ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2324/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2324/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 8 martie 2010 pe

rolul Tribunalului Neamț, reclamanții B.T. și B.T. au solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei

de 800.000 euro cu titlu de daune m orale pentru condamnarea suferită de

autoarea lor B.V., la pedeapsa de 3 ani închisoare și ulterior având domiciliu

obligatoriu, pentru infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 209 C. pen.,

uneltire contra orânduirii sociale.

Prin sentința civilă nr. 715/ C din 7 iunie 2010 a Tribunalului Neamț s-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții B.T. și B.T. și a

fost obligat pârâtul S.R., prin M.F.P., să plătească reclamanților 100.000 euro

(echivalentul în lei la data plății efective) cu titlu de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit și 700 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, în

raport cu dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

condamnarea autoarei reclamanților prin sentința nr. 344 din 12 mai 1953 pentru

infracțiunea prevăzută de art. 209 pct. IV C. pen., din 1936(republicat în M.

Of. nr. 48/2.02.1948), constituie de drept condamnare cu caracter politic ce dă

naștere dreptului de a solicita despăgubiri în temeiul art. 5 din aceeași lege.

Prima instanță a apreciat că D.V. a făcut și obiectul

unei măsuri administrative cu caracter politic în sensul art. 4 alin. (2) din

Legea nr. 221/2009, întrucât ulterior eliberării din P. Mislea, la data de 29

iulie 1955, i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în comuna Humulești, raionul

Târgu-Neamț, regiunea Bacău, anterior arestării ea locuind în satul Davideni,

comuna Țibucani. Deși măsura nu a fost întemeiată pe vreunul din actele

normative enumerate în art. 3 din legea menționată, caracterul său politic

rezultă din faptul că s-a grefat pe o condamnare considerată de drept ca având

caracter politic, față de infracțiunea pentru care a fost pronunțată: de

uneltire contra ordinii sociale.

Prin decizia nr. 28 din 21 martie 2011 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări

sociale, a fost admis apelul declarat de pârât și a fost schimbată în tot

sentința apelată, în sensul că a fost respinsă acțiunea ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că,

este adevărat că Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 ale Curții Constituționale au

survenit la 21 octombrie 2010, deci ulterior pronunțării de către prima

instanță(schimbarea soluției, nefiindu-i deci, imputabilă judecătorului care a

pronunțat hotărârea) însă efectele acestora vizează inclusiv procesul pendinte.

Astfel, s-a arătat că prezintă relevanță pentru speța

dedusă judecății dacă operează aceste decizii având în vedere data formulării

acțiunii ( și chiar data pronunțării sentinței) și dacă se poate vorbi despre

retroactivitate sau nu.

Pentru a răspunde acestor chestiuni, instanța de apel

a arătat că trebuie verificat dacă ne aflăm în situația unei fapte trecute (facta

praeterita), fapte în curs de a-și produce efectele(facta pendentia) sau fapte

viitoare(facta futura).

Retroactivitatea presupune prin definiție existența

unei situații juridice anterioare apariției legii noi, situație „care scapă

legii civile noi” dacă nu se prevede expres contrariul.

Trebuie distins, deci, după cum faptele și-au produs

sau nu efectele.

În cauză, ne regăsim în prezența unor fapte în curs de

a-și produce efectele (facta pendentia) și nu fapte trecute (facta praeterita)

pentru a putea vorbi despre retroactivitate.

Vorbim astfel despre „activitatea” legii civile, adică

aplicarea acesteia acelor situații juridice ale căror efecte sunt incerte, așa

cum sunt despăgubirile solicitate de reclamanți.

Însă, la momentul judecății apelului temeiul de drept

pe care și-au fundamentat pretențiile reclamanții nu mai există, fiind declarat

contrar Constituției de către instanța de contencios constituțional.

Declararea ca neconstituțională a dispozițiilor art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 a avut ca efect „ștergerea”

acestei dispoziții constatate ca fiind neconstituționale, ceea ce echivalează,

pentru cei cărora nu li s-a stabilit irevocabil dreptul, cu faptul că acestea nu

au fost in vigoare niciodată.

A susține că reclamanții care au introdus acțiunea

anterior pronunțării deciziilor de constatare a neconstituționalității (și

pentru care nu s-au pronunțat hotărâri irevocabile) ar avea un tratament

diferit față de cei care au introdus acțiunea ulterior, ar echivala cu faptul

că legiuitorul constituant și ordinea de drept în genere ar încuraja depunerea

unei acțiuni, cu șanse de câștig, între momentul pronunțării deciziei de

neconstituționalitate (când deși cunoscută la nivel național, decizia nu este

încă obligatorie) și momentul publicării ei (când efectele sale devin

obligatorii).

Or, nu poate fi acceptat un asemenea „tratament

diferențiat”, câtă vreme toți acești reclamanți, se află în situații identice (pentru

ei nu s-a stabilit irevocabil „dreptul”, existența lui, până la data apariției

deciziei Curții Constituționale).

