ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 660/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 660/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului penal de față

constată:

Prin Sentința penală nr. 128 din 30 aprilie 2009 pronunțată

de Tribunalul Harghita, secția penală, în Dosarul nr. 3171/96/2008, s-a dispus

condamnarea inculpatului J.D. la pedeapsa de 12 ani închisoare și 4 ani

pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)

și b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de omor.

Ca pedeapsă accesorie, a fost

interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b)

C. pen.

În baza art. 88 C. pen. a fost

dedusă din pedeapsa aplicată inculpatului timpul reținerii de 24 ore din data

de 26 ianuarie 2007 și durata arestului preventiv de la 27 ianuarie 2007 până

la 25 aprilie 2008, inclusiv.

Au fost respinse cererile formulate

de K.C. și D.C. privind constituirea de părți civile în procesul penal, ca

tardiv introduse.

A fost obligat inculpatul la plata

sumei la 1250 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare statului.

Hotărârea în cauză a fost pronunțată

de instanța Tribunalului Harghita, ca instanță de rejudecare, învestită în

acest sens prin Decizia nr. 71/A din 7 noiembrie 2008 a Curții de Apel Târgu

Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Inițial, procesul penal privind pe

inculpatul J.D. a fost soluționat în primă instanță prin Sentința penală nr.

258/ 21 august 2007 a Tribunalului Harghita.

În apelul declarat de inculpat a

fost pronunțată Decizia penală nr. 95/A din 2 noiembrie 2007 a Curții de Apel

Târgu Mureș, prin care s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași

instanță, constatându-se că procesul fusese soluționat în lipsa unui interpret

autorizat de limba maghiară pentru inculpat.

În rejudecare, Tribunalul Harghita a

pronunțat Sentința penală nr. 139 din 25 aprilie 2008, iar în apelurile

declarate de parchet și părțile civile K.C. și D.C., hotărârea atacată a fost

din nou desființată cu trimitere spre rejudecare, constatându-se că

rechizitoriul emis în cauză nu fusese verificat de procurorul ierarhic

superior, conform art. 264 alin. (3) C. proc. pen., iar respectiva

neregularitate care viza legala sesizare a instanței lovea de nulitate toate

actele îndeplinite în cauză, inclusiv hotărârea pe fondul cauzei.

În rejudecare, în al doilea ciclu

procesual, a fost pronunțată Sentința penală nr. 128 din 30 aprilie 2008 a

Tribunalului Harghita, secția penală, ce formează obiectul examinării de față.

Ca situație de fapt, instanța de

rejudecare a reținut următoarele:

În ziua de 25 ianuarie 2007,

inculpatul J.D. a consumat băuturi alcoolice, inițial singur, într-un local din

satul Hoghia, iar ulterior, împreună cu victima K.M., la domiciliul acesteia,

până în jurul orelor 13:00.

După ce a plecat din locuința

victimei, inculpatul s-a deplasat la domiciliul său, unde a rămas până în jurul

orelor 13:00.

Ulterior, inculpatul împreună cu

victima au mers la locuința martorului O.A., având asupra lor o sticlă de vin,

bere și votcă.

După consumarea băuturilor

alcoolice, între inculpat și victimă a avut loc o discuție contradictorie

determinată de refuzul victimei de a transmite inculpatului folosința unei

suprafețe de teren.

În acest context și pe fondul

consumului exagerat de alcool, inculpatul a aplicat victimei lovituri cu un

scaun din lemn masiv peste cap și membre; victima a încercat să se refugieze

sub un pat din încăpere, însă inculpatul a continuat să o lovească. În cele din

urmă, speriat de consecințele faptei sale, inculpatul a încetat să mai lovească

victima, părăsind imobilul și deplasându-se spre propria locuință, unde era

așteptat de prietena sa, martora G.E.E.

Martora a confirmat venirea

inculpatului la domiciliu în jurul orelor 20:15.

Agresiunea săvârșită asupra victimei

a fost observată de martorul O.A. care, în încercarea de a interveni în

ajutorul victimei, a fost lovit el însuși de către inculpat.

După plecarea inculpatului din

locuință, martorul O.A. l-a anunțat de cele petrecute pe martorul M.I. și

împreună au revenit la locul faptei, constatând că victima era inconștientă.

