ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4630/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4630/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 602 din 02

iulie 2009 pronunțată de Tribunalul Sibiu s-a dispus admiterea contestației

formulate de contestatorul W.T. în contradictoriu cu Primarul Municipiului

Sibiu.

S-a dispus anularea dispoziției nr.

1070/2009 emisă de pârât.

Pârâtul a fost obligat să emită o nouă

dispoziție prin care să propună acordarea de despăgubiri la valoarea de

circulație stabilită potrivit standardelor internaționale pentru imobilul

situat în Sibiu, str. M.C., nr. 3, înscris în C.F. nr. X Sibiu, nr. top. AA, DD

- casă de locuit cu dependințe, conform legii speciale de acordare a măsurilor

reparatorii.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

a reținut următoarele:

Prin dispoziția nr. 1070 din 26 martie

2009, Primarul Municipiului Sibiu a fost respinsă notificarea în privința cotei

de 1/2 părți din imobilul construcție și teren situat în Sibiu, str. M.C., nr.

3, identificat în C.F. nr. X Sibiu, nr. top. AA și nr. top. BB, formulată de

contestatoarea W.G.T., cu motivarea că, pentru cota de 1/2 după defuncta W.L.,

aceasta nu este succesoare și, în consecință, obiectul notificării îl

constituie doar cota de 1/2 părți din imobilul notificat după defunctul W.F.G.M.

Deoarece în speță este vorba despre o renunțare la proprietate, încheiată în

formă autentică o renunțare la proprietate, încheiată în formă autentică

asimilată donației, notificatoare trebuia să facă dovada existenței unei

hotărâri judecătorești definitive și irevocabilă prin care să se fi anulat

actul de renunțare, conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Din probele administrate în cauză

rezultă că proprietari titulari ai imobilului, anterior preluării de către stat

au fost W.L. (n. N.) - mama soțului contestator și W.F. - soțul contestatoarei.

Mama soțului a decedat în anul 1978

având ca unic moștenitor pe fiul F.W., conform certificatul de la dosar, iar

după decesul acestuia, la data de 25 septembrie 1991, a rămas ca unică

moștenitoare, contestatoarea W.T.G., conform certificatului aflat la dosar. Din

datele de stare civilă se poate observa că W.F. este una și aceeași persoană cu

W.F.G.M., și, în consecință, contestatoarea era în drept să pretindă măsuri

reparatorii pentru întregul imobil, nu doar cât s-a reținut prin dispoziția

atacată, calitatea de moștenitor al foștilor proprietari fiind dovedită.

Renunțarea la proprietate este un act

unilateral care era cerută celor care doreau să-și stabilească domiciliul în

altă țară, anterior Decretului nr. 223/1974. Este de notorietate că

autoritățile vremii nu îndeplineau formalitățile de plecare din țară, fără

declarații autentice de renunțare la proprietate, așa încât asemenea acte nu

exprimau voința liber consimțită a proprietarilor în condițiile în care nu li

se plătea vreo despăgubire. Actul de renunțare nu poate fi asimilat cu donația

care este un contract bilateral, consensual, supus unor condiții de

valabilitate care nu se regăsesc în speță.

Între renunțarea la proprietate și

donație sunt deosebiri esențiale. Astfel, fiind impusă de factori de decizie ai

regimului, renunțarea la proprietate este o preluare abuzivă în sensul art. 2

din Legea nr. 10/2001, fiind indiferent dacă preluarea a fost cu titlu ori fără

titlu valabil, din moment ce conform art. 2 lit. b) din lege, intră în domeniul

de aplicare al legii și orice alte imobile preluate cu titlu valabil, astfel

cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. În acest caz,

acordarea de măsuri reparatorii nu poate fi condiționată de forma unei hotărâri

judecătorești de anulare a actului, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile

unei donații legal încheiate, situație în care ar fi trebuit să dea o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă de anulare, conform art. 2 alin. (1)

lit. c) din Legea nr. 10/2001.

