ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2590/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 24 mai 2007, reclamantul V.I. a chemat în judecată pe S.R.R., solicitând anularea hotărârii din 25 aprilie 2007 a Consiliului de Administrație al pârâtei, anularea concursului organizat la data de 16 aprilie 2007 pentru ocuparea postului de redactor șef al studioului regional Constanța și obligarea pârâtei să organizeze un nou concurs precum și la plata cheltuielilor de judecată către reclamant. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a participat la concursul din 16 aprilie 2006 pentru ocuparea postului de Redactor Șef al Studioului Regional de Radio C., dar acesta s-a organizat și desfășurat fără să se asigure obiectivitatea aprecierilor și să se elimine subiectivismul și interesele colaterale.

Astfel, arată reclamantul, nu a putut lua cunoștință de regulamentul de organizare și desfășurare a concursului în sensul că nu s-a prezentat dacă putea recuza un membru al comisiei de examinare, dacă există comisie de contestații. Deși a solicitat, în mod oficial, nu a primit situația notării lucrărilor. Aceste date intrând în categoria informațiilor publice. Recurentul susține că membrii comisiei, angajați ai S.R.R. l-au depunctat pentru că interesele lor erau altele. În speță, faptul că a semnalat în repetate rânduri grave deficiențe organizatorice, financiare, de publicitate și manageriale de la Radio C. i-a determinat pe d-na M.T. președinte-director general al S.R.R., P.D. - angajat al Studioului de Radio B. și V.D.I.

- director în cadrul S.R.R. să îl depuncteze, în așa fel încât să nu obțină postul. Totodată, reclamantul solicită ca noua comisie de reexaminare să aibă în componență, pe lângă cei doi experți externi care au participat la concurs, încă cinci din lista S.R.R., astfel asigurându-se obiectivitatea aprecierilor eliminându-se subiectivismul și interesele colaterale. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1 și urm. din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ și art. 274 C. proc. civ. Pârâta S.R.R. a formulat întâmpinare, invocând excepția necompetenței teritoriale și dispozițiile art. 7 alin. (1) și art. 158 alin. (1) C. proc. civ. și solicitând declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 24 septembrie 2007, a respins excepția necompetenței teritoriale invocată în cauză motivat de dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 prin care se instituie posibilitatea pentru reclamant de a opta între a se adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul/sediul pârâtului. Prin sentința civilă nr. 65/CA din 21 ianuarie 2008, aceeași instanță a respins în totalitate ca nefondată acțiunea reclamantului.

Pentru a se pronunța în sensul arătat instanța de fond a reținut, în primul rând, că susținerea reclamantului privind imposibilitatea de cunoaștere a regulamentului de concurs nu are suport probatoriu, din înscrisurile din dosar rezultând că fiecărui candidat i s-a înmânat toată documentația aferentă concursului, respectiv regulamentul de organizare a acestuia, comunicatul de concurs, tematica și bibliografia, organigramele atât a S.R.R. cât și a Studioului Regional C. S-a mai reținut că în aceste condiții reclamantul nu poate acredita ideea că nu avea cunoștință de posibilitatea de a recuza membrii comisiei și nici pe aceea că nu știa de existența comisiei de soluționare a contestațiilor atâta timp cât din documentația ce i s-a pus la îndemână rezultă clar modalitățile în care candidații nemulțumiți pot cenzura modul de organizare și desfășurare a concursului.

În acest sens reiese în mod evident faptul că fiecare candidat are posibilitatea de a promova două feluri de contestații precis delimitate în ceea ce privește obiectul lor, termenul de depunere precum și organul ce le soluționează. Astfel, prima contestație se formulează referitor la condițiile de participare și modul de organizare a concursului în termenul de depunere a dosarelor de înscriere, iar competența de soluționare aparține Comisiei de examinare. Cea de a doua formă de contestație vizează rezultatul examenelor, termenul de depunere este de 24 ore de la momentul afișării rezultatelor, soluționarea acesteia fiind de competența comitetului director sau, după caz, a Consiliului de Administrație, organe care analizează și decid în termen de 5 zile lucrătoare de la expirarea termenului de depunere a contestațiilor.