La sesizarea martorului M.I. au

sosit la fața locului organele de poliție și Salvarea, victima fiind

transportată la spital, unde s-a constatat decesul acesteia.

Cu ocazia primelor declarații

formulate în cursul urmăririi penale, inculpatul a recunoscut fără rezerve

săvârșirea faptei, descriind împrejurările în care avusese loc incidentul

dintre el și victimă, precum și modalitatea în care au fost exercitate actele

de violentă ce au condus la decesul victimei.

De asemenea, inculpatul a menționat

prezența martorului O.A. la locul săvârșirii faptei, precum și faptul că

martorul nu intervenise deloc în conflict, având în vedere starea avansată de

ebrietate în care acesta se afla.

Prin raportul medico-legal efectuat

în cauză s-a stabilit că moartea victimei a fost violentă și s-a datorat unui

șoc traumatic, consecutiv unui politraumatism cu fracturi ale membrelor și

calotei craniene, leziunile de violență constatate fiind produse prin loviri

repetate cu corpuri dure, leziuni aflate în legătură de cauzalitate directă cu

decesul.

Totodată, s-a mai constatat că

victima avea o alcoolemie de 2,20 gr.

‰

în momentul decesului.

Pe parcursul judecării cauzei, în

cele două cicluri procesuale, inculpatul a dat mai multe declarații în fața

instanțelor, prin care a contestat recunoașterea făcută în cursul urmăririi

penale și a negat că el ar fi autorul omorului comis asupra victimei K.M.

Cu ocazia reaudierii, în rejudecare,

inculpatul a recunoscut că în ziua incidentului s-a întâlnit cu victima și

martorul O.A., susținând însă că ar fi rămas în compania lor până în jurul

orelor 13:00, când a părăsit definitiv locuința martorului, plecând spre

domiciliul său.

Conform aceleiași declarații, între

inculpat și victimă nu a existat niciun schimb de cuvinte jignitoare și nici nu

s-au exercitat acte de violență, martorul O.A. fiind prezent în locuință pe tot

parcursul timpului cât inculpatul s-a aflat în compania victimei.

Totodată, inculpatul a menționat că

numiții S.J. și B.G. sunt adevărații autori ai faptei, conform mărturisirii

victimei făcută în fața medicului de Salvare care asigurase serviciul de

urgență în ziua incidentului.

În cauză, s-a procedat la audierea

martorului A.J., medic care făcuse parte din echipajul de Salvare care s-a

deplasat la fața locului pentru a acorda ajutor victimei.

Martorul audiat nu a confirmat însă

susținerile inculpatului, declarând că victima era inconștientă și nu a putut

răspunde întrebărilor ce i-a fost adresate.

Pe baza declarațiilor constante ale

martorului O.A. care a relatat că în locuința sa nu se aflau în seara

incidentului alte persoane, cu excepția inculpatului și a victimei și a văzut

când victima a fost lovită de inculpat cu un scaun în cap, declarații care se

coroborau cu concluziile raportului de expertiză medico-legală privind

condițiile în care a survenit decesul victimei și cu recunoașterea inculpatului

făcută în cursul urmării penale, prima instanță a constatat că inculpatul se

face vinovat de săvârșirea faptei de care era acuzat.

În drept, fapta reținută în sarcina

inculpatului a fost încadrată în dispozițiile art. 174 C. pen.

La individualizarea pedepsei,

instanța a avut în vedere gravitatea faptei și circumstanțele personale ale

inculpatului.

Sub acest aspect, s-a reținut că

săvârșirea faptei a avut loc pe fondul consumului de alcool, că inculpatul se

afla la primul conflict cu legea penală și era cunoscut în comunitate cu un

comportament corespunzător.

În raport de aceste elemente, s-a

apreciat că reeducarea inculpatului poate avea loc prin aplicarea unei pedepse

orientate spre minimul special prevăzut de lege, cu executare în regim de

detenție.

Sub aspectul laturii civile, prima

instanță a constatat cererile de constituire ca părți civile în procesul penal

adresate de K.C. și D.C., fiul și respectiv, sora victimei au fost formulate

după citirea actului de sesizare.

Ca urmare, instanța a dispus

respingerea ca tardiv formulate a cererilor privind acordarea de despăgubiri

civile, părțile civile având la îndemână calea unei acțiuni civile separate,

conform prevederilor art. 19 alin. (1) C. proc. pen.

