ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4630/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 602 din 02 iulie 2009 pronunțată de Tribunalul Sibiu s-a dispus admiterea contestației formulate de contestatorul W.T. în contradictoriu cu Primarul Municipiului Sibiu. S-a dispus anularea dispoziției nr. 1070/2009 emisă de pârât. Pârâtul a fost obligat să emită o nouă dispoziție prin care să propună acordarea de despăgubiri la valoarea de circulație stabilită potrivit standardelor internaționale pentru imobilul situat în Sibiu, str. M.C., nr. 3, înscris în C.F. nr. X Sibiu, nr. top. AA, DD - casă de locuit cu dependințe, conform legii speciale de acordare a măsurilor reparatorii. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele: Prin dispoziția nr. 1070 din 26 martie 2009, Primarul Municipiului Sibiu a fost respinsă notificarea în privința cotei de 1/2 părți din imobilul construcție și teren situat în Sibiu, str. M.C., nr. 3, identificat în C.F.

nr. X Sibiu, nr. top. AA și nr. top. BB, formulată de contestatoarea W.G.T., cu motivarea că, pentru cota de 1/2 după defuncta W.L., aceasta nu este succesoare și, în consecință, obiectul notificării îl constituie doar cota de 1/2 părți din imobilul notificat după defunctul W.F.G.M. Deoarece în speță este vorba despre o renunțare la proprietate, încheiată în formă autentică o renunțare la proprietate, încheiată în formă autentică asimilată donației, notificatoare trebuia să facă dovada existenței unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabilă prin care să se fi anulat actul de renunțare, conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001. Din probele administrate în cauză rezultă că proprietari titulari ai imobilului, anterior preluării de către stat au fost W.L.

(n. N.) - mama soțului contestator și W.F. - soțul contestatoarei. Mama soțului a decedat în anul 1978 având ca unic moștenitor pe fiul F.W., conform certificatul de la dosar, iar după decesul acestuia, la data de 25 septembrie 1991, a rămas ca unică moștenitoare, contestatoarea W.T.G., conform certificatului aflat la dosar. Din datele de stare civilă se poate observa că W.F. este una și aceeași persoană cu W.F.G.M., și, în consecință, contestatoarea era în drept să pretindă măsuri reparatorii pentru întregul imobil, nu doar cât s-a reținut prin dispoziția atacată, calitatea de moștenitor al foștilor proprietari fiind dovedită. Renunțarea la proprietate este un act unilateral care era cerută celor care doreau să-și stabilească domiciliul în altă țară, anterior Decretului nr. 223/1974.

Este de notorietate că autoritățile vremii nu îndeplineau formalitățile de plecare din țară, fără declarații autentice de renunțare la proprietate, așa încât asemenea acte nu exprimau voința liber consimțită a proprietarilor în condițiile în care nu li se plătea vreo despăgubire. Actul de renunțare nu poate fi asimilat cu donația care este un contract bilateral, consensual, supus unor condiții de valabilitate care nu se regăsesc în speță. Între renunțarea la proprietate și donație sunt deosebiri esențiale. Astfel, fiind impusă de factori de decizie ai regimului, renunțarea la proprietate este o preluare abuzivă în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, fiind indiferent dacă preluarea a fost cu titlu ori fără titlu valabil, din moment ce conform art. 2 lit. b) din lege, intră în domeniul de aplicare al legii și orice alte imobile preluate cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

În acest caz, acordarea de măsuri reparatorii nu poate fi condiționată de forma unei hotărâri judecătorești de anulare a actului, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile unei donații legal încheiate, situație în care ar fi trebuit să dea o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă de anulare, conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001. În consecință, dispoziția contestată a fost emisă cu aplicarea greșită a legii și se impune a fi anulată. Din situația de carte funciară rezultă că imobilul a fost înstrăinat de stat încă din anul 1974, și nu poate fi restituit în natură, situație care reclamă incidența art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, privind stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent.

În consecință, reținând calitatea de persoană îndreptățită a contestatorului la măsuri reparatorii pentru întregul imobil, intimatul a fost obligat să emită o nouă dispoziție prin care să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente. Prin decizia civilă nr. 194 din 03 decembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia s-a dispus respingerea apelului formulat de pârâtul Primarul Municipiului Sibiu împotriva sentinței civile nr. 607/2009. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele: Motivul de apel văzând lipsa de identitate între contestator și persoana îndreptățită este neîntemeiat. Potrivit extrasului de carte funciară, respectiv conform cărții funciare nr. X Sibiu nr. top.

