ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 784/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 784/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin sentința civilă nr.

1329/ PI din 26 mai 2010, pronunțată în dosarul nr. 7350/30/2009, Tribunalul

Timiș a admis acțiunea reclamanților G.A.I.S. și C.L. împotriva pârâtului S.R.,

reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Timiș, și a obligat pârâtul să plătească

fiecăruia dintre reclamanți suma de 25.000 euro, în echivalent în lei la data

plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, fără

cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut următoarele:

În speță, s-a

constatat în lumina stării de fapt dovedită prin probele administrate, că

reclamanții (frate și soră, conform actelor de stare civilă și de identitate

depuse la dosar) legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor

reparatorii prevăzute de Legea cu nr. 221/2009, fiind deportați împreună cu

familia lor în Bărăgan, în aplicarea Deciziei M.A.I nr. 200/1951.

Legea nr. 221/2009

conferă în mod expres calitate procesuală activă, atât persoanelor care au

suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu

caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, soțului sau

descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, constatându-se

astfel că reclamanții acționează strict pentru ei, în nume propriu, în

solicitarea de aplicare a legii reparatorii.

În

conformitate cu dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, „Constituie măsură

administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei

miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu

obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de

muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre

următoarele acte normative: … e) Deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952

ale Ministerului Afacerilor Interne;”

Având în vedere

prevederile textului legal supra enunțat, s-a constatat că situația de fapt

invocată și probată de reclamanți se grefează întocmai pe ipoteza de text, ei

fiind supuși unei măsuri administrative cu caracter politic de drept,

dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu, în temeiul unei decizii

administrative expres indicată de legiuitor printre actele normative

incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic,

împrejurare ce le legitimează calitatea de a pretinde reparații conform Legii nr.

221/2009.

În acest context

devine îngăduită și concluzia că, în speță, nu sunt incidente prevederile alin.

(3) ale art. 1 apartenent Legii nr. 221/2009 și nici cele ale art. 4, vizând

necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în

Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se

numără printre cele expres reglementate de lege.

Cum, dintre măsurile reparatorii

reglementate de lege, petiționarii au optat pentru despăgubiri morale,

reglementate de art. 5 lit. a), prima instanță a observat că articolul de lege

amintit prevede expres acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare.

Aparent, ar rezulta

că pentru situația celor ce au fost victime ale măsurilor administrative cu

caracter politic, aceștia au la îndemână doar facultatea solicitării și

acordării de despăgubiri materiale, în acord cu dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

b) din Legea nr. 221/2009 care vorbește atât de condamnări, cât și de măsuri

administrative abuzive.

Însă, o atare

interpretare nu poate fi primită, în opinia instanței, câtă vreme titulatura

actului normativ în discuție, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și întreaga concepție a

legii, nu îngăduie o astfel de concluzie, de vreme ce, fără echivoc, chiar

legiuitorul a asimilat măsurile administrative cu caracter politic

condamnărilor cu acest caracter. Astfel că, raportat la o interpretare după

scopul normei, obligatoriu, se impune aprecierea că cele două tipuri de

situații reglementate de lege cer a fi tratate unitar.

Printre criteriile

generale identificate de prima instanță, în încercarea de a cuantifica aceste

prejudicii morale se numără cele referitoare la importanța valorilor lezate și

măsura lezării (în speță, îngrădirea libertății de mișcare prin deportarea

obligatorie și fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule),

consecințele negative suferite reclamanți pe plan fizic și psihic (rezultate

din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu

consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii

confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viață ostil, în

condiții aproape imposibile, la limita imaginației, fiind afectate totodată și

acele atribute care influențează relațiile sociale, onoare, demnitate,

reputație), intensitatea percepției consecințelor vătămării (prin raportare și

la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză), gradul în care

le-a fost afectată situația familială, profesională și socială (instanța având

în vedere toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieții umane, cum

ar fi relațiile familiale, cele cu prietenii, apropiații, imposibilitatea

asigurării unei pregătiri profesionale dorite, ori a continuării studiilor sau

a reluării vechilor ocupații, după întoarcerea acasă).