Hotărârea pronunțată în cauză a fost

atacată cu apel de către inculpatul J.D.

Prin motivele de apel formulate, s-a

susținut că prima instanță stabilise o stare de fapt neconformă realității și

probelor de la dosar, evaluând greșit probatoriu administrat și acordând o

preferință exagerată declarației martorului O.A. și declarațiilor inculpatului

din cursul anchetei penale.

S-a arătat de către inculpat că

declarațiile sale din faza de urmărire penală erau lovite de nulitate întrucât

fuseseră date în lipsa unui avocat și interpret de limba maghiară.

În legătură cu același aspect, s-a

arătat că declarațiile de recunoaștere au fost formulate în timpul reținerii de

24 ore, inculpatul fiind obligat de organele de poliție să scrie și să semneze

mai multe declarații.

De asemenea, s-a arătat că toate

actele de urmărire penală întocmite în cauză erau lovite de nulitate întrucât

fuseseră îndeplinite cu nerespectarea dispozițiilor legale ce reglementează

competența exclusivă a procurorului în efectuarea urmăririi penale.

În ceea ce privește fondul

acuzației, inculpatul a susținut că martorul O.A. formulase declarații

contradictorii pe parcursul desfășurării procesului și că prin declarațiile date

urmărea propria disculpare în cauză.

Sub acest aspect, s-a menționat că

victima fusese găsită în locuința martorului și că acesta era plin de sânge la

sosirea organelor de poliție, vârsta și condiția fizică a martorului, aspecte

în raport de care s-a decis scoaterea martorului din cercul de suspecți,

neexcluzându-l însă ca posibil autor al faptei, având în vedere starea avansată

de ebrietate a victimei, constatată la momentul decesului.

În plus, a fost subliniată

inexistența oricăror mijloace materiale de probă care să confirme că inculpatul

era autorul faptei de omor.

Prin Decizia penală nr. 84/A din 6

noiembrie 2009 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu

minori și de familie, a fost respins apelul inculpatului, ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de

prim control judiciar a constatat că elementele de fapt cu relevanță asupra

existenței faptei și vinovăției inculpatului au fost corect reținute de prima

instanță, pe baza unei analize complete și coroborate a probelor administrate

în cauză.

În considerentele deciziei

pronunțate în apel au fost examinate criticile inculpatului invocate în

susținerea cererii de achitare și motivele pentru care nu au fost primite

apărările formulate.

Astfel, s-a arătat că imediat după

comiterea faptei, inculpatul a dat declarații complete cu privire la

împrejurările și modalitatea concretă în care s-au exercitat actele de violență

asupra victimei, declarațiile privind recunoașterea faptei coroborându-se

perfect cu declarațiile martorului ocular O.A. și concluziile raportului de

necropsie.

Au fost înlăturate susținerile

inculpatului privitoare la lipsa de obiectivitate a martorului, reținându-se că

din nicio probă administrată în cauză nu rezulta că acesta era posibil autor al

faptei.

De asemenea, s-a arătat că

inculpatul nu era un necunoscător al limbii române și, ca atare, nu existau

motive pentru înlăturarea din examinare a declarațiilor de recunoaștere

formulate în faza de urmărire penală.

Pentru toate aceste motive, s-a

apreciat că răspunderea penală a inculpatului a fost corect angajată în cauză,

fapta săvârșită fiind corespunzător încadrată juridic în dispozițiile art. 174

C. pen.

Și împotriva acestei decizii și, în

esență, pentru aceleași motive, în termen legal, a declarat recurs inculpatul J.D.,

invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 10 și 18 C.

proc. pen.

În cadrul cazului de casare prevăzut

de art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen., a fost invocată omisiunea

instanțelor de a se pronunța asupra cererii inculpatului privind constatarea

nulității actelor de urmărire penală întocmite în organele de cercetare penală,

nulitate susținută în raport de nerespectarea dispozițiilor legale ce

reglementează competența exclusivă a procurorului în efectuarea urmăririi

penale, precum și în raport de lipsa unui interpret de limbă maghiară, la

momentul audierii inculpatului.

Incidența cazului de casare prevăzut

de art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen. a fost invocată și pentru refuzul

instanței de apel de a încuviința în cauză efectuarea testului poligraf,

susținându-se că respectiva verificare era necesară pentru a se clarifica și

demonstra sinceritatea inculpatului.

