ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 660/2010

Asupra recursului penal de față constată: Prin Sentința penală nr. 128 din 30 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Harghita, secția penală, în Dosarul nr. 3171/96/2008, s-a dispus condamnarea inculpatului J.D. la pedeapsa de 12 ani închisoare și 4 ani pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de omor. Ca pedeapsă accesorie, a fost interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. În baza art. 88 C. pen. a fost dedusă din pedeapsa aplicată inculpatului timpul reținerii de 24 ore din data de 26 ianuarie 2007 și durata arestului preventiv de la 27 ianuarie 2007 până la 25 aprilie 2008, inclusiv.

Au fost respinse cererile formulate de K.C. și D.C. privind constituirea de părți civile în procesul penal, ca tardiv introduse. A fost obligat inculpatul la plata sumei la 1250 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare statului. Hotărârea în cauză a fost pronunțată de instanța Tribunalului Harghita, ca instanță de rejudecare, învestită în acest sens prin Decizia nr. 71/A din 7 noiembrie 2008 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Inițial, procesul penal privind pe inculpatul J.D. a fost soluționat în primă instanță prin Sentința penală nr. 258/ 21 august 2007 a Tribunalului Harghita. În apelul declarat de inculpat a fost pronunțată Decizia penală nr. 95/A din 2 noiembrie 2007 a Curții de Apel Târgu Mureș, prin care s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, constatându-se că procesul fusese soluționat în lipsa unui interpret autorizat de limba maghiară pentru inculpat.

În rejudecare, Tribunalul Harghita a pronunțat Sentința penală nr. 139 din 25 aprilie 2008, iar în apelurile declarate de parchet și părțile civile K.C. și D.C., hotărârea atacată a fost din nou desființată cu trimitere spre rejudecare, constatându-se că rechizitoriul emis în cauză nu fusese verificat de procurorul ierarhic superior, conform art. 264 alin. (3) C. proc. pen., iar respectiva neregularitate care viza legala sesizare a instanței lovea de nulitate toate actele îndeplinite în cauză, inclusiv hotărârea pe fondul cauzei. În rejudecare, în al doilea ciclu procesual, a fost pronunțată Sentința penală nr. 128 din 30 aprilie 2008 a Tribunalului Harghita, secția penală, ce formează obiectul examinării de față.

Ca situație de fapt, instanța de rejudecare a reținut următoarele: În ziua de 25 ianuarie 2007, inculpatul J.D. a consumat băuturi alcoolice, inițial singur, într-un local din satul Hoghia, iar ulterior, împreună cu victima K.M., la domiciliul acesteia, până în jurul orelor 13:00. După ce a plecat din locuința victimei, inculpatul s-a deplasat la domiciliul său, unde a rămas până în jurul orelor 13:00. Ulterior, inculpatul împreună cu victima au mers la locuința martorului O.A., având asupra lor o sticlă de vin, bere și votcă. După consumarea băuturilor alcoolice, între inculpat și victimă a avut loc o discuție contradictorie determinată de refuzul victimei de a transmite inculpatului folosința unei suprafețe de teren.

În acest context și pe fondul consumului exagerat de alcool, inculpatul a aplicat victimei lovituri cu un scaun din lemn masiv peste cap și membre; victima a încercat să se refugieze sub un pat din încăpere, însă inculpatul a continuat să o lovească. În cele din urmă, speriat de consecințele faptei sale, inculpatul a încetat să mai lovească victima, părăsind imobilul și deplasându-se spre propria locuință, unde era așteptat de prietena sa, martora G.E.E. Martora a confirmat venirea inculpatului la domiciliu în jurul orelor 20:15. Agresiunea săvârșită asupra victimei a fost observată de martorul O.A. care, în încercarea de a interveni în ajutorul victimei, a fost lovit el însuși de către inculpat.

