ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4168/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4168/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 01

martie 2007 sub nr. 5093/299/2007, reclamanții B.V., P.M.A., A.A., G.M., L.E., M.D.

au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, solicitând

instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea dispoziției din

15 ianuarie 2007 emisă de Primarul General al Municipiului București.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că dețin

cu titlu de chirie o parte din spațiile situate în imobilul ce face obiectul dispoziției,

fiind informați la începutul lunii februarie că s-a emis dispoziția 15 ianuarie

2007, prin care s-a restituit în natură imobilul către C.D.A. și că, în consecință,

contractele de închiriere își încetează valabilitatea.

S-a arătat că restituirea imobilului s-a făcut pe numele

lui C.D.A. care, însă, era decedat din data de 17 iunie 2005. Or, ca această dispoziție

să poată produce efecte, era necesară introducerea în cauză a moștenitorilor defunctului.

S-a învederat că Legea nr. 10/2001 stabilește persoanele

îndreptățite la măsuri reparatorii, printre acestea fiind și moștenitorii legali

sau testamentari ai persoanei îndreptățite. Cum aceasta decedase înaintea emiterii

dispoziției, era necesar ca moștenitorii legali sau testamentari ai defunctului

C.D.A. să își însușească notificarea autorului lor.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 5 și 948 C.

civ, art. 1, art. 7 din Decretul nr. 31/1954, art. 3, art. 4 și urm. din Legea

nr. 10/2001, art. 112 C. proc. civ.

La termenul din data de 05 mai 2007 reclamanții și-au

modificat acțiunea, în sensul că au solicitat introducerea în cauză în calitate

de pârât și a moștenitorului lui C.D.A., numitul C.G.

La termenul din data de 27 iunie 2007, reclamanții au

solicitat introducerea în cauza în calitate de pârât și a numitului F.G.

Prin sentința civilă nr. 14710 din 24 octombrie 2007,

Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței sale materiale

și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București,

secția civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București,

secția a V-a civilă, la data de 06 decembrie 2007, sub nr. 43712/3/2007.

La data de 17 martie 2009, pârâții F.G. și C.G. au depus

la dosar întâmpinare, arătând că acțiunea formulată de reclamanți apare ca lipsită

de interes, întrucât reclamanții își vor păstra întotdeauna calitatea de chiriași,

statutul lor juridic neputând fi modificat la această dată sub nicio formă.

Prin sentința civilă nr. 1424 din 10 septembrie 2008,

Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția necompetenței materiale

a Tribunalului București, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Judecătoriei Sectorului 1 București și, constatând ivit conflict negativ de competență,

a trimis cauza în vederea soluționării acestuia la Curtea de Apel București.

Prin sentința civilă nr. 9 din 13 februarie 2009 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a stabilit competența de soluționare

a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București,

secția a V-a civilă, la data de 30 martie 2009.

În dovedirea acțiunii, reclamații au depus la dosar, în

copie, următoarele înscrisuri: dispoziția din 15 ianuarie 2007 a Primarului General

al Municipiului București, contract de închiriere din 01 aprilie 1999, autorizația

din 30 aprilie 1991 eliberată de Primăria Sectorului 1, adresa din 21 februarie

2007 emisă de Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului

Imobiliar, autorizația din 13 octombrie 2003 emisă de Primăria Sectorului 4, adresa

din 11 decembrie 2002 emisă de Primăria Municipiului București, contract de închiriere

din 08 februarie 2000, adresa din 12 februarie 2007 emisă de Consiliul General al

Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar, contract de închiriere

din 15 noiembrie 1999, fișa suprafeței locative închiriate, contract de închiriere

din 20 ianuarie 2000, fișa de calcul pentru stabilirea chiriei lunare pentru locuința

deținută, contract de închiriere din 20 ianuarie 2000, fișa suprafeței locative

închiriate.

Pârâții persoane fizice au depus la dosarul cauzei următoarele

înscrisuri: certificat de moștenitor din 12 martie 2003 eliberat de B.N.P. V.M.,

acte de stare civilă, sentința civilă nr. 517 din 26 aprilie 2007 a Judecătoriei

Mizil, testament autentificat în 29 octombrie 2004 de B.N.P. H.I.

La solicitarea instanței au fost comunicate actele care

au stat la baza emiterii dispoziției atacate, acestea fiind atașate la dosar.