În ceea ce privește fondul cauzei,

s-a invocat insuficiența probelor în acuzare și, deopotrivă, grava eroare

săvârșită de instanțe în evaluarea probatoriului și stabilirea stării de fapt.

Sub acest aspect, au fost reiterate

criticile privitoare la lipsa de obiectivitate a martorului O.A., susținută în

raport de inconsecvența relatărilor și interesul personal al martorului care,

prin declarațiile formulate, nu ar fi urmărit decât să-și asigure o situație

favorabilă comparativ cu cea a inculpatului, având în vedere probele materiale

care îl indicau ca posibil autor al faptei.

Tot astfel, a fost reiterată și

susținerea privitoare la lipsa oricăror mijloace materiale de probă care să

susțină vinovăția inculpatului, precum și omisiunea instanțelor de a analiza

declarațiile martorilor M.I. și J.E., deși acestea erau relevante pentru

stabilirea faptelor cauzei.

Cu această argumentare, s-a

solicitat, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel

și, în subsidiar, achitarea inculpatului, pe temeiul dispozițiilor art. 10 lit.

c) C. proc. pen.

Examinând cauza în raport de

criticile formulate și cazurile de casare invocate, Înalta Curte de Casație și

Justiție constată că recursul inculpatului nu este fondat, considerentele avute

în vedere fiind următoarele:

Nulitatea actelor de urmărire penală

a fost invocată în raport de efectuarea activităților de urmărire penală de

către organele poliției judiciare, deși în cazul infracțiunii de omor,

competența de efectuare a urmăririi penale aparține în exclusivitate

procurorului, conform art. 209 alin. (3) C. proc. pen.

Cu privire la aspectul invocat,

Înalta Curte constată pe de o parte, că susținerea apărării nu este riguros

exactă, iar pe de altă parte, neregularitatea menționată nu produce consecințe

practice în caz.

Potrivit dispozițiilor art. 217

alin. (4) C. proc. pen., în cauzele în care urmărirea penală se efectuează de

către procuror, acesta poate dispune ca anumite acte de cercetare să fie

efectuate de organele poliției judiciare.

Acest drept de delegare este

recunoscut atât pentru actele de urmărire penală propriu-zise (cu excepțiile

prevăzute de art. 132 C. proc. pen. la care face trimitere art. 135 din același

cod, aplicabile prin analogie), cât și pentru efectuarea de acte premergătoare

în vederea începerii urmării penale.

Prin urmare, susținerea apărării

este corectă numai în măsura în care se interpretează că organele de cercetare

penală au efectuat acte de urmărire penală în lipsa unei dispoziții exprese din

partea procurorului delegat cu efectuarea urmăririi penale, caz în care

sancțiunea care intervine este cea a nevalabilității actelor îndeplinite de

organele de cercetare penală.

Din actele dosarului, se reține că

în cauză nu a fost emisă o ordonanță de delegare a organelor de cercetare

penală, deși aceasta era necesară, având în vedere că primele audieri efectuate

în cursul anchetei penale au fost realizate de ofițerii poliției judiciare.

Însă, așa cum s-a arătat,

neregularitatea constatată nu produce consecințe practice în caz întrucât toate

actele de urmărire penală efectuate cu nerespectarea dispozițiilor legale ce

reglementează competența exclusivă a procurorului în desfășurarea urmăririi

penale au fost ulterior refăcute, procurorul procedând în mod nemijlocit la

audierea inculpatului și a celorlalți martori din lucrări; declarațiile de la

procuror având același conținut cu declarațiile date în fața organelor de

poliție, situația juridică a inculpatului rămâne nemodificată prin înlăturarea

actelor de urmărire penală efectuate de organele de cercetare penală.

În ceea ce privește declarațiile

inculpatului din faza de urmărire penală, se constatată că distinct de audierea

efectuată de organele de poliție judiciară, inculpatul a fost ascultat și de

către procuror, subsecvent începerii urmăririi penale și, ulterior, după

punerea în mișcare a acțiunii penale.

Ambele declarații au fost date în

prezența unui avocat desemnat din oficiu, luându-se act de acordul inculpatului

de a formula declarații în cauză și de a fi asistat de un avocat numit din

oficiu.