După plecarea inculpatului din locuință, martorul O.A. l-a anunțat de cele petrecute pe martorul M.I. și împreună au revenit la locul faptei, constatând că victima era inconștientă. La sesizarea martorului M.I. au sosit la fața locului organele de poliție și Salvarea, victima fiind transportată la spital, unde s-a constatat decesul acesteia. Cu ocazia primelor declarații formulate în cursul urmăririi penale, inculpatul a recunoscut fără rezerve săvârșirea faptei, descriind împrejurările în care avusese loc incidentul dintre el și victimă, precum și modalitatea în care au fost exercitate actele de violentă ce au condus la decesul victimei. De asemenea, inculpatul a menționat prezența martorului O.A.

la locul săvârșirii faptei, precum și faptul că martorul nu intervenise deloc în conflict, având în vedere starea avansată de ebrietate în care acesta se afla. Prin raportul medico-legal efectuat în cauză s-a stabilit că moartea victimei a fost violentă și s-a datorat unui șoc traumatic, consecutiv unui politraumatism cu fracturi ale membrelor și calotei craniene, leziunile de violență constatate fiind produse prin loviri repetate cu corpuri dure, leziuni aflate în legătură de cauzalitate directă cu decesul. Totodată, s-a mai constatat că victima avea o alcoolemie de 2,20 gr. ‰ în momentul decesului. Pe parcursul judecării cauzei, în cele două cicluri procesuale, inculpatul a dat mai multe declarații în fața instanțelor, prin care a contestat recunoașterea făcută în cursul urmăririi penale și a negat că el ar fi autorul omorului comis asupra victimei K.M.

Cu ocazia reaudierii, în rejudecare, inculpatul a recunoscut că în ziua incidentului s-a întâlnit cu victima și martorul O.A., susținând însă că ar fi rămas în compania lor până în jurul orelor 13:00, când a părăsit definitiv locuința martorului, plecând spre domiciliul său. Conform aceleiași declarații, între inculpat și victimă nu a existat niciun schimb de cuvinte jignitoare și nici nu s-au exercitat acte de violență, martorul O.A. fiind prezent în locuință pe tot parcursul timpului cât inculpatul s-a aflat în compania victimei. Totodată, inculpatul a menționat că numiții S.J. și B.G. sunt adevărații autori ai faptei, conform mărturisirii victimei făcută în fața medicului de Salvare care asigurase serviciul de urgență în ziua incidentului.

În cauză, s-a procedat la audierea martorului A.J., medic care făcuse parte din echipajul de Salvare care s-a deplasat la fața locului pentru a acorda ajutor victimei. Martorul audiat nu a confirmat însă susținerile inculpatului, declarând că victima era inconștientă și nu a putut răspunde întrebărilor ce i-a fost adresate. Pe baza declarațiilor constante ale martorului O.A. care a relatat că în locuința sa nu se aflau în seara incidentului alte persoane, cu excepția inculpatului și a victimei și a văzut când victima a fost lovită de inculpat cu un scaun în cap, declarații care se coroborau cu concluziile raportului de expertiză medico-legală privind condițiile în care a survenit decesul victimei și cu recunoașterea inculpatului făcută în cursul urmării penale, prima instanță a constatat că inculpatul se face vinovat de săvârșirea faptei de care era acuzat.

În drept, fapta reținută în sarcina inculpatului a fost încadrată în dispozițiile art. 174 C. pen. La individualizarea pedepsei, instanța a avut în vedere gravitatea faptei și circumstanțele personale ale inculpatului. Sub acest aspect, s-a reținut că săvârșirea faptei a avut loc pe fondul consumului de alcool, că inculpatul se afla la primul conflict cu legea penală și era cunoscut în comunitate cu un comportament corespunzător. În raport de aceste elemente, s-a apreciat că reeducarea inculpatului poate avea loc prin aplicarea unei pedepse orientate spre minimul special prevăzut de lege, cu executare în regim de detenție. Sub aspectul laturii civile, prima instanță a constatat cererile de constituire ca părți civile în procesul penal adresate de K.C.