Prin sentința civila nr. 776 din 03 iunie 2009, pronunțată

de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 43712/3/2007, contestația

a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Prin notificarea din 12 septembrie 2001 comunicată Primăriei

Municipiului București prin intermediul B.E.J. S. și N., numitul C.D.A. a solicitat

restituirea în natură a imobilului situat în București, în calitate de moștenitor

al defunctului C.D.A.

Prin dispoziția din 15 ianuarie 2007 emisă de Primarul

General al Municipiului București, s-a dispus restituirea în natură, în proprietatea

numitului C.D.A. a imobilului situat în București, format din construcție tip B

(S+P+3), - cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, respectiv:

apartamentul de la et. 3, vândut conform contractului de vânzare-cumpărare din 1999,

apartamentul de la mansardă vândut conform contractului de vânzare-cumpărare din

1996, și apartamentul de la et. 1, vândut conform contractului de vânzare-cumpărare

din 1996, cu cota de teren aferentă de 59,78 m.p. - și teren în suprafață de 105,22

m.p. din suprafața totală de teren de 165 m.p., identificat conform planului topografic

anexă la dispoziție.

Reclamanții B.V., M.D., P.M.A., ocupă spațiile cu altă

destinație decât cea de locuință (atelier foto, servicii funerare, atelier tricotaje)

situate în imobilul din București, în baza contractelor de închiriere din 01

aprilie 1999, din 07 noiembrie 1993 și din 08 februarie 2000, iar reclamanții A.A.,

G.M. și L.E. ocupă spații cu destinația de locuință situate în același imobil, în

baza contractelor de închiriere din 15 noiembrie 1999 și din 20 ianuarie 2000.

În speță s-a solicitat de către reclamanți constatarea

nulității absolute a dispoziției din 15 ianuarie 2007, mai sus amintită, pentru

considerentul că a fost emisă pe numele unei persoane decedate.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste

sau de orice alte persoane juridice în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989,

precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor

și nerestituite se restituie în matură sau în echivalent, când restituirea în natură

nu mai este posibilă, în condițiile legii.

Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 10/2001, sunt îndreptățite, în sensul legii, la măsuri reparatorii constând

în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari

ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, iar potrivit art. 4

alin. (2) din același act normativ, de prevederile legii beneficiază și moștenitorii

legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.

În speță, dispoziția atacată a fost emisă pe numele lui

C.D.A. care avea calitatea de moștenitor al fostului proprietar al imobilului, C.D.A.,

conform certificatului de moștenitor din 12 martie 2003 emis de B.N.P. V.M. și care

a formulat notificare în termenul legal, prin intermediul executorului judecătoresc,

prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului.

Este adevărat că numitul C.D.A. decedase anterior emiterii

dispoziției contestate, respectiv la data de 16 iunie 2005, așa cum rezultă din

certificatul de deces din 05 martie 2007, depus la dosar, însă această împrejurare

nu este de natură să atragă nulitatea absolută totală a dispoziției din 15

ianuarie 2007, așa cum au solicitat reclamanții, împrejurarea că persoana îndreptățită

la măsuri reparatorii, constând în restituirea în natură a imobilului - cu excepția

apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995 - a decedat mai înainte de emiterea

dispoziției atacate nu ar putea atrage decât nulitatea parțială a acestei dispoziții,

în ceea ce privește titularul menționat în cuprinsul acesteia, în sensul că, în

locul numitului C.D.A. se impunea a fi trecuți moștenitorii acestuia, pârâții persoane

fizice din prezenta cauză. Astfel, dispoziția din 15 ianuarie 2007 ar putea fi modificată

în sensul arătat, însă reclamanții nu au solicitat acest lucru, ci constatarea nulității

absolute în privința tuturor dispozițiilor din actul atacat, ceea ce nu poate fi

admis, în condițiile în care actul-mai puțin dispoziția referitoare la persoana

beneficiarului - a fost emis cu respectarea prevederilor legale, așa cum s-a reținut

în cele ce preced.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel M.D., arătând

următoarele:

contradictorii în raport de dispozitivul sentinței;

de temei legal;

cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

După expunerea situației de fapt și a istoricului cauzei,

apelanta a dezvoltat motivele de apel, invocând următoarele:

contradictorii în raport de dispozitivul sentinței.

Astfel, în mod vădit nelegal instanța de fond a respins

cererea de încuviințare a probei cu interogatoriul pârâților, motivând în mod nelegal

că asupra probei cu interogatoriu s-ar fi pronunțat instanța Judecătoriei Sector

1, deși, această instanță și-a declinat ulterior competența în favoarea Tribunalului

București, iar, potrivit dispozițiilor C. proc. civ., se prevede în mod expres și

imperativ că toate actele îndeplinite de către o instanță necompetenta sunt nule

de drept.