În consecință, dispoziția contestată a

fost emisă cu aplicarea greșită a legii și se impune a fi anulată.

Din situația de carte funciară rezultă

că imobilul a fost înstrăinat de stat încă din anul 1974, și nu poate fi

restituit în natură, situație care reclamă incidența art. 18 lit. c) din Legea

nr. 10/2001, privind stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent.

În consecință, reținând calitatea de

persoană îndreptățită a contestatorului la măsuri reparatorii pentru întregul

imobil, intimatul a fost obligat să emită o nouă dispoziție prin care să

propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul

de stabilire și plată a despăgubirilor aferente.

Prin decizia civilă nr. 194 din 03

decembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia s-a dispus respingerea

apelului formulat de pârâtul Primarul Municipiului Sibiu împotriva sentinței

civile nr. 607/2009.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

a reținut următoarele:

Motivul de apel văzând lipsa de

identitate între contestator și persoana îndreptățită este neîntemeiat.

Potrivit extrasului de carte funciară,

respectiv conform cărții funciare nr. X Sibiu nr. top. AA, BB și A+2 nr. top. CC

și top. DD, rezultă că proprietar asupra imobilului a fost W.A., intabulat în 03

martie 1937 cu titlu de cumpărare. De la acesta imobilul s-a transmis cu

încheierea nr. 518 din 14 martie 1956 cu titlu „coachiziție și moștenire” în

favoarea lui W.L. și N. și W.F., în cote egale. Cu titlu de renunțare la

proprietate s-a intabulat Statul Român asupra cotei de 1/2 din imobil la data

de 30 septembrie 1970 și asupra restului de 1/2 părții din imobil, cu același

titlu, la data de 23 decembrie 1971.

Cu privire la proprietari, din certificatul

de moștenitor eliberat de Judecătoria Rosenheim la data de 14 decembrie 2001, reiese

că W.L. născută N. la data de 24 decembrie 1892, a decedat la data de 21 mai 1978,

având ultimul domiciliu în Rimsting a avut ca unic moștenitor pe W.F. născut la

20 august 1911, decedat la data de 25 mai 1991.

Din certificatul de moștenitor eliberat

de Judecătoria Munchen la 08 august 2001 reiese că defunctul W.F.G.M., născut la

data de 30 august 1891, decedat la data de 25 septembrie 1991 este moștenit de contestatoarea

W.G.T., născută la Haberla la data de 04 ianuarie 1926.

Din copia extrasului din registrul de stare

civilă pentru căsătorii din anul 1950, rezultă că la data de 25 noiembrie 1950 F.G.M.W.,

născut la 20 august 1911, s-a căsătorit cu H.G.T., născută la 04 ianuarie 1926.

Din toate aceste acte rezultă că reclamanta

este moștenitoarea foștilor proprietari ai imobilului înscris în C.F. nr. X Sibiu,

ca urmare a unor succesiuni succesive. Chiar dacă în certificatul de moștenitor

emis după defuncta W.L., născută N., sunt menționate doar două din numele fiului

său, respectiv W.F., din actele depuse rezultă că acesta este una și aceeași persoană

cu W.F.G.M., având aceleași date de naștere și deces, aceiași părinți.

Motivul de apel referitor la renunțarea

la dreptul de proprietate considerată a fi donație și deci supusă anulării judecătorești

pentru ca persoana îndreptățită să beneficieze de dispozițiile Legii nr. 10/2001,

este neîntemeiat.

La data de 23 decembrie 1971, W.L. a declarat

că renunță de bună voie la dreptul de proprietate în cotă de 1/2 părți asupra imobilului

înscris în C.F. nr. X Sibiu, înscris autentificat la Notariatul de Stat Județean

Sibiu.

