ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3194/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 4374 din 22 iunie 2011, Curtea de Apel București - secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul I.G.V.C., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Externe și T.B., a obligat primul pârât să soluționeze cererea reclamantului înregistrată la 18 noiembrie 2010, sub sancțiunea unei penalități de 50 lei pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data rămânerii irevocabile a prezentei sentințe, și să plătească acestuia 4,3 lei cheltuieli de judecată; de asemenea, instanța de judecată a anulat ca netimbrat capătul de cerere privind despăgubirile și a respins excepția lipsei de obiect.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Cu privire la excepție. Obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamant este clar precizat, respectiv obligarea pârâtului să soluționeze cererea reclamantului înregistrată la 18 noiembrie 2010, așa încât excepția lipsei de obiect nu este întemeiată. Cu privire la fondul cauzei. Se constată că, deși prin întâmpinare pârâtul M.A.E. a susținut că a soluționat cererea formulată de reclamant, la dosar nu există nicio dovadă în sprijinul acestei susțineri. Potrivit art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 27/2002 „autoritățile și instituțiile publice sesizate au obligația să comunice petiționarului, în termen de 30 de zile de la data înregistrării petiției, răspunsul, indiferent dacă soluția este favorabilă sau nefavorabilă". Cum la dosar nu există dovada soluționării cererii reclamantului, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Curtea va obliga pârâtul M.A.E.

să soluționeze cererea reclamantului înregistrată sub nr. mai sus menționat, sub sancțiunea unor penalități de 50 lei pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data rămânerii irevocabile a prezentei sentințe, penalități stabilite conform dispozițiilor art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004. În raport de dispozițiile art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 27/2002 mai sus citate, dar și de dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se apreciază că nu se poate dispune obligarea conducătorului instituției la emiterea actului administrativ, ci eventual la despăgubiri.

Asupra capătului de cerere referitor la despăgubiri, se constată că reclamantul nu a achitat taxa de timbru pentru acest capăt de cerere, deși această obligație i-a fost pusă în vedere prin încheierea din 06 aprilie 2011. Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, invocând prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304 C. proc. civ. și susținând, în esență, că autoritatea recurentă a răspuns la cererea intimatului-reclamant, actul solicitat de acest fiindu-i comunicat prin intermediul Poștei Române. Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Curtea constată că recursul este fondat, pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare. Așa cum rezultă în mod explicit din acțiunea formulată de reclamant, prin cererea sa adresată autorității recurente, solicita să îi fie obținut de la autoritățile din Germania „certificatul de deces apostilaf al numitei T.Z.A., decedată în această țară. În speță, sunt aplicabile prevederile Convenției cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale străine, adoptată la Haga la 5 octombrie 1961, la care România a aderat prin O.G. nr. 66/1999, publicată în M. Of.

nr. 408 din 26 august 1999. Conform Convenției, aceasta „se aplică actelor oficiale care au fost întocmite pe teritoriul unui stat contractant și care urmează să fie prezentate pe teritoriul unui alt stat contractant" (art. 1), iar „Singura formalitate care ar putea fi cerută pentru a atesta veracitatea semnăturii, calitatea în care a acționat semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului sau a ștampilei de pe acest act, este aplicarea apostilei definite la art. 4, eliberată de către autoritatea competentă a statului din care emană documentul" (art. 3). Potrivit art. 4 din Convenție „Apostila prevăzută la art. 3 alin. (1) se aplică chiar pe act sau pe o prelungire a acestuia; ea trebuie să fie conformă cu modelul anexat la prezenta convenție" (alin. (1)), „Totuși ea poate fi redactată în limba oficială a autorității care o eliberează.

Mențiunile care figurează în conținutul ei pot fi date și într-o a doua limbă. Titlul "Apostille (Convention de la Haye du 5 octobre 1961)" va fi menționat în limba franceză" (alin. (2)). De asemenea, art. 5 din Convenție prevede că „Apostila este eliberată la cererea semnatarului sau a oricărui alt deținător al actului" (alin. (1)), că „întocmită în mod «corespunzător, ea atestă veracitatea semnăturii, calitatea în care a acționat semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului sau a ștampilei de pe acest act" (alin. (2)) și că „Semnătura, sigiliul sau ștampila care figurează pe apostilă este scutită de orice atestare" (alin. (3)). La dosarul cauzei (f. 18-20 dosar recurs) au fost depuse, în copie semnată pentru conformitate cu originalul, atât certificatul de deces privind pe T.Z.A., purtând apostila prevăzută de Convenția de la Haga din 5 octombrie 1961, cât și dovada transmiterii către intimatul-reclamant a acestuia.

Nu pot fi reținute susținerile intimatului-reclamant, referitoare la lipsa de autenticitate a documentului respectiv, având în vedere că acesta poartă toate elementele și mențiunile prevăzute de Convenție, fiind eliberat de autoritățile germane, în conformitate cu dispozițiile acesteia. De asemenea, înalta Curte consideră greșită aprecierea primei instanțe referitoare la nerespectarea de către autoritatea pârâtă a prevederilor art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 27/2002, în condițiile în care eliberarea actului solicitat de reclamant este de competența autorităților străine, autoritatea română recurentă nefiind, practic, decât transmițătorul cererii formulate de petent, pe de o parte, iar la dosar (f.23-28) a fost depusă corespondența purtată de M.A.E.

cu Consulatul României la Bonn și cu petentul, în legătură cu cererea sa, inclusiv dovada achitării de către acesta a taxei de 20 euro, solicitată de autoritățile germane, pe de altă parte. Pentru considerentele arătate, constatându-se că intimatului-reclamant i-a fost remis actul solicitat prin petiție, urmează a fi admis recursul și modificată sentința atacată, în parte, în sensul respingerii capătului de cerere privind soluționarea cererii reclamantului din 18 noiembrie 2010, ca rămas fără obiect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței civile nr. 4374 din 22 iunie 2011 a Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică, în parte, sentința atacată, în sensul că respinge capătul de cerere privind soluționarea cererii reclamantului înregistrată sub nr. 13888 din 18 noiembrie 2010, ca rămas fără obiect. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 22 iunie 2012.