ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3630/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3630/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 583/COM

din 22 iunie 2010, Tribunalul Bihor a admis acțiunea formulată de reclamanta SC

B.E.F. SRL – prin Lichidator Cabinet Insolvență A.N., cu sediul în Oradea, județul

Bihor, în contradictoriu cu pârâtul C.A.N., domiciliat în Beiuș, județul Bihor,

și în consecință:

A obligat pârâtul să

plătească reclamantei echivalentul în lei, la cursul BNR din ziua plății, a

sumei de 49.000 Euro.

A obligat pârâtul la

plata dobânzii legale prevăzută de art. 2 din O.G. nr. 9/2000, de la data de 26

ianuarie 2009 până la ziua plății efective a debitului.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că, între reclamanta SC B.E.F. SRL

în calitate de finanțator si pârâtul C.A.N. în calitate de producător s-a

încheiat Contractul de colaborare nr. 1 din 12 august 2005, având ca obiect

„înființarea și exploatarea împreună a unei plantații de căpșuni”, în suprafața

de 7,5 ha, în localitatea Sânmartin, Comuna Pocola, județul Bihor în valoare

totală de 64.610 Euro.

Instanța a constatat

că prin clauzele contractului părțile au convenit ca reclamanta în calitate de

finanțator să preia întreaga cantitate de marfă direct de la pârâtă, având

calitatea de producător pentru prețul stabilit de anexa 1 la contract pe toată

durata, urmând ca pârâtul să plătească investiția realizată de finanțator, în

produse – în primul an de exploatare a culturii conform valorii convenite în

anexa 2 la contract.

Din probele de la

dosar s-a reținut că părțile au derulat corespunzător raporturile contractuale,

pârâtul livrând reclamantei produse în suma de 15.610 Euro, din suma prevăzută

la anexa 2 din contract, rămânând o diferență de 49.000 Euro și că, în perioada

iunie iulie 2006 între părți s-a semnat actul adițional nr. 5, prin care

pârâtul s-a obligat să achite reclamantului 50 % din vânzările zilnice în Euro

la cursul zilei, până la achitarea contravalorii investiției, fapt dovedit prin

înscrisul depus la dosar semnat de părți și necontestat de pârât, precum și de

declarațiile martorilor audiați în cauză.

De asemenea, s-a avut

în vedere că și pârâtul, prin concluziile scrise, a confirmat încheierea anexei

5, motivând că acest lucru s-a făcut pentru a se

acoperi formal reclamanta fața de asociații italieni

de aceasta derogare de la contract, fapt pentru care i-a cerut, să semneze „în

alb” această anexă, recunoscând totodată că nu a găsit desfacere întrucât nu

cunoștea piețele, dar că nu era problema sa, având desfacerea asigurată de

reclamantă și neavând mijloace de transport nu l-a interesat partea de

marketing a acestei afaceri, aceasta fiind grija exclusiva a reclamantei.

Ulterior între părți

au apărut divergențe cu privire la modul de derulare a raporturilor

contractuale, pe de o parte pârâtul susținând că reclamanta nu și-a îndeplinit

obligațiile contractuale privind asigurarea materialelor fitosanitare,

ridicarea producției de căpșuni, asigurarea depozitării acestora în condițiile

stabilite în contract și asigurarea ambalajelor necesare, fapt ce a dus la

deteriorarea produselor și prejudicierea pârâtului, pe de altă parte reclamanta

susținând că pârâtul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale de a achita

contravaloarea investiției.

Raportat la poziția

exprimată de pârât, instanța a reținut că, susținerea acestuia cum că

reclamanta nu i-a furnizat materiale fito-sanitare și ambalaje, este nefondată,

fiind contrazisă de avizele de însoțire existente la dosar, iar susținerea

pârâtului că îi era interzis cu desăvârșire sa vândă producția de căpșuni către

alt beneficiar decât reclamanta este contrazisa de anexa nr.5, prin care reclamanta

renunță la drepturile privind exploatarea și valorificarea căpșunilor în

favoarea pârâtului C.N. si ca acesta se angajează să achite societății SC B.E.F.

SRL 50 % din vânzările zilnice în Euro la cursul zilei până la recuperarea

integrala a investiției.

