ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1860/2012

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 28 din 30 noiembrie 2011, a condamnat pe inculpatul M.I., la pedeapsa de 8 ani închisoare și pedeapsa complementară de 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor calificat prev. de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. și la o pedeapsa de 5 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de port ilegal de armă albă prev. de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991. În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 alin. (1) C. pen., a contopit pedepsele aplicate inculpatului, în pedeapsa cea mai grea, urmând ca acesta să execute pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare și pedeapsa complementară de 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În temeiul art. 71 alin. (2) C. pen., pe durata executării pedepsei a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. În temeiul art. 350 alin. (1) C. proc. pen., a menținut starea de arest luată față de inculpat și conform art. 88 alin. (1) C. pen. a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii și arestării preventive, începând cu data de 05 mai 2011 la zi. A admis acțiunile civile formulate de părțile civile Serviciul de Ambulanță Județean Vaslui și Spitalul Județean de Urgență Vaslui. În baza art. 313 din Legea nr. 95/2006, modificată prin O.U.G. nr. 72/2006, art. 14, 346 C. proc. pen., a obligat pe inculpat să plătească Serviciului de Ambulanță Județean Vaslui suma de 504,4 RON, cu titlu de cheltuieli de transport a părții vătămate S.C., și Spitalului Județean de Urgență Vaslui suma de 3.842,8 RON, cu titlu de cheltuieli de spitalizare ale aceleași părți vătămate, actualizate la data executării.

În baza art. 118 lit. b) C. pen., a confiscat de la inculpatul M.I. un cuțit cu lama rabatabilă și mâner placat cu material de culoare maro, folosit la săvârșirea infracțiunilor reținute în sarcina sa, care a fost înregistrat la poziția nr. 81/2011 în registrul de corpuri delicte al instanței. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că inculpatul M.I., în vârstă de 40 de ani, are domiciliul în satul Hârșoveni, județul Vaslui, iar în seara de 29 aprilie 2011 s-a deplasat la un bar din sat, unde se aflau mai multe persoane, între care și cumătrul său S.C., care consumau băuturi alcoolice. Între inculpat și martorul I.M. a izbucnit un conflict, condiții în care partea vătămată S.C. a intervenit în favoarea celui din urmă, ajungând să se îmbrâncească cu inculpatul M.I., care a scos apoi din buzunarul drept al hainei un briceag cu buton în lungime totală de 16 cm, cu lama de 8 cm, cu care l-a lovit pe S.C.

în regiunea abdominală, partea stângă. După aceasta inculpatul s-a deplasat către căruța sa, cu intenția de a pleca, dar partea vătămată și-a revenit pe moment, după care a aruncat cu un scaun către inculpat și a reușit să rupă o scândură dintr-un gard, cu care i-a aplicat mai multe lovituri inculpatului. Ulterior, atât S.C., cât și inculpatul M.I. au fost transportați la Spitalul Județean de Urgență Vaslui, unde li s-au acordat îngrijiri medicale, inculpatul prezentând leziuni ce au necesitat 8 - 9 zile îngrijiri medicale și care nu i-au pus în primejdie viața însă, cu privire la vătămatul S.C., s-au concluzionat următoarele: prezintă leziuni traumatice de tipul plăgii tăiate-înțepate regiunea hipogastrică, penetrante intraperitoneal, cu interesarea marelui epiplon și hemoperitoneu complicate cu supurație supraaponevrotică a plăgii operatorii.

Reținând că faptele inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de tentativă de omor calificat, prev. de art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i( C. pen. și port fără drept al cuțitului, prev. de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, republicată, prima instanță a hotărât condamnarea acestuia. La individualizarea pedepselor s-a avut în vedere că inculpatul este cunoscut cu antecedente penale, fiind anterior de trei ori liberat condiționat și nu a recunoscut infracțiunile reținute în sarcina sa, invocând în apărare faptul că el nu a făcut altceva decât să se apere de victimă. Împotriva sentinței penale indicate mai sus a declarat apel inculpatul M.I., care, în dezvoltarea motivelor de apel, criticând greșita încadrare juridică a faptei sale de lovire cu un cuțit a părții vătămate în infracțiunea de tentativă la omor calificat.

