ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2324/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 8 martie 2010 pe rolul Tribunalului Neamț, reclamanții B.T. și B.T. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 800.000 euro cu titlu de daune m orale pentru condamnarea suferită de autoarea lor B.V., la pedeapsa de 3 ani închisoare și ulterior având domiciliu obligatoriu, pentru infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 209 C. pen., uneltire contra orânduirii sociale. Prin sentința civilă nr. 715/ C din 7 iunie 2010 a Tribunalului Neamț s-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții B.T. și B.T. și a fost obligat pârâtul S.R., prin M.F.P., să plătească reclamanților 100.000 euro (echivalentul în lei la data plății efective) cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit și 700 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, condamnarea autoarei reclamanților prin sentința nr. 344 din 12 mai 1953 pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 pct. IV C. pen., din 1936(republicat în M. Of. nr. 48/2.02.1948), constituie de drept condamnare cu caracter politic ce dă naștere dreptului de a solicita despăgubiri în temeiul art. 5 din aceeași lege. Prima instanță a apreciat că D.V. a făcut și obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, întrucât ulterior eliberării din P. Mislea, la data de 29 iulie 1955, i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în comuna Humulești, raionul Târgu-Neamț, regiunea Bacău, anterior arestării ea locuind în satul Davideni, comuna Țibucani.

Deși măsura nu a fost întemeiată pe vreunul din actele normative enumerate în art. 3 din legea menționată, caracterul său politic rezultă din faptul că s-a grefat pe o condamnare considerată de drept ca având caracter politic, față de infracțiunea pentru care a fost pronunțată: de uneltire contra ordinii sociale. Prin decizia nr. 28 din 21 martie 2011 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale, a fost admis apelul declarat de pârât și a fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că a fost respinsă acțiunea ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, este adevărat că Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 ale Curții Constituționale au survenit la 21 octombrie 2010, deci ulterior pronunțării de către prima instanță(schimbarea soluției, nefiindu-i deci, imputabilă judecătorului care a pronunțat hotărârea) însă efectele acestora vizează inclusiv procesul pendinte.

Astfel, s-a arătat că prezintă relevanță pentru speța dedusă judecății dacă operează aceste decizii având în vedere data formulării acțiunii ( și chiar data pronunțării sentinței) și dacă se poate vorbi despre retroactivitate sau nu. Pentru a răspunde acestor chestiuni, instanța de apel a arătat că trebuie verificat dacă ne aflăm în situația unei fapte trecute (facta praeterita), fapte în curs de a-și produce efectele(facta pendentia) sau fapte viitoare(facta futura). Retroactivitatea presupune prin definiție existența unei situații juridice anterioare apariției legii noi, situație „care scapă legii civile noi” dacă nu se prevede expres contrariul. Trebuie distins, deci, după cum faptele și-au produs sau nu efectele.

În cauză, ne regăsim în prezența unor fapte în curs de a-și produce efectele (facta pendentia) și nu fapte trecute (facta praeterita) pentru a putea vorbi despre retroactivitate. Vorbim astfel despre „activitatea” legii civile, adică aplicarea acesteia acelor situații juridice ale căror efecte sunt incerte, așa cum sunt despăgubirile solicitate de reclamanți. Însă, la momentul judecății apelului temeiul de drept pe care și-au fundamentat pretențiile reclamanții nu mai există, fiind declarat contrar Constituției de către instanța de contencios constituțional. Declararea ca neconstituțională a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 a avut ca efect „ștergerea” acestei dispoziții constatate ca fiind neconstituționale, ceea ce echivalează, pentru cei cărora nu li s-a stabilit irevocabil dreptul, cu faptul că acestea nu au fost in vigoare niciodată.

A susține că reclamanții care au introdus acțiunea anterior pronunțării deciziilor de constatare a neconstituționalității (și pentru care nu s-au pronunțat hotărâri irevocabile) ar avea un tratament diferit față de cei care au introdus acțiunea ulterior, ar echivala cu faptul că legiuitorul constituant și ordinea de drept în genere ar încuraja depunerea unei acțiuni, cu șanse de câștig, între momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate (când deși cunoscută la nivel național, decizia nu este încă obligatorie) și momentul publicării ei (când efectele sale devin obligatorii). Or, nu poate fi acceptat un asemenea „tratament diferențiat”, câtă vreme toți acești reclamanți, se află în situații identice (pentru ei nu s-a stabilit irevocabil „dreptul”, existența lui, până la data apariției deciziei Curții Constituționale).

