ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 784/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin sentința civilă nr. 1329/ PI din 26 mai 2010, pronunțată în dosarul nr. 7350/30/2009, Tribunalul Timiș a admis acțiunea reclamanților G.A.I.S. și C.L. împotriva pârâtului S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Timiș, și a obligat pârâtul să plătească fiecăruia dintre reclamanți suma de 25.000 euro, în echivalent în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, fără cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele: În speță, s-a constatat în lumina stării de fapt dovedită prin probele administrate, că reclamanții (frate și soră, conform actelor de stare civilă și de identitate depuse la dosar) legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea cu nr. 221/2009, fiind deportați împreună cu familia lor în Bărăgan, în aplicarea Deciziei M.A.I nr. 200/1951.

Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, soțului sau descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, constatându-se astfel că reclamanții acționează strict pentru ei, în nume propriu, în solicitarea de aplicare a legii reparatorii.

În conformitate cu dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative: … e) Deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;” Având în vedere prevederile textului legal supra enunțat, s-a constatat că situația de fapt invocată și probată de reclamanți se grefează întocmai pe ipoteza de text, ei fiind supuși unei măsuri administrative cu caracter politic de drept, dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu, în temeiul unei decizii administrative expres indicată de legiuitor printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic, împrejurare ce le legitimează calitatea de a pretinde reparații conform Legii nr. 221/2009.

În acest context devine îngăduită și concluzia că, în speță, nu sunt incidente prevederile alin. (3) ale art. 1 apartenent Legii nr. 221/2009 și nici cele ale art. 4, vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege. Cum, dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, petiționarii au optat pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a), prima instanță a observat că articolul de lege amintit prevede expres acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Aparent, ar rezulta că pentru situația celor ce au fost victime ale măsurilor administrative cu caracter politic, aceștia au la îndemână doar facultatea solicitării și acordării de despăgubiri materiale, în acord cu dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 care vorbește atât de condamnări, cât și de măsuri administrative abuzive. Însă, o atare interpretare nu poate fi primită, în opinia instanței, câtă vreme titulatura actului normativ în discuție, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și întreaga concepție a legii, nu îngăduie o astfel de concluzie, de vreme ce, fără echivoc, chiar legiuitorul a asimilat măsurile administrative cu caracter politic condamnărilor cu acest caracter.

Astfel că, raportat la o interpretare după scopul normei, obligatoriu, se impune aprecierea că cele două tipuri de situații reglementate de lege cer a fi tratate unitar.

Printre criteriile generale identificate de prima instanță, în încercarea de a cuantifica aceste prejudicii morale se numără cele referitoare la importanța valorilor lezate și măsura lezării (în speță, îngrădirea libertății de mișcare prin deportarea obligatorie și fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule), consecințele negative suferite reclamanți pe plan fizic și psihic (rezultate din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viață ostil, în condiții aproape imposibile, la limita imaginației, fiind afectate totodată și acele atribute care influențează relațiile sociale, onoare, demnitate, reputație), intensitatea percepției consecințelor vătămării (prin raportare și la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză), gradul în care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială (instanța având în vedere toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieții umane, cum ar fi relațiile familiale, cele cu prietenii, apropiații, imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale dorite, ori a continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupații, după întoarcerea acasă).

Toate aceste vătămări își găsesc expresia cea mai adecvată în durerea morală încercată de victimele acestei măsuri administrative abuzive, cu caracter politic și care nu poate fi decât aproximativ percepută prin intermediul criteriilor supra anunțate și nicidecum prin administrarea probei testimoniale (dat fiind caracterul intern, psihic, imposibil de exteriorizat al acestui prejudiciu moral). De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat și la jurisprudența C.E.D.O. (a se vedea cauzele R. contra României, S. și P. contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la situația concretă a fiecărui caz, dar și la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile și în raport cu ideea procurării unei satisfacții de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate.

Totodată, prima instanță a avut în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul aceluiași art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă petiționarii au beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul - Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999. În speță, petiționarii au beneficiat de drepturile conferite de ambele acte normative. Față de considerentele menționate, tribunalul a apreciat că suma de 25.000 de euro pentru fiecare petiționar reprezintă o astfel de satisfacție rezonabilă și proporțională cu prejudiciul moral suferit personal de aceștia, admițând astfel demersul judiciar inițiat în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P. Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termenul prevăzut de lege, pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P.