AA, BB și A+2 nr. top. CC și top. DD, rezultă că proprietar asupra imobilului a fost W.A., intabulat în 03 martie 1937 cu titlu de cumpărare. De la acesta imobilul s-a transmis cu încheierea nr. 518 din 14 martie 1956 cu titlu „coachiziție și moștenire” în favoarea lui W.L. și N. și W.F., în cote egale. Cu titlu de renunțare la proprietate s-a intabulat Statul Român asupra cotei de 1/2 din imobil la data de 30 septembrie 1970 și asupra restului de 1/2 părții din imobil, cu același titlu, la data de 23 decembrie 1971. Cu privire la proprietari, din certificatul de moștenitor eliberat de Judecătoria Rosenheim la data de 14 decembrie 2001, reiese că W.L. născută N. la data de 24 decembrie 1892, a decedat la data de 21 mai 1978, având ultimul domiciliu în Rimsting a avut ca unic moștenitor pe W.F.

născut la 20 august 1911, decedat la data de 25 mai 1991. Din certificatul de moștenitor eliberat de Judecătoria Munchen la 08 august 2001 reiese că defunctul W.F.G.M., născut la data de 30 august 1891, decedat la data de 25 septembrie 1991 este moștenit de contestatoarea W.G.T., născută la Haberla la data de 04 ianuarie 1926. Din copia extrasului din registrul de stare civilă pentru căsătorii din anul 1950, rezultă că la data de 25 noiembrie 1950 F.G.M.W., născut la 20 august 1911, s-a căsătorit cu H.G.T., născută la 04 ianuarie 1926. Din toate aceste acte rezultă că reclamanta este moștenitoarea foștilor proprietari ai imobilului înscris în C.F. nr. X Sibiu, ca urmare a unor succesiuni succesive.

Chiar dacă în certificatul de moștenitor emis după defuncta W.L., născută N., sunt menționate doar două din numele fiului său, respectiv W.F., din actele depuse rezultă că acesta este una și aceeași persoană cu W.F.G.M., având aceleași date de naștere și deces, aceiași părinți. Motivul de apel referitor la renunțarea la dreptul de proprietate considerată a fi donație și deci supusă anulării judecătorești pentru ca persoana îndreptățită să beneficieze de dispozițiile Legii nr. 10/2001, este neîntemeiat. La data de 23 decembrie 1971, W.L. a declarat că renunță de bună voie la dreptul de proprietate în cotă de 1/2 părți asupra imobilului înscris în C.F. nr. X Sibiu, înscris autentificat la Notariatul de Stat Județean Sibiu.

La data de 30 septembrie 1970, W.F.G.M., fiul lui A. și L., născut la 20 august 1911, a declarat că renunță la cota de 1/2 părți din imobilul înscris în C.F. nr. X Sibiu în vederea plecării sale definitive în Republica Federală Germania la fiul său, înscris autentificat la Notariatul Județean Sibiu. Corect a reținut tribunalul că nu se poate face confuzie între donație și renunțare la proprietate ca modalități de preluare a proprietății de către Statul Român. Este de notorietate că persoanele care doreau să părăsească țara anterior apariției Decretului nr. 223/1974 trebuiau să renunțe gratuit la proprietățile pe care le dețineau, situație în care este evident că renunțarea nu putea fi un act liber consimțit, un contract bilateral/asimilabil donației.

Nu se poate presupune intenția celor două persoane de a gratifica statul, scopul încheierii actului fiind acela de a obține acordul pentru a putea pleca definitiv din țară. De altfel, în declarația dată de W.F.G.M. este explicită intenția declarantului de a se stabili în Germania. În aceste condiții, a asimila renunțarea la proprietate cu donația este lipsită de suport real. Prin prisma art. 2 din Legea nr. 10/2001 este indiferent dacă preluarea a fost sau nu cu titlu valabil, câtă vreme a fost una abuzivă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Primarul Municipiului Sibiu, solicitând admiterea recursului formulat în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea hotărârilor judecătorești și rejudecând cauza să se dispună respingerea contestației.

Astfel, fac obiectul Legii nr. 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane fizice sau juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin imobile preluate abuzive se înțelege: „imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 410/1948 privind donațiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 478/1954 privind donațiile făcute statului și alte asemenea neîncheiate în formă autentică, precum și imobilele donate statului sau altor persoane juridice încheiate în formă autentică prevăzută de art. 813 C. civ., în acest din urmă caz dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă”.

Or, așa cum rezultă din încheierea de intabulare a dreptului de proprietate cu Statul Român, din 30 septembrie 1970, precum și din declarația autentificată la Notariatul de Stat județean Sibiu a fostei coproprietare W.L., în prezenta cauză suntem în prezența unei renunțări la proprietate făcută statului, în formă autentică, modalitate de transfer a dreptului de proprietate asimilată donației. În această ipoteză, întrucât imobilul poate fi încadrat în categoria celor preluate abuziv, trebuie îndeplinită condiția prevăzută de lege, în sensul că notificatorul trebuia să facă dovada unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care să se fi constatat nulitatea actului de renunțare la proprietate.