Conform mențiunii înscrise în

finalul declarației aflate la dosar urmărire penală, declarația inculpatului

dată în calitate de învinuit, a fost semnată de acesta, numai după ce, în

prealabil, i-a fost tradusă în limba maternă.

Tot astfel, se constată că

inculpatul a fost audiat și după punerea în mișcare a acțiunii penale,

declarând că își menține declarațiile anterior formulate și recunoaște săvârșirea

faptei, fără a propune probe în apărare.

Cu ocazia prezentării materialului

de urmărire penală, inculpatul și-a menținut aceeași poziție, declarând în

prezența avocatului ales că nu are de făcut declarații suplimentare, cu

observația că martorul O.A. era interesat în cauză.

În raport de cele arătate, Înalta

Curte constată că drepturile apărării nu au fost încălcate în cursul urmăririi

penale, prezența avocatului la audieri constituind o garanție că declarațiile

inculpatului nu au fost influențate și că cele relatate corespundeau

relatărilor efectuate.

De asemenea, se constată că nici

omisiunea de desemnare a unui interpret de limba maghiară nu afectează

valabilitatea actelor de urmărire penală, neexistând la dosar nicio cerere

expresă din partea inculpatului prin care să fi învederat că dorește asistarea

de un traducător de limbă maghiară ori să se fi formulat obiecții la procuror

cu privire la efectuarea actelor în lipsa unui traducător.

Ca urmare, nu se poate reține că

organele judiciare aveau obligația de a desemna din oficiu un interpret de

limba maghiară, având în vedere situația inculpatului care, având cetățenia

română, era prezumat că înțelege și vorbește limba română.

De altfel, inculpatul nu a formulat

obiecții în acest sens niciun moment în cursul urmăririi penale și nici în fața

judecătorului, în procedura emiterii mandatului de arestare, declarațiile date

în respectiva ocazie având același conținut cu cele consemnate în cursul

urmăririi penale.

Prin urmare, cauza de nulitate

invocată care formal se încadrează în prevederile art. 197 alin. (1) C. proc.

pen., nu poate fi constată de instanță, lipsind condiția esențială, de

existență a unei vătămări procesuale.

Examinând în continuare și celelalte

critici formulate în recursul inculpatului Înalta Curte constată că și acestea

sunt nefondate.

Susținând că nu se face vinovat de

săvârșirea faptei reținute în sarcina sa, inculpatul invocă insuficiența

probelor în acuzare și solicită înlăturarea din examinare a propriilor

declarații formulate în cursul urmăririi penale, precum și ale martorului O.A.,

persoană care, în circumstanțele cazului, poate fi prezumată a fi acționat în

protejarea unui interes personal, având în vedere probele materiale care îl

indică ca posibil autor al faptei.

Înalta Curte arată însă că

recunoașterea inculpatului, chiar retractată, constituie o probă suficientă de

vinovăție atunci când, coroborată și cu alte mijloace de probă, corespunde

perfect cu datele cauzei.

În speță, inculpatul a recunoscut în

timpul anchetei la procuror săvârșirea faptei de omor, oferind detalii

importante cu privire la motivele și modalitatea în care a exercitat violențele

asupra victimei K.M.

Sub acest aspect, inculpatul a

menționat că lovirea victimei s-a efectuat prin lovirea repetată peste cap și torace

cu un scaun cu spătar aflat în locuința martorului O.A., conflictul dintre

părți având loc pe fondul consumului de alcool și al refuzului victimei de a

transmite în folosința inculpatului o suprafață de teren - pășune, pe care o

avea în proprietate.

De asemenea, inculpatul a menționat

că după agresarea victimei, văzând starea în care aceasta se afla, s-a speriat

și a părăsit locuința martorului O.A., deplasându-se spre casă, de unde a fost

ridicat de organele de poliție, în cursul aceleiași nopți.

În fața instanțelor de judecată,

inculpatul a revenit asupra acestei declarații, afirmând că recunoașterea

făcută în cursul urmăririi penale se datora presiunilor, amenințărilor și

violențelor fizice exercitate asupra sa de organele de poliție care l-au audiat.

Actele de urmărire penală efectuate

în cauză constată însă că recunoașterea faptei a fost făcută și la procuror,

consemnarea declaraților luate inculpatului făcându-se în prezența avocatului

său.