și D.C., fiul și respectiv, sora victimei au fost formulate după citirea actului de sesizare. Ca urmare, instanța a dispus respingerea ca tardiv formulate a cererilor privind acordarea de despăgubiri civile, părțile civile având la îndemână calea unei acțiuni civile separate, conform prevederilor art. 19 alin. (1) C. proc. pen. Hotărârea pronunțată în cauză a fost atacată cu apel de către inculpatul J.D. Prin motivele de apel formulate, s-a susținut că prima instanță stabilise o stare de fapt neconformă realității și probelor de la dosar, evaluând greșit probatoriu administrat și acordând o preferință exagerată declarației martorului O.A. și declarațiilor inculpatului din cursul anchetei penale.

S-a arătat de către inculpat că declarațiile sale din faza de urmărire penală erau lovite de nulitate întrucât fuseseră date în lipsa unui avocat și interpret de limba maghiară. În legătură cu același aspect, s-a arătat că declarațiile de recunoaștere au fost formulate în timpul reținerii de 24 ore, inculpatul fiind obligat de organele de poliție să scrie și să semneze mai multe declarații. De asemenea, s-a arătat că toate actele de urmărire penală întocmite în cauză erau lovite de nulitate întrucât fuseseră îndeplinite cu nerespectarea dispozițiilor legale ce reglementează competența exclusivă a procurorului în efectuarea urmăririi penale. În ceea ce privește fondul acuzației, inculpatul a susținut că martorul O.A.

formulase declarații contradictorii pe parcursul desfășurării procesului și că prin declarațiile date urmărea propria disculpare în cauză. Sub acest aspect, s-a menționat că victima fusese găsită în locuința martorului și că acesta era plin de sânge la sosirea organelor de poliție, vârsta și condiția fizică a martorului, aspecte în raport de care s-a decis scoaterea martorului din cercul de suspecți, neexcluzându-l însă ca posibil autor al faptei, având în vedere starea avansată de ebrietate a victimei, constatată la momentul decesului. În plus, a fost subliniată inexistența oricăror mijloace materiale de probă care să confirme că inculpatul era autorul faptei de omor. Prin Decizia penală nr. 84/A din 6 noiembrie 2009 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins apelul inculpatului, ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a constatat că elementele de fapt cu relevanță asupra existenței faptei și vinovăției inculpatului au fost corect reținute de prima instanță, pe baza unei analize complete și coroborate a probelor administrate în cauză. În considerentele deciziei pronunțate în apel au fost examinate criticile inculpatului invocate în susținerea cererii de achitare și motivele pentru care nu au fost primite apărările formulate. Astfel, s-a arătat că imediat după comiterea faptei, inculpatul a dat declarații complete cu privire la împrejurările și modalitatea concretă în care s-au exercitat actele de violență asupra victimei, declarațiile privind recunoașterea faptei coroborându-se perfect cu declarațiile martorului ocular O.A.

și concluziile raportului de necropsie. Au fost înlăturate susținerile inculpatului privitoare la lipsa de obiectivitate a martorului, reținându-se că din nicio probă administrată în cauză nu rezulta că acesta era posibil autor al faptei. De asemenea, s-a arătat că inculpatul nu era un necunoscător al limbii române și, ca atare, nu existau motive pentru înlăturarea din examinare a declarațiilor de recunoaștere formulate în faza de urmărire penală. Pentru toate aceste motive, s-a apreciat că răspunderea penală a inculpatului a fost corect angajată în cauză, fapta săvârșită fiind corespunzător încadrată juridic în dispozițiile art. 174 C. pen. Și împotriva acestei decizii și, în esență, pentru aceleași motive, în termen legal, a declarat recurs inculpatul J.D., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 10 și 18 C. proc.

pen. În cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 10 C. proc. pen., a fost invocată omisiunea instanțelor de a se pronunța asupra cererii inculpatului privind constatarea nulității actelor de urmărire penală întocmite în organele de cercetare penală, nulitate susținută în raport de nerespectarea dispozițiilor legale ce reglementează competența exclusivă a procurorului în efectuarea urmăririi penale, precum și în raport de lipsa unui interpret de limbă maghiară, la momentul audierii inculpatului. Incidența cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 10 C. proc. pen. a fost invocată și pentru refuzul instanței de apel de a încuviința în cauză efectuarea testului poligraf, susținându-se că respectiva verificare era necesară pentru a se clarifica și demonstra sinceritatea inculpatului.