În ce privește natura

juridică a contractului, instanța a reținut că în cauză nu poate fi vorba de un

contract de asociere în participațiune așa cum greșit susține pârâtul, având în

vedere că din conținutul contractului rezultă pe de o parte obligația reclamantei,

obligația de a transmite pârâtului toate cele necesare realizării plantației de

căpșuni cu valoare totală menționată în contract, iar pe de altă parte pârâtul

s-a obligat să plătească investiția realizată de finanțator, în produse în

primul an de exploatare a culturii conform valorii stabilită în anexa nr. 2.

De asemenea, pârâtul

urma să plătească investiția realizată de finanțator, în produse în primul an

de exploatare a culturii, conform valorii stabilită în anexa nr. 2, iar

reclamanta să preia întreaga cantitate de marfă direct de la producător,

plătindu-i prețul stabilit conform anexei 1 pe toată perioada derulării

contractului respectiv, până la terminarea ciclului de producție din anul 2008.

Instanța a considerat

că, din conținutul contractului încheiat între părți nu rezultă că aceștia au

dorit sau urmărit să participe la beneficiile și pierderile uneia sau mai

multor operațiuni sau chiar asupra întregului său comerț, ca atare nu poate fi

vorba de un contract de asociere în participațiune și că, deși se intitulează

contract de colaborare, acesta nu are o reglementare legală specifică, ci se

aplică regulile prevăzute la art. 969 și următoarele C. civ.

Dând eficiență

dispozițiilor art. 1073 C. civ. și având în vedere că în cauză pârâtul nu a achitat

integral contravaloarea investiției făcute de reclamantă în condițiile

stabilite prin contract, instanța a obligat pârâtul să plătească reclamantei

echivalentul în lei, la cursul BNR din ziua plății, a sumei de 49.000 Euro.

Prin decizia nr. 28 din

15 martie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinței

ca fondat, a schimbat sentința și a respins acțiunea reclamantei, obligând-o la

plata cheltuielilor de judecată.

În raport de

criticile invocate, instanța de apel a reținut că obiectul contractului nu îl

constituie transferul proprietății asupra unui bun de la vânzător la

cumpărător, ci părțile au înțeles să încheie un contract pe care l-au denumit

„contract de colaborare”, prin care și-au asumat anumite obligații specifice,

în vederea înființării și exploatării împreună a unei plantații de căpșuni. Din

lecturarea clauzelor contractului, a constatat că părțile și-au asumat

obligații specifice unui contract de asociere în participațiune reglementat de

art. 251 C. com., chiar dacă nu l-au intitulat ca atare, astfel că, în

examinarea litigiului dedus judecății a avut în vedere prevederile art. 255 C.

com., în conformitate cu care, afară de dispozițiile articolelor precedente,

convențiile părților determină forma, întinderea și condițiile asociației. Prin

urmare, instanța s-a raportat la obligațiile stipulate de părți în cuprinsul

contractului încheiat.

S-a mai motivat că,

chiar dacă nu s-ar considera contractul ca fiind unul de asociere în

participațiune, ci un contract nenumit, acestuia i se aplică principiile

generale care cârmuiesc contractele și obligațiile, legea permițând părților,

în virtutea libertății de voință, să încheie variate feluri de contracte pentru

operațiunile pe care le săvârșesc, fără a fi ținute să se adapteze neapărat la

vreunul dintre contractele numite, nominalizate fie în codul civil, fie în alte

legi.

Din această

perspectivă, a reținut că, potrivit art. 969 C. civ., convențiile legal făcute

au putere de lege între părțile contractante, astfel că, raportat la motivele

de fapt și de drept ale acțiunii formulate, instanța a examinat în ce măsură

pârâtul și-a îndeplinit obligația de a plăti investiția realizată de finanțator

în produse, în primul an de exploatare a culturii și a luat în considerare că

potrivit art. 1073 C. civ., creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea

exactă a obligației, iar dacă acest lucru nu este cu putință, el are dreptul la

dezdăunare.

Analizând condițiile

răspunderii contractuale instanța de apel a reținut că, din probele

administrate atât în fața instanței de fond, cât și în apel, rezultă că

livrarea parțială de produse în contul investiției executate de finanțator nu

se datorează culpei pârâtului.

În ceea ce privește

cauza sistării ridicării căpșunilor de către reclamantă, instanța a reținut că

aceasta nu poate fi imputată pârâtului, ci se datorează atitudinii societății

reclamante, care nu s-a mai prezentat pentru ridicarea căpșunilor.