Or, tocmai aceste declarații, în

privința cărora apărarea nu a formulat obiecții, au fost luate în considerare

la stabilirea faptelor cauzei.

În fața instanței de rejudecare,

inculpatul a admis că nu s-a aflat în domiciliul său în seara incidentului,

între orele 19:00 și 20:15, susținând că ar fi consumat băuturi alcoolice la

barul din localitate.

Lipsa inculpatului de la domiciliu a

fost confirmată și de mama și prietena inculpatului, martorele J.E. și G.E.E.

Inculpatul nu a indicat însă și

personale în compania cărora ar fi consumat băuturi alcoolice sau care să

confirme prezența lui în afara locului infracțional, având în vedere declarația

contrară a martorului O.A.

Potrivit declarației acestui martor,

inculpatul s-a aflat în compania sa și a victimei în seara incidentului, fără a

fi vizitați de alte persoane până la momentul consumării agresiunii.

Martorul O.A. a declarat că la

momentul agresiunii nu se afla în încăpere, dar din curtea locuinței sale, l-a

văzut pe inculpatul lovind victima cu un scaun.

Pe parcursul audierilor efectuate în

rejudecarea repetată a cauzei, martorul a menținut această declarație, arătând

constant că l-a văzut pe inculpat lovind victima cu un scaun.

Conținutul acestei părți din

declarație se coroborează perfect cu recunoașterea inculpatului care a

menționat același obiect vulnerant folosit în exercitarea actelor de violență,

precum și cu concluziile raportului de necropsie care a stabilit cauzele și

mecanismul de producere a morții victimei.

De asemenea, se reține că imediat

după săvârșirea faptei, martorul O.A. s-a deplasat la magazinul din apropierea

locuinței sale și l-a anunțat pe martorul M.I. despre starea victimei.

Conform declarației martorului M.I.,

inculpatul a fost indicat de O.A. ca fiind autorul agresiunii comise asupra

victimei.

Deși martorul M.I. a declarat că

victima ar fi menționat în timpul când era scoasă din locuință spre a fi

transportată la spital că a fost agresată de B.G. și S.J., medicul de

ambulanță, A.J., a negat susținerile martorului, arătând că victima era în

stare comatoasă și nu a putut răspunde întrebărilor ce i-au fost adresate.

În condițiile în care nu s-a

demonstrat pretinsul interes particular al martorului O.A. în formularea unor

depoziții incriminatoare la adresa inculpatului, Înalta Curte constată că

sinceritatea martorului nu poate fi pusă la îndoială, existând deplină

concordanță între relatările efectuate cu privire la modalitatea de desfășurare

a evenimentelor și declarațiile inculpatului privind recunoașterea faptei,

declarații care la rândul lor se coroborează și cu concluziile expertizei medico-legale

de necropsie.

Faptul că martorul O.A. purta urme

de sânge pe mâini și încălțăminte se explică prin aceea că a intrat în locuință

după consumarea evenimentelor, încercând să acorde ajutor victimei înainte de

a-l anunța pe martorul M.I.

Mecanismul de producere a leziunilor

ce au condus la decesul victimei, intensitatea și numărul acestora, multiple

fracturi constatate la nivelul membrelor și calotei craniene, produse prin

loviri repetate cu și de corpuri, înlătură susținerea apărării în sensul că martorul

ar fi posibil autor al faptei, având în vedere vârsta și constituția fizică a

acestuia.

Pe baza celor arătate, se constată

că situația de fapt și vinovăția inculpatului au fost corect stabilite în

cauză, probele administrate demonstrând că inculpatul este autorul faptei de

omor, săvârșită în circumstanțele descrise în sentința instanței de fond.

De asemenea, Înalta Curte constată

că argumentele expuse în decizia instanței de apel justifică valabil refuzul de

efectuare a testului poligraf solicitat de către inculpat, neexistând motive

care susțină cererea de trimitere a cauzei spre rejudecare în apel.

În raport de considerentele arătate,

în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de

Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul

J.D., urmând a face aplicarea dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. în

ceea ce privește plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de inculpatul J.D. împotriva Deciziei penale nr. 84/A din 6 noiembrie 2009 a

Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de

familie.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 450 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la

prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției

și Libertăților Cetățenești.

Onorariul interpretului de limba

maghiară se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

22 februarie 2010.