Astfel, inculpatul a arătat că nu a urmărit suprimarea vieții victimei, că ceea ce s-a întâmplat a fost o acțiune spontană, nu a fost pregătită, nu a fost premeditată și nici măcar dorită. Inculpatul a arătat că și-a dat seama că prin fapta sa pune în primejdie viața victimei, dar voind sau acceptând acest rezultat nu a acceptat în același timp producerea decesului părții vătămate, având temeiuri justificate să creadă că acest rezultat nu va surveni, astfel că a solicitat schimbarea încadrării juridice în art. 182 alin. (2) C. pen. O altă critică a vizat pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de tentativă de omor, pe care inculpatul o consideră prea mare raportat la împrejurările concrete de săvârșire a faptei, gradul de pericol social și consecințele faptei, precum și persoana sa, solicitând reținerea circumstanțelor atenuante.

Sub acest aspect s-a arătat că în urma loviturilor primite partea vătămată nu a rămas cu consecințe posttraumatice prev. de art. 182 alin. (2) C. pen., iar inculpatul a recunoscut că a agresat pe partea vătămată, nu a încercat să inducă în eroare organele de anchetă, a spus adevărul și l-a menținut pe toată durata procesului este căsătorit, are 4 copii minori și în această perioadă grea întâmpină greutăți mari pentru a putea asigura familiei cele necesare traiului. Prin Decizia penală nr. 47 din 1 martie 2012 Curtea de Apel Iași a respins ca nefondat apelul formulat de inculpatul M.I. împotriva Sentinței penale nr. 28 din 30 noiembrie 2011 a Tribunalului Vaslui pe care o menține. A menținut starea de arest preventiv a inculpatului M.I.

și a dedus din pedeapsă durata arestării preventive de la 30 noiembrie 2011 la zi. A obligat inculpatul la cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de prim control judiciar a apreciat că fapta inculpatului M.I. întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., inculpatul prevăzând rezultatul posibil al faptei sale, și acceptându-l, astfel încât fapta nu poate constitui infracțiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. De asemenea s-a apreciat just individualizată pedeapsa în acord cu dispozițiile art. 72 C. pen. Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat recurs inculpatul M.I., criticând-o sub aspectul greșitei încadrări juridice date faptei (caz de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 C. proc.

pen.) și al individualizării pedepsei (caz de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen.), solicitând schimbarea de încadrare juridică din infracțiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 - 175 C. pen. în art. 182 alin. (2) C. pen., și reindividualizarea pedepsei aplicate, ținându-se cont de circumstanțele personale favorabile cât și de starea de provocare în care a săvârșit fapta. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu, conform art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., îl consideră nefondat pentru următoarele considerente. 1. Cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 C. proc. pen.

Faptele inculpatului care în seara de 29 aprilie 2011, în urma unui conflict cu partea vătămată S.C., pe fondul consumului de băuturi alcoolice, a înjunghiat-o pe aceasta cu un briceag cu buton în lungime totală de 16 cm, cu lama de 8 cm, în regiunea abdominală întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., cât și ale infracțiunii prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991. Esențial pentru încadrarea juridică a faptei inculpatului, după caz în tentativă la omor calificat (art. 20 C. pen. raportat art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen.) ori în vătămare corporală gravă art. 182 C. pen.) este stabilirea formei și modalității vinovăției cu care a săvârșit fapta.

Dacă în cazul infracțiunii de vătămare corporală, făptuitorul acționează cu intenția generală de vătămare, în cazul tentativei de omor acesta acționează cu intenția de a ucide. În cazul infracțiunii de omor (rămasă în forma tentativei), actele de punere în executare a omorului, săvârșite până în momentul intervenției evenimentului întrerupător, trebuie să releve - prin natura lor și împrejurările în care au fost săvârșite - că infractorul a avut intenția specifică de omor, iar nu intenția generală de a vătăma. Astfel, există tentativă de omor și nu de vătămare corporală, ori de câte ori infractorul acționează în așa mod încât provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale organismului victimei ori folosește instrumente și procedee specifice uciderii.

Nu are relevanță timpul necesar pentru îngrijiri medicale, deoarece acesta este caracteristic infracțiunii de vătămare corporală și nu exprimă dinamismul interior al actului infracțional. Anumite stări ale infractorului ori defectuozitatea mijloacelor folosite de el în executarea actului nu au relevanță în sine, întrucât intenția de omor se deduce din modul în care a acționat, iar nu din elemente exterioare.

Forma și modalitatea intenției, element subiectiv al infracțiunii, rezultă din materialitatea actului, din relațiile personale anterioare existente între inculpat și victimă, din obiectul vulnerant folosit, numărul și intensitatea loviturilor, zona anatomică vizată, comportamentul ulterior al inculpatului, etc. Modul de săvârșire a faptei, precum și împrejurările în care aceasta a fost săvârșită - astfel cum au fost relevate de probele administrate - exclud apărarea inculpatului, în sensul că, nu ar fi acționat cu intenția de omor, ci cu intenția generală de vătămare. Instanțele de fond și de prim control judiciar au stabilit în mod corect existența faptei și poziția subiectivă a inculpatului în raport cu fapta comisă.