Instanța de apel a

reținut că, faptul nelivrării căpșunilor în contul investiției efectuate de

finanțator, în primul an de exploatare a culturii, se datorează vinei înseși a

reclamantei, care nu s-a mai prezentat pentru preluarea căpșunilor, sistând

intempestiv ridicarea acestora, fapt care a determinat nerecuperarea în

întregime a investiției efectuate.

De asemenea, s-a avut

în vedere că în contextul în care anexa nr. 5 la contract a fost încheiată când

deja reprezentanții SC B.E.F. SRL sistaseră preluarea căpșunilor, însuși faptul

încheierii acesteia și recunoașterii posibilității pârâtului de a valorifica el

însuși căpșunile prezumă recunoașterea de către reclamantă a propriei culpe în

neexecutarea contractului de colaborare și că, din această perspectivă, nu se

poate imputa pârâtului nevalorificarea efectivă a căpșunilor, câtă vreme

încheierea acestei anexe i-a fost, practic, impusă de atitudinea

finanțatorului, care nu și-a mai respectat obligațiile asumate prin contractul

de colaborare, pârâtul fiind astfel pus în situația în care, pentru a mai

recupera din pierderea suferită, să accepte să valorifice el însuși producția

de căpșuni.

Prin urmare, în

contextul în care s-a stipulat în anexa nr. 5 obligația pârâtului de a achita

societății reclamante 50 % din vânzările zilnice, iar reclamanta nu a dovedit

sumele efectiv obținute de către pârât din demersurile sale de valorificare a

căpșunilor s-a considerat că acțiunea reclamantei nu poate fi primită și de

asemenea faptul că, prin anexa nr.5 nu s-a prevăzut obligația pârâtului de

achitare a contravalorii investiției indiferent de reușita demersurilor sale de

valorificare a căpșunilor, ci investiția de plătește în procent de 50 % din

vânzările zilnice efective. Or, nedovedindu-se cu certitudine că s-ar fi obținut

sume de bani din valorificarea căpșunilor, și nici cuantumul acestora, pârâtul

nu poate fi obligat la contravaloarea investiției.

Împotriva deciziei,

reclamanta SC B.E.F. SRL Oradea – prin lichidator judiciar a formulat recurs

prin care a invocat următoarele critici:

încălcat principiul contradictorialității în sensul că nu a pus în discuție

natura contractului astfel încât, părțile să poată propune apărări, analizând

întreg probatoriul prin prisma art. 251 – 255 C. com.

Se susține că deși

clauzele contractului, așa cum au fost convenite de părți, probează încheierea

unui contract de vânzare - cumpărare instanța de apel a schimbat natura

contractului, înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, apreciind

pretențiile deduse judecății ca decurgând dintr-un contract de asociere în

participațiune.

De asemenea,

recurenta susține că instanța s-a pronunțat cu neobservarea obiectului și

cauzei acțiunii precizate de reclamantă și, în consecință, hotărârea cuprinde

motive străine de natura pricinii, fiind indubitabil că natura contractului

este de vânzare - cumpărare cu clauze specifice obiectului.

În plus, recurenta

susține că:

- Instanța de apel a

valorificat parțial declarația martorei L.M., în sensul că s-a omis să se arate

că martora nu știe despre încheierea unui contract ori despre clauzele

acestuia.

- Declarația

martorului T.L. nu a fost valorificată decât parțial, omițându-se a se da

eficiență juridică faptului că acesta a aflat că s-a încheiat o înțelegere

între reclamantă și pârât.

- Declarația martorei

B.G. a fost greșit valorificată, în sensul că nu s-a menționat că aceasta se

află în litigiu cu reclamanta.

- Instanța de apel a

interpretat greșit obligațiile contractuale, omițând să arate că, în ipoteza în

care nu ar fi existat anexa nr. 5, pârâtul trebuia să dovedească că a

contactat-o pentru a ridica căpșunii.

- Deși procesele-verbale

încheiate de pârât au fost contestate, instanța de apel le-a considerat

valabile, trecându-se peste faptul că pârâtul trebuia să facă dovada că a

contactat-o pe reclamantă să ridice căpșuni.

calificat greșit anexa 5 și consecințele acesteia, denaturând efectiv voința

părților în condițiile în care s-a dat interogatoriului pârâtului forța

juridică a unei declarații de martor, corelând-o nejustificat cu afirmația

martorei L.M., care nu avea cunoștință de încheierea contractului.