În ceea ce privește fondul cauzei, s-a invocat insuficiența probelor în acuzare și, deopotrivă, grava eroare săvârșită de instanțe în evaluarea probatoriului și stabilirea stării de fapt. Sub acest aspect, au fost reiterate criticile privitoare la lipsa de obiectivitate a martorului O.A., susținută în raport de inconsecvența relatărilor și interesul personal al martorului care, prin declarațiile formulate, nu ar fi urmărit decât să-și asigure o situație favorabilă comparativ cu cea a inculpatului, având în vedere probele materiale care îl indicau ca posibil autor al faptei. Tot astfel, a fost reiterată și susținerea privitoare la lipsa oricăror mijloace materiale de probă care să susțină vinovăția inculpatului, precum și omisiunea instanțelor de a analiza declarațiile martorilor M.I.

și J.E., deși acestea erau relevante pentru stabilirea faptelor cauzei. Cu această argumentare, s-a solicitat, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel și, în subsidiar, achitarea inculpatului, pe temeiul dispozițiilor art. 10 lit. c) C. proc. pen. Examinând cauza în raport de criticile formulate și cazurile de casare invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul inculpatului nu este fondat, considerentele avute în vedere fiind următoarele: Nulitatea actelor de urmărire penală a fost invocată în raport de efectuarea activităților de urmărire penală de către organele poliției judiciare, deși în cazul infracțiunii de omor, competența de efectuare a urmăririi penale aparține în exclusivitate procurorului, conform art. 209 alin. (3) C. proc.

pen. Cu privire la aspectul invocat, Înalta Curte constată pe de o parte, că susținerea apărării nu este riguros exactă, iar pe de altă parte, neregularitatea menționată nu produce consecințe practice în caz. Potrivit dispozițiilor art. 217 alin. (4) C. proc. pen., în cauzele în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta poate dispune ca anumite acte de cercetare să fie efectuate de organele poliției judiciare. Acest drept de delegare este recunoscut atât pentru actele de urmărire penală propriu-zise (cu excepțiile prevăzute de art. 132 C. proc. pen. la care face trimitere art. 135 din același cod, aplicabile prin analogie), cât și pentru efectuarea de acte premergătoare în vederea începerii urmării penale.

Prin urmare, susținerea apărării este corectă numai în măsura în care se interpretează că organele de cercetare penală au efectuat acte de urmărire penală în lipsa unei dispoziții exprese din partea procurorului delegat cu efectuarea urmăririi penale, caz în care sancțiunea care intervine este cea a nevalabilității actelor îndeplinite de organele de cercetare penală. Din actele dosarului, se reține că în cauză nu a fost emisă o ordonanță de delegare a organelor de cercetare penală, deși aceasta era necesară, având în vedere că primele audieri efectuate în cursul anchetei penale au fost realizate de ofițerii poliției judiciare.

Însă, așa cum s-a arătat, neregularitatea constatată nu produce consecințe practice în caz întrucât toate actele de urmărire penală efectuate cu nerespectarea dispozițiilor legale ce reglementează competența exclusivă a procurorului în desfășurarea urmăririi penale au fost ulterior refăcute, procurorul procedând în mod nemijlocit la audierea inculpatului și a celorlalți martori din lucrări; declarațiile de la procuror având același conținut cu declarațiile date în fața organelor de poliție, situația juridică a inculpatului rămâne nemodificată prin înlăturarea actelor de urmărire penală efectuate de organele de cercetare penală. În ceea ce privește declarațiile inculpatului din faza de urmărire penală, se constatată că distinct de audierea efectuată de organele de poliție judiciară, inculpatul a fost ascultat și de către procuror, subsecvent începerii urmăririi penale și, ulterior, după punerea în mișcare a acțiunii penale.