Toate aceste vătămări

își găsesc expresia cea mai adecvată în durerea morală încercată de victimele

acestei măsuri administrative abuzive, cu caracter politic și care nu poate fi

decât aproximativ percepută prin intermediul criteriilor supra anunțate și

nicidecum prin administrarea probei testimoniale (dat fiind caracterul intern,

psihic, imposibil de exteriorizat al acestui prejudiciu moral).

De asemenea, la

cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat și la jurisprudența C.E.D.O.

(a se vedea cauzele R. contra României, S. și P. contra României), observând că

aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la

situația concretă a fiecărui caz, dar și la caracterul rezonabil al sumei ce

urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile și în raport cu ideea

procurării unei satisfacții de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a

înlocui valorile lezate.

Totodată, prima

instanță a avut în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul

aceluiași art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă petiționarii au beneficiat

sau nu de drepturile conferite de Decretul - Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

În speță, petiționarii au beneficiat de drepturile conferite de ambele acte

normative.

Față de considerentele

menționate, tribunalul a apreciat că suma de 25.000 de euro pentru fiecare

petiționar reprezintă o astfel de satisfacție rezonabilă și proporțională cu

prejudiciul moral suferit personal de aceștia, admițând astfel demersul

judiciar inițiat în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel, în termenul prevăzut de lege, pârâtul S.R.,

reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Timiș și Parchetul de pe lângă Tribunalul

Timiș.

Prin decizia civilă nr.

42/ A din 18 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, s-au

admis apelurile declarate de pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P.

Timiș și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, s-a schimbat sentința apelată,

în sensul că s-a respins acțiunea reclamanților în totalitate.

În urma examinării

sentinței atacate, în raport de motivele invocate prin cele două apeluri și de

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, Curtea a apreciat ca fiind

întemeiate apelurile declarate în cauză, pentru argumentele ce succed.

În ceea ce privește

competența materială de soluționare a pricinii, această excepție și-a găsit o

justă soluționare, prin încheierea de ședință din 28 aprilie  2010 a

Tribunalului Timiș, ca urmare a unei corecte aplicări a dispozițiilor legale

speciale, la obiectul cauzei.

Prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost admisă excepția de neconstituționalitate și, în consecință, s-a

constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009,

cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

În ceea ce privește

efectele Deciziei nr. 1338/2010 a Curții Constituționale, în raport cu cauza de

față, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1)

din Constituție [(prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992)],

potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și

cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.

De asemenea, sunt

aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit

cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar

de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor.

Astfel, având în

vedere că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată (M.

Of. nr. 761/15.11.2010), iar în intervalul de 45 de zile de la publicare,

Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale [(art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/1009)] cu dispozițiile Constituției, rezultă că

aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai

pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind

desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii

reclamanților, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

Curtea a apreciat că se impune în cauză soluția admiterii apelurilor cu

consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamanților.

Această soluție se

impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma

constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice

legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu

este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este

devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar

toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o

nouă judecată asupra fondului.

Cu privire la

prejudiciul moral invocat de către reclamanți, se impune a se constata că

acesta s-a produs în urmă cu peste 50 de ani, astfel că, în prezent, acesta s-a

disipat substanțial, fiind reparat integral ca urmare a recunoașterii

comportamentului abuziv al Statului comunist, precum și prin beneficiile

acordate conform Decretului - Lege nr. 118/1990, nemaipunându-se acordarea unei

sume cu acest titlu. Reparația acordată prin cele două componente (una morală

și una materială) de către actul normativ anterior menționat este

îndestulătoare, acoperind integral prejudiciul produs prin comportamentul

autorităților comuniste.