De altfel, un asemenea demers (atacarea unei legi în

contenciosul constituțional) ar deveni inutil (efectele deciziei de

neconstituționalitate fiind de natură pozitivă sau negativă, în raport de

partea cărei îi profită sau îi este defavorabilă) pentru o parte litigantă de

vreme ce el s-ar solda doar cu „o victorie sortită altora”. Datele nu se

schimbă (principiul trebuie să fie același) cu nimic dacă este vorba despre S.R.

Art. 5 alin. (1) lit. a) teza I era lovit de viciul de

neconstituționalitate de la momentul intrării lui în vigoare: acesta este

efectul declarării neconstituționale a dispozițiilor respective, pentru reclamanții

de față, spre deosebire de acei reclamanți pentru care dreptul a fost stabilit

irevocabil și pe care decizia „nu-i afectează” (decizia produce efecte doar

pentru viitor, scăpând deci efectelor sale acele drepturi stabilite în mod

irevocabil, astfel că pentru cei care nu au un drept la despăgubiri, stabilit

irevocabil, decizia își produce efectele, fiind vorba așa cum s-a arătat, mai

sus, de facta pendentia).

Situația abrogării sau modificării unei legi în timpul

procesului nu echivalează cu declararea neconstituțională a acesteia, câtă

vreme primele sunt „evenimente legislative” care emană de la legiuitor (cel

care a emis actul normativ supus modificării sau abrogării) și sunt legale și

constituționale prin ele însele (ținând de oportunitate), iar neconstituționalitatea

vizează exclusiv emiterea unui act normativ ce contravine legii fundamentale.

Chestiunea legată de așteptările persoanelor

condamnate politic și eventualele cheltuieli efectuate ca urmare a declanșării

acestui demers judiciar excede cauzei având un alt temei juridic, care nu poate

constitui element de analiză în fața instanței de apel date fiind dispozițiile art.

294 alin. (1) C. proc. civ., putând fi eventual valorificat pe calea unei alte

acțiuni. De aceea, instanța nu va putea analiza nici problematica referitoare

la practica C.E.D.O. și eventuala speranță legitimă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în

termen legal,

reclamanții

B.T. și B.T., fără a indica vreunul din motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții au arătat

că în mod greșit instanța de apel a aplicat deciziile Curții Constituționale,

care sunt contrare normelor de drept europene, încălcând astfel principiul

supremației dreptului european în fața dreptului național.

Recurenții au invocat și dispozițiile art. 6 și art. 14

din C.E.D.O., privind garantarea dreptului la un proces echitabil și interzicerea

discriminărilor, solicitând totodată să se dea eficiență dispozițiilor art. 41

coroborat cu art.  1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Recurenții au arătat că, față de situația de fapt,

erau îndreptățiți la obținerea de despăgubiri, îndeplinind condițiile art. 1

din Legea nr. 221/2009, așa cum corect a stabilit prima instanță.

O altă critică formulată de recurenți a vizat faptul

că instanța de apel a respins acțiunea fără a analiza fondul cauzei și fără a

avea în vedere criteriile legale pentru acordarea unei sume de bani și pentru

stabilire a cuantumului daunelor ce trebuie acordate, așa cum acestea au fost

relevate în jurisprudența C.E.D.O.

Având în vedere drepturile și libertățile ce au fost

încălcate, recurenții au apreciat că suma acordată de instanța de fond cu titlu

de daune morale este întrutotul justificată.

De asemenea, recurenții au arătat că optica

autorităților naționale s-a modificat în ultimul timp, probabil și la

sugestiile U.E., invocând în acest sens un proiect de lege.

Analizând decizia atacată în raport de criticile

formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de către

instanța de judecată, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., și de decizia

în interesul Legii nr. 12/2011, Înalta Curte reține următoarele:

Contrar susținerilor recurenților, curtea de apel a

dezlegat corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse

judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale

nr. 1358/2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale,

dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen

respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat, se prevede că

deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții

regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare

la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și

completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și

legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor

și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care

nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea

recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), dată de la care a

devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată

la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la

această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010)

a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel

decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării

respectivei decizii.

Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un

moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act

juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică

obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4)

din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală

și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat,

iar reclamanții nu erau titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să

fi confirmat dreptul lor la despăgubiri.

Concluzionând, prin intervenția instanței de

contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din C.E.D.O.

nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care

reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o

manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are

o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele

folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a

unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei

Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși

mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului

normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare

organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Referitor la relevanța Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 în raport de dispozițiile din C.E.D.O. și jurisprudența creată în

legătură cu acestea, susținerile recurenților sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din

Constituția României, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele

privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte,

și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția

cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile.

În speță, însă, Înalta Curte de Casație și Justiție,

în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema

de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții

Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care

au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată,

că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care

să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la

data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, 15 noiembrie

2010, această decizie își produce efectele, partea neavând „un bun” în sensul art.

1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330

7

C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma

analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la diferitele texte

din C.E.D.O., așa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta

cauză, cu consecința unei alte interpretări pe care intenționează să o obțină

recurenții.

Având în vedere considerentele expuse, urmează a se

reține că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speță a Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, astfel că nefiind întrunite cerințele

cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamanților

va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanții B.T. și B.T. împotriva deciziei nr. 28 din 21 martie 2011 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 martie 2012.