De altfel, un asemenea demers (atacarea unei legi în contenciosul constituțional) ar deveni inutil (efectele deciziei de neconstituționalitate fiind de natură pozitivă sau negativă, în raport de partea cărei îi profită sau îi este defavorabilă) pentru o parte litigantă de vreme ce el s-ar solda doar cu „o victorie sortită altora”. Datele nu se schimbă (principiul trebuie să fie același) cu nimic dacă este vorba despre S.R.

Art. 5 alin. (1) lit. a) teza I era lovit de viciul de neconstituționalitate de la momentul intrării lui în vigoare: acesta este efectul declarării neconstituționale a dispozițiilor respective, pentru reclamanții de față, spre deosebire de acei reclamanți pentru care dreptul a fost stabilit irevocabil și pe care decizia „nu-i afectează” (decizia produce efecte doar pentru viitor, scăpând deci efectelor sale acele drepturi stabilite în mod irevocabil, astfel că pentru cei care nu au un drept la despăgubiri, stabilit irevocabil, decizia își produce efectele, fiind vorba așa cum s-a arătat, mai sus, de facta pendentia).

Situația abrogării sau modificării unei legi în timpul procesului nu echivalează cu declararea neconstituțională a acesteia, câtă vreme primele sunt „evenimente legislative” care emană de la legiuitor (cel care a emis actul normativ supus modificării sau abrogării) și sunt legale și constituționale prin ele însele (ținând de oportunitate), iar neconstituționalitatea vizează exclusiv emiterea unui act normativ ce contravine legii fundamentale. Chestiunea legată de așteptările persoanelor condamnate politic și eventualele cheltuieli efectuate ca urmare a declanșării acestui demers judiciar excede cauzei având un alt temei juridic, care nu poate constitui element de analiză în fața instanței de apel date fiind dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., putând fi eventual valorificat pe calea unei alte acțiuni. De aceea, instanța nu va putea analiza nici problematica referitoare la practica C.E.D.O. și eventuala speranță legitimă. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții B.T. și B.T., fără a indica vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții au arătat că în mod greșit instanța de apel a aplicat deciziile Curții Constituționale, care sunt contrare normelor de drept europene, încălcând astfel principiul supremației dreptului european în fața dreptului național. Recurenții au invocat și dispozițiile art. 6 și art. 14 din C.E.D.O., privind garantarea dreptului la un proces echitabil și interzicerea discriminărilor, solicitând totodată să se dea eficiență dispozițiilor art. 41 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Recurenții au arătat că, față de situația de fapt, erau îndreptățiți la obținerea de despăgubiri, îndeplinind condițiile art. 1 din Legea nr. 221/2009, așa cum corect a stabilit prima instanță. O altă critică formulată de recurenți a vizat faptul că instanța de apel a respins acțiunea fără a analiza fondul cauzei și fără a avea în vedere criteriile legale pentru acordarea unei sume de bani și pentru stabilire a cuantumului daunelor ce trebuie acordate, așa cum acestea au fost relevate în jurisprudența C.E.D.O. Având în vedere drepturile și libertățile ce au fost încălcate, recurenții au apreciat că suma acordată de instanța de fond cu titlu de daune morale este întrutotul justificată. De asemenea, recurenții au arătat că optica autorităților naționale s-a modificat în ultimul timp, probabil și la sugestiile U.E., invocând în acest sens un proiect de lege.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de către instanța de judecată, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., și de decizia în interesul Legii nr. 12/2011, Înalta Curte reține următoarele: Contrar susținerilor recurenților, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor la despăgubiri. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Referitor la relevanța Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 în raport de dispozițiile din C.E.D.O. și jurisprudența creată în legătură cu acestea, susținerile recurenților sunt, de asemenea, neîntemeiate. Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

În speță, însă, Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, 15 noiembrie 2010, această decizie își produce efectele, partea neavând „un bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330 7 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la diferitele texte din C.E.D.O., așa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecința unei alte interpretări pe care intenționează să o obțină recurenții. Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reține că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, astfel că nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recursul reclamanților va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B.T. și B.T. împotriva deciziei nr. 28 din 21 martie 2011 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 martie 2012.