Astfel, în raport de obiectul vulnerant folosit (un briceag), apt de a produce moartea, de zona vizată (abdominală - regiunea hipogastrică), de modalitatea de comitere, intensitatea loviturii (i-au fost cauzate leziuni ce au necesitat 24 - 25 zile îngrijiri medicale și au pus în primejdie viața victimei) se dovedește că inculpatul și-a dat seama de rezultatul faptei sale, care, chiar dacă nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui. Astfel, ceea ce deosebește infracțiunea de vătămare corporală gravă, de infracțiunea de omor este poziția subiectivă a făptuitorului față de acțiunile care constituie latura obiectivă a infracțiunii, iar în speță nu se poate reține infracțiunea de vătămare corporală, în mod corect fapta fiind încadrată în prevederile art. 20 C. pen.

raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. 1. Cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen. Cu privire la pedeapsa aplicată, Înalta Curte, apreciază că aceasta a fost just individualizată, în raport de dispozițiile art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social ridicat al faptei, relevat de natura infracțiunii comise, de împrejurările în care s-a desfășurat activitatea infracțională, respectiv pe fondul unor neînțelegeri și a consumului de alcool, urmarea socialmente periculoasă produsă, respectiv leziunea gravă produsă părții vătămate care i-a pus în primejdie viața, circumstanțele care agravează sau atenuează răspunderea penală, precum și datele care caracterizează persoana inculpatului (a recunoscut săvârșirea faptei, este necunoscut cu antecedente penale), neimpunându-se micșorarea cuantumului acesteia.

Ca să-și poată îndeplini funcțiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său și al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) și duratei, atât gravității faptei și potențialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât și atitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența sancțiunii. Funcțiile de constrângere și de reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancțiunii, care să țină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condițiile socio-etice impuse de societate.

Așa fiind, inculpatul, trebuia să știe că pe lângă drepturi are și o serie de datorii, obligații, răspunderi, care caracterizează comportamentul său în fața societății. Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât și asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situația de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare și de a se abține de la săvârșirea de infracțiuni. Fermitatea cu care o pedeapsă este aplicată și pusă în executare, intensitatea și generalitatea dezaprobării morale a faptei și făptuitorului, condiționează caracterul preventiv al pedepsei care, totdeauna, prin mărimea privațiunii, trebuie să reflecte gravitatea infracțiunii și gradul de vinovăție al făptuitorului.

Numai o pedeapsă justă și proporțională este de natură să asigure atât exemplaritatea cât și finalitatea acesteia, prevenția specială și generală, înscrise și în Codul penal român, art. - 52 alin. (1)-, potrivit căruia „scopul pedepsei este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni". Fapta este gravă, astfel că în operația complexă a individualizării tratamentului penal, Înalta Curte va ține seama că acțiunea violentă a inculpatului a avut drept consecința punerea în primejdie a unei vieți omenești, împrejurare care, coroborată cu nesinceritatea inculpatului, demonstrează că resocializarea sa viitoare pozitivă nu este posibilă decât prin aplicarea unei pedepse ferme, care să fie în deplin acord cu dispozițiile art. 1 C. pen., ce prevăd că „legea penală apără persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea precum și întreaga ordine de drept”.

Deși inculpatul a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen., Înalta Curte apreciază că în cauză nu este incidentă această circumstanță atenuantă. Circumstanța atenuantă a provocării există atunci când infracțiunea s-a săvârșit sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea părții vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă. Or, așa cum rezultă din actele dosarului, partea vătămată S.C. nu l-a provocat pe inculpat, ci a încercat să intervină în favoarea martorului I.M., cu care inculpatul avea un conflict. Examinând hotărârea și prin prisma cazurilor de casare care se iau în discuție din oficiu, Înalta Curte constată a nu fi incident vreun alt caz de reformare a hotărârii recurate.

Față de cele ce preced, Înalta Curte în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul inculpatului M.I. Conform art. 88 C. pen. va deduce prevenția de la 05 mai 2011 la 31 mai 2012. Văzând și dispozițiile art. 191 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.I. împotriva Deciziei penale nr. 47 din 1 martie 2012 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori. Deduce din pedeapsa aplicată, durata reținerii și arestării preventive de la 05 mai 2011 la 31 mai 2012. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 31 mai 2012. Procesat de GGC - LM