen. La individualizarea judiciară a pedepsei, instanța a avut în vedere, în cadrul criteriilor generale de individualizare prevăzute de art. 52 și art. 72 C. pen., gradul de pericol social concret al faptei, urmarea produsă, conduita sinceră, de recunoaștere și de regret a faptei, colaborarea inculpatului cu organele de urmărire penală, împrejurările în care a fost săvârșită fapta, starea de recidivă postexecutorie în care a fost comisă această faptă, că inculpatul a mai fost condamnat pentru o infracțiune de tentativă la omor, precum și dispozițiile art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen. Nu au fost reținute în favoarea inculpatului circumstanțele atenuante. Pentru realizarea scopului pedepsei, instanța a apreciat că o pedeapsă de 12 ani închisoare se impune în vederea reeducării și resocializării inculpatului, care a dat dovadă de agresivitate și de predilecție în săvârșirea unui anume gen de infracțiuni.

În termen legal, sentința a fost apelată de procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui, criticând-o sub aspectul legalității, întrucât instanța de fond a omis aplicarea dispozițiilor art. 191 C. proc. pen., în ceea ce privește obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat. Inculpatul P.T. a criticat-o sub aspectul individualizării pedepsei aplicate, considerând-o prea mare. Prin Decizia penală nr. 98 din 19 mai 2011, Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori a admis apelul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui împotriva Sentinței penale nr. 81 din 14 aprilie 2011 a Tribunalului Vaslui, pe care a desființat-o, în parte, în latura penală, privitor la cheltuielile judiciare și, rejudecând: A fost obligat inculpatul P.T.

să plătească satului suma de 1.800 RON, cheltuieli judiciare, din care suma de 100 RON onorariu de avocat oficiu, urmând a fi avansată din fondurile statului. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Prin aceeași decizie, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul P.T. împotriva Sentinței penale nr. 81 din 14 aprilie 2011 a Tribunalului Vaslui, care a fost menținută. În temeiul dispozițiilor art. 383 alin. (1 1 ) raportat la art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a menținut starea de arest preventiv luată față de inculpat, iar în baza dispozițiilor art. 383 alin. (1 1 ) raportat la art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a dedus la zi arestarea preventivă a acestuia, de după data de 14 aprilie 2011. Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea apelului parchetului au rămas în sarcina statului.

A fost obligat inculpatul-apelant să plătească statului suma de 300 RON, cheltuieli judiciare, din care suma de 200 RON onorariu de avocat oficiu, urmând a fi avansată din fondurile statului. S-a reținut că instanța de fond a realizat o justă individualizare a pedepsei aplicate, cât și a modului de executare, în conformitate cu dispozițiile. art. 52 și 72 C. pen. - gradul de pericol social concret al faptei, urmarea produsă, conduita sinceră, de recunoaștere și de regret a faptei, colaborarea inculpatului cu organele de urmărire penală, împrejurările în care a fost săvârșită fapta, starea de recidivă postexecutorie în care a fost comisă această faptă. În ceea ce privește critica de apel formulată de procuror, s-a constatat că nu au fost respectate dispozițiile art. 381 C. proc.

pen., respectiv nu s-au aplicat dispozițiile art. 191 C. proc. pen. privind cheltuielile judiciare, deși s-a dispus condamnarea. Împotriva deciziei anterior menționate, în termen legal, a declarat recurs inculpatul P.T., solicitând admiterea căii de atac promovate și reducerea pedepsei aplicate, prin raportare și la circumstanțele reale și la cele personale ale inculpatului, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen. Înalta Curte, examinând recursul declarat prin prisma criticilor invocate, dar și din oficiu, conform art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care urmează.

Situația de fapt reținută de instanța de fond, cât și de instanța de prim control judiciar este în deplină concordanță cu probele administrate în cauză, din care rezultă, fără dubiu, că inculpatul a săvârșit infracțiunea prevăzută de art. 174 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., constând în aceea că a aplicat victimei B.D. o lovitură cu un par în cap și mai multe lovituri peste spate cu același obiect, precum și cu picioarele în zona abdominală, cu victima căzută la pământ, cauzându-i leziuni traumatice care au condus la deces, de altfel inculpatul recunoscând comiterea faptei în fața primei instanțe, solicitând să beneficieze de dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen.

