ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 573/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 573/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, reclamanții P.A.M., P.C.T., P.B.F. și

G.P.A.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului

Sibiu, anularea dispoziției nr. 1632 din 10 iunie 2009, emisă de pârât și

obligarea acestuia să emită o nouă dispoziție cu propunerea de acordare a

despăgubirilor bănești în condițiile legii speciale pentru imobilul situat în municipiul

Sibiu, compus din 5 apartamente și teren în suprafață de 1512 m.p.

Prin sentința civilă nr.

1024/2009, Tribunalului Sibiu a admis acțiunea reclamanților, a anulat

dispoziția nr. 1632 din 10 iunie 2009 și a obligat pârâtul să emită o nouă

dispoziție cu propunere de acordare a despăgubirilor bănești, în condițiile

legii speciale, pentru imobilul în litigiu.

În fapt, prima instanță

a reținut că reclamanții sunt succesorii notificatorului P.R.C.L., decedat în anul

2005.

În raport de

pretenția dedusă judecății, a constatat că, prin dispoziția nr. 1632 din 10

iunie 2009, emisă de pârât, s-a respins notificarea având ca obiect imobilul în

litigiu, motivat de faptul că acesta nu se încadrează în categoria imobilelor

preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. S-a

reținut totodată că, pentru cota de ½ din imobilul în litigiu, notificatorul

nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, după foștii proprietari

tabulari, P.F. și P.A.

Prima instanță a

constatat, cu prioritate, că întregul imobil a trecut în proprietatea statului

cu titlu de drept, renunțare la proprietate, conform încheierii nr. 904/1973.

În ceea ce privește concluziile

pârâtului, acestea au fost apreciate ca eronate, întrucât la data preluării nu

erau decât doi coproprietari pe întregul imobil, respectiv P.F.A. și P.A., soț

și soție conform actelor de stare civilă. Faptul că, inițial, nu au fost

înscrise ambele prenume în cartea funciară, nu înseamnă că P.F. nu ar fi una și

aceeași persoană cu P.F.A., care a renunțat la proprietate, respectiv la cota

de ¾ din imobil. P.A. a decedat la 25 iunie 1999, fără alți moștenitori,

în afara soției P.F.A., care a decedat la 24 august 2000, iar notificatorul

este moștenitor testamentar al acesteia.

Ca urmare, prima instanță

de fond a apreciat că s-a făcut dovada că notificatorul este persoană

îndreptățită conform Legii nr. 10/2001, pentru întregul imobil.

În ceea ce privește

renunțarea la proprietate, prima instanță a reținut că aceasta este un act

unilateral ce se cerea celor ce doreau să-și stabilească domiciliul în altă

țară, anterior Decretului nr. 223/1974, fiind de notorietate că autoritățile

vremii nu îndeplineau formalitățile de plecare din țară, fără declarații

autentice de renunțare la proprietate, așa încât, asemenea acte nu puteau

exprima voința liber consimțită a proprietarilor, în condițiile în care nu li

se plătea vreo despăgubire.

Acest act unilateral

nu poate fi asimilat cu donația care este un contract bilateral, consensual,

pentru valabilitatea căruia era necesară îndeplinirea mai multor cerințe, care

în speță nu se regăsesc.

Fiind impusă de

factorii de decizie ai regimului, renunțarea la proprietate este evident o

preluare abuzivă în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, fiind indiferent că a

fost cu titlu sau fără titlu valabil, odată ce potrivit art. 2 lit. h) din

acest act normativ, intră în domeniul de aplicare al legii și orice alte

imobile preluate cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1)

din Legea nr. 213/1998.

În acest caz,

acordarea de măsuri reparatorii nu poate fi condiționată de existența unei

hotărâri judecătorești de anulare a actului, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile

unei donații legal încheiate, iar potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr.

10/2001, doar în acest din urmă caz în care donațiile au fost încheiate în

forma autentică prevăzută de art. 813 C. civ., se cere o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă de anulare.

Concluzionând, prima

instanță a constatat că dispoziția contestată a fost emisă cu aplicarea eronată

a legii și se impune a fi anulată, iar față de împrejurarea că imobilul a fost

înstrăinat, nu se mai poate dispune restituirea în natură, astfel că, potrivit art.

18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, republicată, măsurile reparatorii se

stabilesc numai în echivalent.

Prin decizia civilă nr.

46/A din 26 martie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia a respins, ca nefondat,

apelul pârâtului.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a avut în vedere, în esență, aceleași

considerente de fapt și de drept reținute de prima instanță.

În drept, potrivit art.