Se mai susține că

atitudinea instanței în ceea ce privește anexa 5 este relevantă atunci când

vorbește despre atitudinea abuzivă a reclamantei la adoptarea ei, iar pe de

altă parte, când consideră valabilă anexa.

De asemenea,

recurenta consideră că respectivul act a fost calificat greșit atunci când

instanța a reținut că nu s-a prevăzut obligația pârâtului de achitare a

contravalorii investiției indiferent de reușita demersurilor sale de

valorificare a căpșunilor, ceea ce denotă motive străine de natura cauzei

pentru că atât în contract cât și în anexa 5 producătorul are obligația de a

plăti contravaloarea investiției, nefiind condiționată de alte variabile.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar, intimatul C.N.A. a solicitat respingerea recursului.

Recursul este

nefondat pentru următoarele considerente:

- Ca principiu ce

guvernează întregul proces civil, contradictorialitatea impune cerința ca nicio

măsură să nu fie ordonată de instanță înainte ca părților să li se acorde

dreptul de a se apăra, de a-și susține și argumenta cererile, de a invoca probe

și de a ridica ori combate excepții.

În cauza dedusă

judecății, acest principiu nu a fost încălcat, în contextul în care natura

contractului încheiat între părți a constituit motiv de dispută încă de la

instanța de fond, unde pârâtul și-a exprimat poziția, atribuind convenției

natura juridică a unui contract de asociere în participațiune, în timp ce

reclamanta nu a împărtășit această opinie prin chiar faptul invocării ca temei

de drept al acțiunii (alături de altele) și a dispozițiilor art. 1361 C. civ.,

relative la contractul de vânzare – cumpărare.

În atare situație nu

se poate reține că aceasta nu și-a putut spune părerea cu privire la natura

contractului ori că nu și-ar fi putut face apărarea pe acest aspect.

Mai mult, prin chiar

motivele de apel, pârâtul a invocat aceeași natură a contractului ca fiind de

asociere, criticând calificarea dată de instanța de fond, care a considerat că

acesta face parte din categoria contractelor nenumite. Așa fiind recurenta nu

poate susține că nu a putut să-și spună punctul de vedere pe aspectul invocat,

iar faptul că – în considerentele deciziei atacate – instanța de apel a procedat

la lămurirea acestui aspect, după analizarea clauzelor contractului și a

voinței reale a părților așa cum rezultă din acesta, nu poate atrage incidența

sancțiunii nulității hotărârii atacate.

În plus, instanța de

apel a arătat că atât în situația contractului de asociere în participațiune

cât și în cazul unui contract nenumit sunt incidente principiile generale ce

guvernează contractele în general, condițiile răspunderii contractuale fiind

aceleași.

În ce privește

celelalte susțineri ale recurentei ce fac trimiteri la declarațiile martorilor

audiați în cauză, la aprecierea pe care instanța le-a dat-o acestora ori la

lipsa dovezii că pârâtul nu a contactat-o pe reclamantă pentru ridicarea

căpșunilor se constată că nu pot face obiectul controlului judiciar pentru că

nu constituie motive de nelegalitate, ci reprezintă aspecte ce țin de

aprecierea instanței de apel.

recurentei cu privire la calificarea greșită a anexei nr. 5 la contract nu pot

fi primite, în contextul în care pretinsa denaturare a voinței părților este

argumentată tot prin prisma probelor administrate în cauză, respectiv la

declarațiile martorilor și la interogatoriul pârâtului.

Înalta Curte

reamintește că, în cadrul căii extraordinare de atac a recursului, rolul instanței

este limitat la cercetarea motivelor de nelegalitate prevăzute strict și

limitativ de art. 304 pct. 1 – 9 C. proc. civ.

În consecință, Înalta

Curte constată că decizia atacată este dată cu aplicarea corectă a

dispozițiilor legale incidente în cauză motiv pentru care va fi menținută prin

respingerea recursului conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanta SC B.E.F. SRL ORADEA, PRIN CABINET DE

INSOLVENȚĂ A.N. împotriva deciziei nr. 28/C/2011 – A din 15 martie 2011 a

Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Respinge

cererea de cheltuieli de judecată formulată de intimatul C.N.A., ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

16 noiembrie 2011.