Deoarece o astfel de hotărâre judecătorească nu există, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, republicată, trecerea imobilului nu este abuzivă și prin urmare, nu realizează ipoteza prevăzută de lege pentru a fi supus restituirii. În speță, actul prin care foștii proprietari au gratificat statul cu imobilul notificat a fost încheiat în formă autentică, pretinsa constrângere la perfectarea actului nu putea fi prevăzută, ci constatată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, devenind ipoteza care reglementează doar situația donațiilor realizate în condițiile art. 813 C. civ. Prin urmare, notorietatea ordinului de instanță privitor la renunțarea la proprietate în scopul părăsirii țării, nu constituie probe, ci doar hotărârea judecătorească de constatare a nulității actului de renunțare la proprietate.

În consecință, Statul Român a devenit proprietar al imobilului prin titlu valabil, în baza art. 60 din Decretul-Lege nr. 115/1998 prin renunțarea la proprietate, act valabil și astăzi. Examinând cererea de recurs instanța reține următoarele: Invocarea existenței unei hotărâri judecătorești de constatare a nulității donației, ca o condiție nerealizată de parte pentru a beneficia de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, este esențial greșită. Renunțarea la proprietate ca act unilateral nu se poate identifica ori asimila cu donația supusă dispozițiilor art. 813 C. civ., iar forma autentică în care s-a realizat abdicarea la drept nu are semnificația juridică a realizării condiției de formă a donației, în absența celorlalte condiții prevăzute de lege pentru realizarea actului de liberalitate.

Or, nu există identitate juridică între un act unilateral de renunțare pură și simplă la dreptul de proprietate asupra imobilului supus măsurilor reparatorii, făcută cu scopul de a putea părăsi țara, și contractul de donație, care reprezintă un contract unilateral, aflat manifest sub intenția de liberalitate. Faptul că renunțarea la proprietate s-a realizat în formă autentică, nu este de natură a identifica forma autentică cerută imperativ de lege pentru donație ca o condiție de faimă, cu modalitatea de realizare a actului abdicativ, în afara realizării celorlalte condiții ale contractului de donație. A stabili astfel natura juridică a unui act unilateral înseamnă a șterge nepermis individualitatea juridică a convenției de donație ca act bilateral și a o rezuma doar la un act de renunțare unilaterală, în afara condițiilor de fond impuse de lege pentru liberalități.

Astfel, renunțarea de bună voie la dreptul de proprietate asupra imobilelor supuse măsurilor reparatorii (30 septembrie 1970 W.F.G.M. și 23 decembrie 1971 W.L.) ca act unilateral, nu reprezintă o liberalitate, din moment ce în afara nerealizării celorlalte condiții prevăzute pentru contractul de donație renunțătorii au avut ca scop obținerea acordului de a părăsi țara așa cum rezultă de altfel din declarația renunțiativă dată de W.F.G.M. Faptul că actele de renunțare s-au realizat în formă autentică reprezintă o modalitate de întocmire a actului și nu poate transforma abdicarea la un drept într-o liberalitate, deoarece nu voința de a gratifica Statul Român a fost cauza actului. Prin urmare, fiind vorba despre o renunțare pur abdicativă și unilaterală, străină instituției donației, actului unilateral examinat în cauză, nu i se aplică dispoziția art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care vizează donațiile autentice încheiate în condițiile art. 813 C. civ.

pentru care se cere condiția necesară unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile de anulare. Cu alte cuvinte, cerința ca donația să fie anulată ori declarată nulă printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă vizează ipoteza imobilelor donate statului sau altor persoane juridice în temeiul unui contract încheiat în formă autentică. Cum această situație juridică nu este incidență în cauză, renunțarea unilaterală la proprietate în baza căreia bunurile au trecut în proprietatea statului, realizează condiția impusă de art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 de a fi imobil preluat de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, și prin urmare supus măsurilor reparatorii.

Notorietatea faptului că anterior apariției Decretului nr. 223/1974, persoanele care voiau să părăsească țara trebuiau să renunțe la proprietățile lor, reținută de instanțe, are semnificația juridică a unei dispense de probă, deoarece instanța se poate sprijini în soluția sa pe notorietatea dovedită a acestui fapt, dacă aceasta prezumă puternic realitatea faptului respectiv. Prin urmare, notorietatea operează în sistemul probator ca o dispensă de probă, însă în cauză soluția pronunțată nu s-a fondat pe reținerea ei. În aceste condiții, recursul formulat de pârât, motivat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - este neîntemeiat și urmează a fi respins în condițiile art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Sibiu împotriva deciziei nr. 194 A din 3 decembrie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 septembrie 2010.