2 alin. (1) lit. c) teza a doua a din Legea nr. 10/2001, prin imobile preluate

în mod abuziv se înțeleg imobilele donate statului sau altor persoane juridice,

încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 C. civ., dacă s-a admis

acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă.

Din economia acestui

text legal, rezultă că cerința existenței unei hotărâri judecătorești se impune

numai în situația în care imobilul a fost dobândit de stat cu titlu de donație,

care potrivit art. 813 C. civ. trebuia încheiată în formă autentică.

În cauza de față,

imobilul a fost preluat de Statul Român la 20 martie 1973, cu titlu de

renunțare la drept, ca urmare a declarațiilor de renunțare, date la 19 martie 1973

de numiții P.A. și P.F.A., născută P., în temeiul art. 60 din Decretul - Lege nr.

115/1938.

Ca urmare, condiția

existenței unei hotărâri de anulare sau constatare a nulității donației nu

poate fi aplicată prin analogie și în cazul renunțării la drept.

Atât renunțarea la

drept, cât și donația erau reglementate ca moduri de dobândire a proprietății,

înainte de anul 1989, dar și la momentul apariției Legii nr. 10/2001, astfel

că, dacă legiuitorul ar fi dorit să prevadă o asemenea cerință, ar fi

reglementat-o expres, așa cum a făcut în cazul donației încheiată în formă autentică.

Raportat la

împrejurarea că instanța de fond a reținut că este de notorietate faptul că

persoanele care doreau să părăsească țara trebuiau să renunțe la proprietate,

Curtea a constatat că, într-adevăr, această împrejurare nu poate constitui un

fapt notoriu ce nu mai trebuie dovedit.

Intimații au depus în

apel un înscris din care rezultă că, la scurt timp de la renunțarea la drept,

respectiv la 09 aprilie 1973, foștii proprietari tabulari erau înregistrați în

Centrul de Tranzit pentru Transmigranți din Nurnberg (fl. 20-21).

Această probă vine să

confirme argumentele instanței de fond care în mod corect a reținut că

renunțarea la proprietate constituie o preluare abuzivă, fiind astfel incidente

prevederile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva deciziei

instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 17 mai 2010, pârâtul Primarul

Municipiului Sibiu, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele

aspecte:

Fac obiectul Legii nr.

10/2001 imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste

sau de orice alte persoane fizice sau juridice în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989.

Potrivit prevederilor

art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin imobile

preluate în mod abuziv se înțelege: „imobilele donate statului sau altor

persoane juridice în baza Decretului 410/1948 privind donațiunea unor

întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 478/1954 privind donațiile

făcute statului și alte asemenea neîncheiate în formă autentică, precum și imobilele

donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în formă autentică

prevăzută de art. 813 C. civ., în acest din urmă caz dacă s-a admis acțiunea în

anulare sau în constatarea nulității donației printr-o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă”.

Așa cum rezultă din

încheierea de intabulare a dreptului de proprietate al Statului Român, nr. 904/1973,

precum și din declarația autentificată la Notariatul de Stat Județean Sibiu a celor doi foști proprietari tabulari, în prezenta cauză s-a dovedit ipoteza unei

renunțări la proprietate făcute statului, încheiată în formă autentică, modalitate

de transfer a dreptului de proprietate asimilată donației.

În această situație,

pentru ca imobilul să poată fi încadrat în categoria celor preluate în mod abuziv

trebuia îndeplinită condiția prevăzută de lege, în sensul că notificatorul

trebuia să facă dovada existenței unei hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile prin care să se fi constatat nulitatea actului de renunțare la

proprietate.

Întrucât o asemenea

hotărâre judecătorească nu există, nefiind întrunite condițiile expres prevăzute

de art. 2 alin. (1) lit. c) teza a doua din Legea nr. 10/2001, republicată,

trecerea imobilului în proprietatea Statului Român nu poate fi calificată ca

fiind abuzivă și, prin urmare, notificatorului nu i se poate acorda beneficiul

legii.

Or, în speță, actul

prin care foștii proprietari au gratificat statul cu imobilul notificat a fost

încheiat în formă autentică și, în consecință, pretinsa constrângere la perfectarea

actului nu putea fi prezumată, ci constatată prin hotărâre judecătorească

irevocabilă, devenind aplicabilă cea de-a doua ipoteză a textului invocat mai

sus, care reglementează generic situația donațiilor încheiate în forma

autentică prevăzută de art. 813 C. civ.