Ambele declarații au fost date în prezența unui avocat desemnat din oficiu, luându-se act de acordul inculpatului de a formula declarații în cauză și de a fi asistat de un avocat numit din oficiu. Conform mențiunii înscrise în finalul declarației aflate la dosar urmărire penală, declarația inculpatului dată în calitate de învinuit, a fost semnată de acesta, numai după ce, în prealabil, i-a fost tradusă în limba maternă. Tot astfel, se constată că inculpatul a fost audiat și după punerea în mișcare a acțiunii penale, declarând că își menține declarațiile anterior formulate și recunoaște săvârșirea faptei, fără a propune probe în apărare. Cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, inculpatul și-a menținut aceeași poziție, declarând în prezența avocatului ales că nu are de făcut declarații suplimentare, cu observația că martorul O.A.

era interesat în cauză. În raport de cele arătate, Înalta Curte constată că drepturile apărării nu au fost încălcate în cursul urmăririi penale, prezența avocatului la audieri constituind o garanție că declarațiile inculpatului nu au fost influențate și că cele relatate corespundeau relatărilor efectuate. De asemenea, se constată că nici omisiunea de desemnare a unui interpret de limba maghiară nu afectează valabilitatea actelor de urmărire penală, neexistând la dosar nicio cerere expresă din partea inculpatului prin care să fi învederat că dorește asistarea de un traducător de limbă maghiară ori să se fi formulat obiecții la procuror cu privire la efectuarea actelor în lipsa unui traducător.

Ca urmare, nu se poate reține că organele judiciare aveau obligația de a desemna din oficiu un interpret de limba maghiară, având în vedere situația inculpatului care, având cetățenia română, era prezumat că înțelege și vorbește limba română. De altfel, inculpatul nu a formulat obiecții în acest sens niciun moment în cursul urmăririi penale și nici în fața judecătorului, în procedura emiterii mandatului de arestare, declarațiile date în respectiva ocazie având același conținut cu cele consemnate în cursul urmăririi penale. Prin urmare, cauza de nulitate invocată care formal se încadrează în prevederile art. 197 alin. (1) C. proc. pen., nu poate fi constată de instanță, lipsind condiția esențială, de existență a unei vătămări procesuale.

Examinând în continuare și celelalte critici formulate în recursul inculpatului Înalta Curte constată că și acestea sunt nefondate. Susținând că nu se face vinovat de săvârșirea faptei reținute în sarcina sa, inculpatul invocă insuficiența probelor în acuzare și solicită înlăturarea din examinare a propriilor declarații formulate în cursul urmăririi penale, precum și ale martorului O.A., persoană care, în circumstanțele cazului, poate fi prezumată a fi acționat în protejarea unui interes personal, având în vedere probele materiale care îl indică ca posibil autor al faptei. Înalta Curte arată însă că recunoașterea inculpatului, chiar retractată, constituie o probă suficientă de vinovăție atunci când, coroborată și cu alte mijloace de probă, corespunde perfect cu datele cauzei.

În speță, inculpatul a recunoscut în timpul anchetei la procuror săvârșirea faptei de omor, oferind detalii importante cu privire la motivele și modalitatea în care a exercitat violențele asupra victimei K.M. Sub acest aspect, inculpatul a menționat că lovirea victimei s-a efectuat prin lovirea repetată peste cap și torace cu un scaun cu spătar aflat în locuința martorului O.A., conflictul dintre părți având loc pe fondul consumului de alcool și al refuzului victimei de a transmite în folosința inculpatului o suprafață de teren - pășune, pe care o avea în proprietate. De asemenea, inculpatul a menționat că după agresarea victimei, văzând starea în care aceasta se afla, s-a speriat și a părăsit locuința martorului O.A., deplasându-se spre casă, de unde a fost ridicat de organele de poliție, în cursul aceleiași nopți.

În fața instanțelor de judecată, inculpatul a revenit asupra acestei declarații, afirmând că recunoașterea făcută în cursul urmăririi penale se datora presiunilor, amenințărilor și violențelor fizice exercitate asupra sa de organele de poliție care l-au audiat. Actele de urmărire penală efectuate în cauză constată însă că recunoașterea faptei a fost făcută și la procuror, consemnarea declaraților luate inculpatului făcându-se în prezența avocatului său. Or, tocmai aceste declarații, în privința cărora apărarea nu a formulat obiecții, au fost luate în considerare la stabilirea faptelor cauzei. În fața instanței de rejudecare, inculpatul a admis că nu s-a aflat în domiciliul său în seara incidentului, între orele 19:00 și 20:15, susținând că ar fi consumat băuturi alcoolice la barul din localitate.