În ceea ce privește

solicitarea formulată oral de către reprezentanta Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Timișoara, de respingere a apelului declarat de instituția pe

care o reprezintă, se impune a se constata că această cerere nu este

întemeiată, deoarece ambele apeluri declarate în cauză au privit încadrarea

despăgubirilor acordate în cuantumul prevăzut prin O.U.G. nr. 62/2010, iar

admiterea acestora, cu consecința neacordării de daune morale, se impune față

de modificările survenite în plan legislativ, prin Decizia invocată a Curții

Constituționale. Aplicarea acestei decizii este obligatorie și se poate realiza

doar într-un cadru procesual legal constituit, prin apel declarat de către

reprezentanții Statului.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții G.A.I.Ș. și C.L.

Criticile formulate

prin motivele de recurs vizează, în esență, următoarele aspecte:

Î

n principal, motivarea

instanței de apel se bazează, pe Decizia

Curții Constituționale nr. 1358/2010, decizie prin care s-a admis excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin.

(1)

din

Legea nr. 221/2009.

Se solicită să se

înlăture această motivare și să nu se aibă în vedere

la soluționarea

cauzei decizia Curții Constituționale menționată anterior, întrucât această decizie

nu poate fi aplicată retroactiv, respectiv dispozițiile sale nu sunt incidente

cauzelor aflate deja pe rol la data pronunțării acestei decizii, ci ar putea fi

aplicabilă doar acțiunilor introduse după pronunțarea deciziei Curții

Constituționale. Astfel, în cazul

recurenților,

la data pronunțării deciziei Curții Constituționale,

aceștia aveau deja

acțiunea introdusă pe rolul Tribunalului Timiș, încă din data de 15 decembrie 2009

si aveau, de asemenea, și o hotărâre judecătorească pronunțată de instanța de

fond.

Pe de altă parte, la

data la care reclamanții au promovat cererea de chemare în judecată, întemeiată

pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, lege pe deplin

constituțională la acel moment, s-a născut în favoarea acestora un drept

la acțiune pentru a solicita despăgubiri în temeiul dispozițiilor art. 5

lit.

a)

din Legea nr. 221/2009, dispoziții

perfect valabile la acea dată, astfel că apreciază că

legea aflată în

vigoare la data formulării cererii de chemare in judecată este legea care

trebuie să fie aplicată pe tot parcursul procesului. De altfel, în sensul

aplicării principiului neretroactivității legii este și jurisprudența C.E.D.O.

A considera că

decizia Curții Constituționale este aplicabilă si cauzelor introduse anterior

pronunțării sale ar însemna crearea unor situații diferite pentru persoanele

care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcție

de momentul la care instanța de judecată a

pronunțat

o hotărâre definitivă sau irevocabilă, deși persoanele respective au

depus

cereri întemeiate pe dispozițiile aceleiași legi, dispoziții perfect valabile

la data introducerii acestor cereri.

Pentru

aceste motive, recurenții reclamanți solicită să se admită recursul, să se

modifice decizia civilă

pronunțată de

Curtea de Apel Timișoara și, pe cale de consecință, să se mențină ca temeinică

și legală sentința nr. 1329/PI/2010, pronunțată de

instanța de fond.

Examinând recursul

prin prisma criticilor invocate, ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând să îl

respingă, pentru considerentele ce succed:

Analizând criticile

formulate de recurenții reclamanți, Înalta Curte constată că cele referitoare

la respingerea cererii de acordare a daunelor morale față de greșita înlăturare

a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, urmează a fi

analizate din perspectiva Deciziei nr. 12/2011 (M. Of. nr. 789/7.11.2011),

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Problema de drept,

din perspectiva căreia a fost soluționată speța în mod definitiv, nu este cea a

îndreptățirii reclamanților la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai

poate fi aplicat cauzei supusă soluționării în recurs, în condițiile în care a

fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 (publicată

în M. Of. nr. 761/15.11.2010), dată de la care a devenit obligatorie pentru

instanțele de judecată.

După cum a reținut și

instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga ommnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12/2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, mai sus-menționată,

în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M.

Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

nici că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția interzice în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.L.F.,

câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu

exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga ommnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru

că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru toate aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul, cu consecința menținerii

deciziei pronunțate de instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefundat,

recursul declarat de reclamanții G.A.I.Ș. și C.L. împotriva deciziei nr. 42/ A

din 18 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 09 februarie 2012.