La data de 30 septembrie 1970, W.F.G.M.,

fiul lui A. și L., născut la 20 august 1911, a declarat că renunță la cota de 1/2

părți din imobilul înscris în C.F. nr. X Sibiu în vederea plecării sale definitive

în Republica Federală Germania la fiul său, înscris autentificat la Notariatul Județean

Sibiu.

Corect a reținut tribunalul că nu se poate

face confuzie între donație și renunțare la proprietate ca modalități de preluare

a proprietății de către Statul Român. Este de notorietate că persoanele care doreau

să părăsească țara anterior apariției Decretului nr. 223/1974 trebuiau să renunțe

gratuit la proprietățile pe care le dețineau, situație în care este evident că renunțarea

nu putea fi un act liber consimțit, un contract bilateral/asimilabil donației. Nu

se poate presupune intenția celor două persoane de a gratifica statul, scopul încheierii

actului fiind acela de a obține acordul pentru a putea pleca definitiv din țară.

De altfel, în declarația dată de W.F.G.M. este explicită intenția declarantului

de a se stabili în Germania. În aceste condiții, a asimila renunțarea la proprietate

cu donația este lipsită de suport real.

Prin prisma art. 2 din Legea nr. 10/2001

este indiferent dacă preluarea a fost sau nu cu titlu valabil, câtă vreme a fost

una abuzivă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

pârâtul Primarul Municipiului Sibiu, solicitând admiterea recursului formulat în

baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea hotărârilor judecătorești și rejudecând

cauza să se dispună respingerea contestației.

Astfel, fac obiectul Legii nr. 10/2001

imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice

alte persoane fizice sau juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea

nr. 10/2001, republicată, prin imobile preluate abuzive se înțelege: „imobilele

donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 410/1948 privind

donațiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 478/1954 privind

donațiile făcute statului și alte asemenea neîncheiate în formă autentică, precum

și imobilele donate statului sau altor persoane juridice încheiate în formă autentică

prevăzută de art. 813 C. civ., în acest din urmă caz dacă s-a admis acțiunea în

anulare sau în constatarea nulității donației printr-o hotărâre judecătorească definitivă

și irevocabilă”.

Or, așa cum rezultă din încheierea de intabulare

a dreptului de proprietate cu Statul Român, din 30 septembrie 1970, precum și din

declarația autentificată la Notariatul de Stat județean Sibiu a fostei coproprietare

W.L., în prezenta cauză suntem în prezența unei renunțări la proprietate făcută

statului, în formă autentică, modalitate de transfer a dreptului de proprietate

asimilată donației.

În această ipoteză, întrucât imobilul poate

fi încadrat în categoria celor preluate abuziv, trebuie îndeplinită condiția prevăzută

de lege, în sensul că notificatorul trebuia să facă dovada unei hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile prin care să se fi constatat nulitatea actului de renunțare

la proprietate.

Deoarece o astfel de hotărâre judecătorească

nu există, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c)

teza a II-a din Legea nr. 10/2001, republicată, trecerea imobilului nu este abuzivă

și prin urmare, nu realizează ipoteza prevăzută de lege pentru a fi supus restituirii.

În speță, actul prin care foștii proprietari

au gratificat statul cu imobilul notificat a fost încheiat în formă autentică, pretinsa

constrângere la perfectarea actului nu putea fi prevăzută, ci constatată printr-o

hotărâre judecătorească irevocabilă, devenind ipoteza care reglementează doar situația

donațiilor realizate în condițiile art. 813 C. civ.

Prin urmare, notorietatea ordinului de

instanță privitor la renunțarea la proprietate în scopul părăsirii țării, nu constituie

probe, ci doar hotărârea judecătorească de constatare a nulității actului de renunțare

la proprietate. În consecință, Statul Român a devenit proprietar al imobilului prin

titlu valabil, în baza art. 60 din Decretul-Lege nr. 115/1998 prin renunțarea la

proprietate, act valabil și astăzi.