Lipsa inculpatului de la domiciliu a fost confirmată și de mama și prietena inculpatului, martorele J.E. și G.E.E. Inculpatul nu a indicat însă și personale în compania cărora ar fi consumat băuturi alcoolice sau care să confirme prezența lui în afara locului infracțional, având în vedere declarația contrară a martorului O.A. Potrivit declarației acestui martor, inculpatul s-a aflat în compania sa și a victimei în seara incidentului, fără a fi vizitați de alte persoane până la momentul consumării agresiunii. Martorul O.A. a declarat că la momentul agresiunii nu se afla în încăpere, dar din curtea locuinței sale, l-a văzut pe inculpatul lovind victima cu un scaun. Pe parcursul audierilor efectuate în rejudecarea repetată a cauzei, martorul a menținut această declarație, arătând constant că l-a văzut pe inculpat lovind victima cu un scaun.

Conținutul acestei părți din declarație se coroborează perfect cu recunoașterea inculpatului care a menționat același obiect vulnerant folosit în exercitarea actelor de violență, precum și cu concluziile raportului de necropsie care a stabilit cauzele și mecanismul de producere a morții victimei. De asemenea, se reține că imediat după săvârșirea faptei, martorul O.A. s-a deplasat la magazinul din apropierea locuinței sale și l-a anunțat pe martorul M.I. despre starea victimei. Conform declarației martorului M.I., inculpatul a fost indicat de O.A. ca fiind autorul agresiunii comise asupra victimei. Deși martorul M.I. a declarat că victima ar fi menționat în timpul când era scoasă din locuință spre a fi transportată la spital că a fost agresată de B.G.

și S.J., medicul de ambulanță, A.J., a negat susținerile martorului, arătând că victima era în stare comatoasă și nu a putut răspunde întrebărilor ce i-au fost adresate. În condițiile în care nu s-a demonstrat pretinsul interes particular al martorului O.A. în formularea unor depoziții incriminatoare la adresa inculpatului, Înalta Curte constată că sinceritatea martorului nu poate fi pusă la îndoială, existând deplină concordanță între relatările efectuate cu privire la modalitatea de desfășurare a evenimentelor și declarațiile inculpatului privind recunoașterea faptei, declarații care la rândul lor se coroborează și cu concluziile expertizei medico-legale de necropsie. Faptul că martorul O.A.

purta urme de sânge pe mâini și încălțăminte se explică prin aceea că a intrat în locuință după consumarea evenimentelor, încercând să acorde ajutor victimei înainte de a-l anunța pe martorul M.I. Mecanismul de producere a leziunilor ce au condus la decesul victimei, intensitatea și numărul acestora, multiple fracturi constatate la nivelul membrelor și calotei craniene, produse prin loviri repetate cu și de corpuri, înlătură susținerea apărării în sensul că martorul ar fi posibil autor al faptei, având în vedere vârsta și constituția fizică a acestuia. Pe baza celor arătate, se constată că situația de fapt și vinovăția inculpatului au fost corect stabilite în cauză, probele administrate demonstrând că inculpatul este autorul faptei de omor, săvârșită în circumstanțele descrise în sentința instanței de fond.

De asemenea, Înalta Curte constată că argumentele expuse în decizia instanței de apel justifică valabil refuzul de efectuare a testului poligraf solicitat de către inculpat, neexistând motive care susțină cererea de trimitere a cauzei spre rejudecare în apel. În raport de considerentele arătate, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul J.D., urmând a face aplicarea dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. în ceea ce privește plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul J.D. împotriva Deciziei penale nr. 84/A din 6 noiembrie 2009 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 450 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești. Onorariul interpretului de limba maghiară se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 22 februarie 2010.