Din această

perspectivă, motivația instanței de fond și apel cum că "este de

notorietate" împrejurarea că, persoanele care doreau să părăsească țara,

anterior apariției Decretului nr. 223/1974, trebuiau să renunțe gratuit la

proprietatea pe care o dețineau, nu poate fi susținut, întrucât

"notorietatea", nu poate ține loc de probă în fata instanței.

Cu toate acestea

ambele instanțe apreciază că, faptul fiind de "notorietate", acesta

nu trebuie dovedit.

Într-adevăr,

renunțarea la drept este un act unilateral de voință și, din acest punct de

vedere nu poate fi asimilată donației, însă, în speță, actul prin care foștii proprietari

au gratificat statul cu imobilul notificat a fost încheiat în formă autentică

și, în consecință, pretinsa constrângere la perfectarea actului nu putea fi

prezumată, ci constatată prin hotărâre judecătorească irevocabilă, devenind

aplicabilă cea de-a doua ipoteză a textului invocat mai sus, care reglementează

generic situația donațiilor încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 C.

civ.

Tocmai pentru acest

motiv legiuitorul a instituit obligativitatea existenței unei hotărâri

judecătorești de anulare a donației, anterior soluționării notificării în

procedura administrativă.

Recursul este

nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Instanțele anterioare

au constatat un fapt necontestat în cauză, anume că imobilul în litigiu a fost

preluat de Statul Român la data de 20 martie 1973, cu titlu de renunțare la

drept, împrejurare dovedită cu declarațiile de renunțare date la data de 19

martie 1973 de numiții P.A. și P.F.A., născută P., în temeiul art. 60 din

Decretul - Lege nr. 115/1938.

Instanța de apel a

reținut corect că renunțarea la drept este un mod de dobândire a proprietății,

distinct ca regim juridic de donație, fiind rezultatul unui act unilateral de

voință, donația fiind, dimpotrivă, o convenție solemnă și sinalagmatică,

presupunând existența unui acord de voință între donator, care transmite un

bun, și donatar, care primește bunul.

Rezultă cu evidență

că renunțarea la drept nu poate fi asimilată cu donația, ceea ce înseamnă că

solicitarea existenței unei hotărâri de anulare sau constatare a nulității

donației nu poate fi aplicată prin analogie și în cazul renunțării la drept.

Atât renunțarea la

drept, cât și donația erau reglementate ca moduri de dobândire a proprietății,

înainte de anul 1989, dar și la momentul apariției Legii nr. 10/2001, ceea ce

înseamnă că, dacă legiuitorul ar fi dorit să prevadă o asemenea cerință, ar fi

reglementat-o în mod expres, așa cum a făcut în cazul donației încheiată în

formă autentică.

Împrejurarea că

declarațiile de renunțare la drept au fost date în forma autentică nu poate

schimba natura actului unilateral, transformându-l într-unul bilateral, câtă

vreme renunțarea la drept, indiferent dacă este dată printr-un act autentic sau

sub semnătură privată, este rezultatul manifestării unei singure voințe.

Critica conform

căreia ambele instanțe ale fondului au reținut notorietatea faptului că

persoanele care doreau să părăsească țara trebuiau să renunțe la proprietate, cu

consecințe evidente în planul probațiunii, și mai departe asupra fondului

pretenției deduse judecății, nu poate fi primită, întrucât instanța de apel a

reconsiderat argumentul primei instanțe, completând probatoriul și dând

relevanța juridică cuvenită înscrisului din care rezultă că, la scurt timp de

la renunțarea la drept, respectiv la 09 aprilie 1973, foștii proprietari

tabulari erau înregistrați în Centrul de Tranzit pentru Transmigranți din

Nurnberg (f. 20-21).

Această probă a fost

apreciată în mod corespunzător, în consens cu argumentele instanței de fond,

impunând concluzia calificării actului de renunțare la proprietate, in contextul

cauzei pendinte, drept un act preluare abuzivă, cu toate consecințele în planul

reparației civile, în condițiile legii speciale.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtului ca nefondat.

În baza art. 274 C.

proc. civ., recurentul-pârât va fi obligat la plata sumei de 1000 lei

cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă P.A.M., cu aplicarea

dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., reținând în acest caz ideea

rambursării cheltuielilor de judecată care respectă caracterul real, necesar,

rezonabil (caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată a fost apreciat în

raport cu următoarele criterii: natura pricinii, atitudinea părților din

proces, miza procesului pentru părți, munca depusă de avocat și pregătirea profesională

a avocatului etc.).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Sibiu împotriva deciziei nr.

46/A din 26 martie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Obligă

recurentul-pârât la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către

intimata-reclamantă P.A.M., cu aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C.

proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 ianuarie 2011.