Examinând cererea de recurs instanța reține

următoarele:

Invocarea existenței unei hotărâri judecătorești

de constatare a nulității donației, ca o condiție nerealizată de parte pentru a

beneficia de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) teza a II-a din Legea nr. 10/2001,

este esențial greșită.

Renunțarea la proprietate ca act unilateral

nu se poate identifica ori asimila cu donația supusă dispozițiilor art. 813 C.

civ., iar forma autentică în care s-a realizat abdicarea la drept nu are semnificația

juridică a realizării condiției de formă a donației, în absența celorlalte condiții

prevăzute de lege pentru realizarea actului de liberalitate.

Or, nu există identitate juridică între

un act unilateral de renunțare pură și simplă la dreptul de proprietate asupra imobilului

supus măsurilor reparatorii, făcută cu scopul de a putea părăsi țara, și contractul

de donație, care reprezintă un contract unilateral, aflat manifest sub intenția

de liberalitate.

Faptul că renunțarea la proprietate s-a

realizat în formă autentică, nu este de natură a identifica forma autentică cerută

imperativ de lege pentru donație ca o condiție de faimă, cu modalitatea de realizare

a actului abdicativ, în afara realizării celorlalte condiții ale contractului de

donație.

A stabili astfel natura juridică a unui

act unilateral înseamnă a șterge nepermis individualitatea juridică a convenției

de donație ca act bilateral și a o rezuma doar la un act de renunțare unilaterală,

în afara condițiilor de fond impuse de lege pentru liberalități.

Astfel, renunțarea de bună voie la dreptul

de proprietate asupra imobilelor supuse măsurilor reparatorii (30 septembrie 1970

W.F.G.M. și 23 decembrie 1971 W.L.) ca act unilateral, nu reprezintă o liberalitate,

din moment ce în afara nerealizării celorlalte condiții prevăzute pentru contractul

de donație renunțătorii au avut ca scop obținerea acordului de a părăsi țara așa

cum rezultă de altfel din declarația renunțiativă dată de W.F.G.M.

Faptul că actele de renunțare s-au realizat

în formă autentică reprezintă o modalitate de întocmire a actului și nu poate transforma

abdicarea la un drept într-o liberalitate, deoarece nu voința de a gratifica Statul

Român a fost cauza actului.

Prin urmare, fiind vorba despre o renunțare

pur abdicativă și unilaterală, străină instituției donației, actului unilateral

examinat în cauză, nu i se aplică dispoziția art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001,

care vizează donațiile autentice încheiate în condițiile art. 813 C. civ. pentru

care se cere condiția necesară unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile

de anulare.

Cu alte cuvinte, cerința ca donația să

fie anulată ori declarată nulă printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă vizează

ipoteza imobilelor donate statului sau altor persoane juridice în temeiul unui contract

încheiat în formă autentică.

Cum această situație juridică nu este incidență

în cauză, renunțarea unilaterală la proprietate în baza căreia bunurile au trecut

în proprietatea statului, realizează condiția impusă de art. 2 lit. h) din Legea

nr. 10/2001 de a fi imobil preluat de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit

la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, și prin urmare supus măsurilor reparatorii.

Notorietatea faptului că anterior apariției

Decretului nr. 223/1974, persoanele care voiau să părăsească țara trebuiau să renunțe

la proprietățile lor, reținută de instanțe, are semnificația juridică a unei dispense

de probă, deoarece instanța se poate sprijini în soluția sa pe notorietatea dovedită

a acestui fapt, dacă aceasta prezumă puternic realitatea faptului respectiv. Prin

urmare, notorietatea operează în sistemul probator ca o dispensă de probă, însă

în cauză soluția pronunțată nu s-a fondat pe reținerea ei.

În aceste condiții, recursul formulat de

pârât, motivat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - este neîntemeiat

și urmează a fi respins în condițiile art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Sibiu împotriva

deciziei nr. 194 A din 3 decembrie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 22 septembrie 2010.