De asemenea la pct. e art. 7 și urm. din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului pentru ocuparea unei funcții de conducere se evidențiază întregul mecanism prin care se constituie Comisia de examinare în mod transparent începând cu structura acesteia, atribuțiile președintelui, secretarului, modalitatea de numire a specialiștilor, personalități în anumite domenii, termenul de convocare a Comisiei de examinare, etc. Se precizează faptul că această Comisie de examinare poate lucra și în absența unui membru al acesteia, numărul minim de membri cu care își poate desfășura activitatea fiind expres prevăzut (respectiv cel puțin trei) iar prezența președintelui Comisiei este obligatorie pentru a se asigura legalitatea funcționării ei.

În toată documentația existentă la dosarul cauzei nu se face nici o referire la eventualitatea instituirii unei „comisii de reexaminare", condițiile de instituie a acesteia, termenul, componența, prerogativele sale legale, compunerea sa pentru a justifica solicitarea reclamantului. Nici susținerea reclamantului asupra necesității instituirii unei „comisii de contestații” nu este întemeiată deoarece cele două forme de contestații care pot fi accesate de către candidați potrivit Regulamentului, așa cum au fost evidențiate mai sus, instituie în mod explicit atât organul, termenul cât și modalitatea de soluționare.

În aceste condiții aserțiunile din motivarea acțiunii formulate referitor la modalitatea defectuoasă de organizare a concursului din perspectiva componenței nominale a comisiei de examinare nu sunt relevante atâta timp cât reclamantul avea posibilitatea legală de a exprima aceste nemulțumiri în termenul de depunere a înscrierilor iar referirile la „subiectivismul”, „interesele colaterale" ale unor membri componenți ai comisiei de examinare nu au nici un suport probatoriu. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul V.I., criticând-o ca fiind neîntemeiată, superficială, viciată de „teama” de a nu supăra „organele centrale”. În dezvoltarea motivelor de recurs, nestructurate potrivit dispozițiilor art. 302 1 și art. 304 C. proc.

civ. coroborate cu prevederile art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, recurentul-reclamant critică instanța de fond întrucât a refuzat să accepte ca probă înregistrarea audio și transcrierea acesteia din ședința Consiliului de Administrație al S.R.R. din 25 aprilie 2007 din care putea să se vadă clar că a fost vorba de o viciere gravă a adevărului privind concursul din 16 aprilie 2007. În răspunsurile la interogatoriul pe care instanța l-a aprobat sunt „minciuni sfruntate”, ceea ce pune sub semnul întrebării cinstea, corectitudinea și responsabilitatea președintelui - Director General al S.R.R. – M.T. Că aceasta „minte ca persoană fizică nu este atât de grav, dar să ștampilezi minciuna cu însemnele S.R.R.

este abject și imoral”, arată recurentul, referindu-se în principal la întrebările 2, 9, 14, 15, 17 și 18 din interogatoriu și răspunsurile date acestora, răspunsuri „mincinoase” în opinia recurentului-reclamant, ce pot constitui baza unui dosar penal. În opinia recurentului-reclamant, transcrierea discuțiilor purtate în Consiliul de Administrație la 25 aprilie 2007, bandă pusă la dispoziție de S.R.R., relevă caracterul penal și discriminatoriu al cazului.

Conchizând, recurentul-reclamant a solicitat ca în numele adevărului și al justiției imparțiale, europene, să se dispună: anularea hotărârii din 25 aprilie 2007 a Consiliului de Administrație al S.R.R., anularea concursului organizat la data de 16 aprilie 2007 și obligarea pârâtei să organizeze un nou concurs, obligarea pârâtei la plata de daune morale lunare egale cu diferența de salariu a postului de redactor șef și cel pe care îl are ca redactor de rubrică precum și obligarea pârâtei să prezinte în dezbatere publică în S.R.R,. caseta cu înregistrările din concursul din 16 aprilie 2007. Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului și menținerea sentinței atacate ca legală și temeinică.

Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu toate probele administrate și apărările formulate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Într-adevăr, conform dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, ei putând ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc, iar conform dispozițiilor alin. (6) al aceluiași art. în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.

Totodată, conform dispozițiilor art. 167 alin. (1) C. proc. civ., dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să aducă dezlegarea pricinii, afară de cazul când ar fi primejdie ca ele să se piardă prin întârziere. Prin urmare, probele solicitate trebuie să fie pertinente și concludente cauzei, respectiv să aibă legătură cu obiectul procesului și să fie de natură să conducă la rezolvarea pricinii. În cauză, în primul rând, Înalta Curte constată, în baza dispozițiilor art. 129 alin. (6), art. 132 și art. 134 C. proc. civ., că, în mod nelegal, recurentul-reclamant încearcă să-și modifice parțial acțiunea, atât prin concluziile scrise de la fond cât și prin motivele de recurs și în plus, că acesta solicită acordarea unor daune, fiind însă nesigur cu privire la caracterul acestora, confundând daunele materiale cu cele morale.

De altfel, Înalta Curte reamintește că și în ipoteza în care s-ar fi admis acțiunea reclamantului, instanța putea să constate că însuși faptul reținerii nelegalității actului atacat poate constitui prin el însuși o reparație suficientă pentru prejudiciul moral suferit, în același sens pronunțându-se frecvent și Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când apreciază că faptul de a constata o încălcare a Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale constituie o reparație suficientă a oricărui prejudiciu moral ce ar fi fost suferit de reclamanți (hotărârea din 17 decembrie 2004 în cauza Cumpănă și Mazăre împotriva României, publicată în M. Of. nr. 501/14.06.2005).

Referitor la motivele propriu-zise de recurs, caracterizate prin precaritatea formulării lor, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, instanța de fond stabilind corect situația de fapt și realizând o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente pricinii. Astfel, Înalta Curte constată că instanța de fond s-a pronunțat în baza unui amplu și relevant material probatoriu, încuviințat conform prevederilor art. 167 alin. (1) C. proc. civ., contrar celor susținute de recurentul-reclamant. În ceea ce privește competența recunoscută instanței de a hotărî asupra admisibilității unei probe, în funcție de pertinența și concludența sa, Curtea Constituțională a apreciat constant că aceasta este un corolar firesc și necesar al învestirii sale cu soluționarea cauzei pe care este ținută să o finalizeze printr-o hotărâre legală și temeinică.

Dincolo de rațiunile care impun și justifică o atare prerogativă, consacrarea ei nu relevă însă niciun fine de neconstituționalitate. Astfel, în absența oricărui criteriu cu valențe discriminatorii, reglementarea în cauză nu contravine art. 16 alin. (1) din Constituție. În ceea ce privește prevederile art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 167 alin. (1) C. proc. civ., departe de a aduce atingere dreptului la un proces echitabil, în realitate îi dau expresie, constituind o modalitate eficientă de prevenire și limitare a abuzului de drept în materie (decizia nr. 590/2005, M. Of. nr. 1099/6.12.2005, în același sens: decizia nr. 840/2006, M. Of.

nr. 46/22.01.2007). Desigur, în situația în care s-ar dovedi existența aspectelor penale invocate, recurentul- reclamant are posibilități de a accede la căi de atac prevăzute de legiuitor. Prin urmare, Înalta Curte, constatând că sentința atacată este legală și temeinică, iar criticile aduse acesteia nefondate, va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de V.I. împotriva sentinței nr. 65 din 21 ianuarie 2008 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 iunie 2008.