Timiș și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș. Prin decizia civilă nr. 42/ A din 18 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, s-au admis apelurile declarate de pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Timiș și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, s-a schimbat sentința apelată, în sensul că s-a respins acțiunea reclamanților în totalitate. În urma examinării sentinței atacate, în raport de motivele invocate prin cele două apeluri și de Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, Curtea a apreciat ca fiind întemeiate apelurile declarate în cauză, pentru argumentele ce succed. În ceea ce privește competența materială de soluționare a pricinii, această excepție și-a găsit o justă soluționare, prin încheierea de ședință din 28 aprilie 2010 a Tribunalului Timiș, ca urmare a unei corecte aplicări a dispozițiilor legale speciale, la obiectul cauzei.

Prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost admisă excepția de neconstituționalitate și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale. În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338/2010 a Curții Constituționale, în raport cu cauza de față, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție [(prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992)], potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.

De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată (M. Of. nr. 761/15.11.2010), iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale [(art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009)] cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamanților, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune în cauză soluția admiterii apelurilor cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamanților. Această soluție se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului.

Cu privire la prejudiciul moral invocat de către reclamanți, se impune a se constata că acesta s-a produs în urmă cu peste 50 de ani, astfel că, în prezent, acesta s-a disipat substanțial, fiind reparat integral ca urmare a recunoașterii comportamentului abuziv al Statului comunist, precum și prin beneficiile acordate conform Decretului - Lege nr. 118/1990, nemaipunându-se acordarea unei sume cu acest titlu. Reparația acordată prin cele două componente (una morală și una materială) de către actul normativ anterior menționat este îndestulătoare, acoperind integral prejudiciul produs prin comportamentul autorităților comuniste.

În ceea ce privește solicitarea formulată oral de către reprezentanta Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, de respingere a apelului declarat de instituția pe care o reprezintă, se impune a se constata că această cerere nu este întemeiată, deoarece ambele apeluri declarate în cauză au privit încadrarea despăgubirilor acordate în cuantumul prevăzut prin O.U.G. nr. 62/2010, iar admiterea acestora, cu consecința neacordării de daune morale, se impune față de modificările survenite în plan legislativ, prin Decizia invocată a Curții Constituționale. Aplicarea acestei decizii este obligatorie și se poate realiza doar într-un cadru procesual legal constituit, prin apel declarat de către reprezentanții Statului.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții G.A.I.Ș. și C.L. Criticile formulate prin motivele de recurs vizează, în esență, următoarele aspecte: Î n principal, motivarea instanței de apel se bazează, pe Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, decizie prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009. Se solicită să se înlăture această motivare și să nu se aibă în vedere la soluționarea cauzei decizia Curții Constituționale menționată anterior, întrucât această decizie nu poate fi aplicată retroactiv, respectiv dispozițiile sale nu sunt incidente cauzelor aflate deja pe rol la data pronunțării acestei decizii, ci ar putea fi aplicabilă doar acțiunilor introduse după pronunțarea deciziei Curții Constituționale.

Astfel, în cazul recurenților, la data pronunțării deciziei Curții Constituționale, aceștia aveau deja acțiunea introdusă pe rolul Tribunalului Timiș, încă din data de 15 decembrie 2009 si aveau, de asemenea, și o hotărâre judecătorească pronunțată de instanța de fond. Pe de altă parte, la data la care reclamanții au promovat cererea de chemare în judecată, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, lege pe deplin constituțională la acel moment, s-a născut în favoarea acestora un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri în temeiul dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziții perfect valabile la acea dată, astfel că apreciază că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare in judecată este legea care trebuie să fie aplicată pe tot parcursul procesului.

De altfel, în sensul aplicării principiului neretroactivității legii este și jurisprudența C.E.D.O. A considera că decizia Curții Constituționale este aplicabilă si cauzelor introduse anterior pronunțării sale ar însemna crearea unor situații diferite pentru persoanele care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă sau irevocabilă, deși persoanele respective au depus cereri întemeiate pe dispozițiile aceleiași legi, dispoziții perfect valabile la data introducerii acestor cereri. Pentru aceste motive, recurenții reclamanți solicită să se admită recursul, să se modifice decizia civilă pronunțată de Curtea de Apel Timișoara și, pe cale de consecință, să se mențină ca temeinică și legală sentința nr. 1329/PI/2010, pronunțată de instanța de fond.

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate, ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed: Analizând criticile formulate de recurenții reclamanți, Înalta Curte constată că cele referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale față de greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12/2011 (M. Of. nr. 789/7.11.2011), pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Problema de drept, din perspectiva căreia a fost soluționată speța în mod definitiv, nu este cea a îndreptățirii reclamanților la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării în recurs, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 (publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010), dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțele de judecată.

După cum a reținut și instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga ommnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12/2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, mai sus-menționată, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune nici că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția interzice în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.L.F., câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga ommnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul, cu consecința menținerii deciziei pronunțate de instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamanții G.A.I.Ș. și C.L. împotriva deciziei nr. 42/ A din 18 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 09 februarie 2012.