Sub aspectul individualizării pedepsei aplicate, criticile formulate de către recurentul inculpat nu sunt întemeiate, Înalta Curte apreciind că în speță s-a făcut o corectă individualizare a pedepsei, prin evaluarea tuturor criteriilor specifice acestui proces de alegere a sancțiunii celei mai adecvate, în vederea atingerii finalităților acesteia, în cauză negăsindu-și astfel aplicabilitatea cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen. Înalta Curte reține că în cauză, în procesul individualizării pedepsei, pornind de la criteriile generale prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., pedeapsa de 12 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., aplicată inculpatului, a fost stabilită într-un cuantum corespunzător circumstanțelor reale ale săvârșirii infracțiunii, precum și circumstanțelor personale ale recurentului inculpat.

Chiar dacă individualizarea pedepsei este un proces interior, strict personal al judecătorului, ea nu este totuși un proces arbitrar, subiectiv, ci din contră, el trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probatoriu studiat după anumite reguli și criterii precis determinate. Înscrierea în lege a criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea explicită a principiului individualizării sancțiunii, așa încât respectarea acestuia este obligatorie pentru instanță. De altfel, ca să-și poată îndeplini funcțiile care îi sunt atribuite în vederea realizării scopului său și al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) și duratei, atât gravității faptei și potențialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât și aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența pedepsei.

Funcțiile de constrângere și de reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancțiunii, care să țină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condițiile socio-etice impuse de societate. Este neîndoielnic că fapta săvârșită prezintă un grad de pericol social sporit, dovadă fiind limitele de pedeapsă prevăzute de legiuitor pentru această infracțiune, precum și împrejurările în care a fost comisă și modul de acționare. Existența uneia sau unora din împrejurările enumerate exemplificativ în art. 74 C. pen. sau a altora asemănătoare nu obligă instanța de judecată să le considere circumstanțe atenuante și să reducă sau să schimbe pedeapsa principală, deoarece, din redactarea dată textului art. 74 C. pen.

rezultă că recunoașterea unor atari împrejurări drept circumstanțe atenuante este lăsată la aprecierea instanței de judecată. În această apreciere se va ține seama de pericolul social concret al faptei, de ansamblul împrejurărilor în care s-a săvârșit infracțiunea, de urmările produse, ca și de orice elemente de apreciere privitoare la persoana infractorului. Recunoașterea circumstanțelor atenuante este atributul instanței de judecată, fiind deci lăsată la aprecierea acesteia. În prezenta cauză, Înalta Curte constată că nu se impune reținerea circumstanțelor atenuante în favoarea inculpatului, cu consecința reducerii pedepsei, având în vedere gradul de pericol social sporit al faptei comise de inculpat, care rezultă din limitele de pedeapsă stabilite de legiuitor, modul concret în care a fost derulată activitatea infracțională, urmările produse, precum și datele ce caracterizează persoana inculpatului.

Tot astfel, în speță nu există temeiuri care să justifice reținerea stării de legitimă apărare. Așa fiind, Înalta Curte constată că pedeapsa aplicată este corespunzătoare criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., atât sub aspectul cuantumului, cât și al modalității de executare, ținând cont și de textul incriminator, fiind aptă să răspundă scopului preventiv și de reeducare consfințit prin disp. art. 52 C. pen. Neexistând nici motive care, examinate din oficiu, să determine casarea hotărârilor, recursul inculpatului va fi respins ca nefondat, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. În temeiul art. 385 17 alin. (4) rap. la art. 383 alin. (2) și art. 381 C. proc. pen., se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reținerii și arestării preventive de la 1 ianuarie 2011 la 21 septembrie 2011. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include și onorariul cuvenit pentru apărarea din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.T. împotriva Deciziei penale nr. 98 din 19 mai 2011 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reținerii și arestării preventive de la 1 ianuarie 2011 la 21 septembrie 2011. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 21 septembrie 2011.