Or, prin respingerea acestui mijloc de probă hotărâtor

în soluționarea cauzei, instanța de fond le-a încălcat drepturile procesuale și

constituționale potrivit cărora orice cetățean are dreptul la un proces rezonabil.

Totodată, instanța de fond s-a pronunțat cu privire la

calitatea procesuală a reclamanților în sensul că reclamanții nu ar avea calitate

procesuală activă (deși niciuna dintre părțile din proces și nici instanța de judecată

nu au ridicat în cauza excepția lipsei calității procesuale active a vreunuia dintre

reclamanți) în pronunțarea acestei acțiuni, iar ulterior în dispozitivul sentinței

aceeași instanța de judecată s-a pronunțat pe fondul cauzei.

de temei legal.

Decizia din 15 ianuarie 2007, emisă de Primarul General

al Municipiului București, este lovită de nulitate absolută întrucât această decizie

a fost emisă pe numele unei persoane decedate pe baza cererilor și declarațiilor

formulate în numele persoanei decedate de către pârâtul F.G. în baza unei procuri

din 12 februarie 2001 dată de către defunctul C.D.A. pârâtului F.G., a cărei valabilitate

a încetat de drept, conform art. 1552 pct. 3 C. civ., odată cu decesul mandantului

conform actului de deces din 17 iunie 2005 și deci această persoană nu mai avea

capacitate de exercițiu.

cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Decizia din 15 ianuarie 2007 emisă de Primarul General

al Municipiului București este lovită de nulitate absolută întrucât imobilul revendicat

nu a aparținut niciodată - în fapt sau în drept - defunctului C.D.A. întrucât, astfel

cum rezultă din autorizația de construire și celelalte înscrisuri depuse la dosarul

cauzei, acesta a fost proprietarul imobilului situat pe același bulevard (nedovedind

cu acte certe că acesta ar fi fost vreodată proprietarul imobilului revendicat și

restituit prin decizia atacată).

Împotriva aceleiași sentințe a declarat apel și reclamanta

G.M., invocând:

Incompatibilitatea doamnei magistrat care a soluționat

fondul acestei cauze, în condițiile în care domnia sa, prin sentința civilă nr.

1424 din 10 septembrie 2008, prin care a admis excepția necompetenței materiale

a Tribunalului București, pentru soluționarea acestei cauze și a declinat competența

de soluționare în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Dacă în mod principial nu s-ar putea discuta despre o

incompatibilitate, raportată la această din urmă sentință, care nu a soluționat

fondul cauzei, ea fiind soluționată doar pe o excepție de ordine publică, totuși

din considerentele acestei din urmă sentințe civile rezultă în mod clar faptul că

toți reclamanții sunt terți atât în raport cu pârâtul Primarul General al Municipiului

București, cât și cu beneficiarul dispoziției de restituire în natură a imobilului

în litigiu, respectiv numitul C.D.A.

Deci aceasta însemna faptul că reclamanții, deci în mod

implicit și apelanta nu ar avea calitate procesuală activă în purtarea acestui litigiu

civil.

Cu ocazia soluționării în fond a acestei cauze, același

magistrat a apreciat numai că „reclamanții nu au solicitat acest lucru” (este vorba

despre o modificare a dispoziției din 15 ianuarie 2007), ci au solicitat constatarea

nulității absolute în privința tuturor dispozițiilor din actul atacat, ceea ce nu

poate fi admis.

Această motivare finală din considerentele hotărârii în

litigiu se interpretează evident în sensul că instanța a soluționat de această dată

(același magistrat) cauza pe fondul acesteia.

Deci motivările total contradictorii din punctul de vedere

al calității procesuale a reclamanților, duc la concluzia că excepția incompatibilității

magistratului respectiv există ca atare și ea trebuie primită de către instanța

de apel.

Judecătoriei Sector 1 București, prin încheierea de ședință din data de 27

iunie 2007, a respins proba cu interogatoriul pârâților, ca nefiind utilă cauzei.

La data de 13 mai 2009, cu ocazia soluționării în fond

a cauzei, astfel cum rezultă din încheierea de ședință de la acea dată, a fost solicitată

din nou proba cu interogatoriu, dar această probă a fost respinsă cu motivarea faptului

că Judecătoria Sectorului 1 București prin încheierea din 27 iunie 2007, s-a pronunțat

deja în sensul respingerii acestei probe.

Or, atâta vreme cât această instanță din urmă a fost considerată

necompetentă din punct de vedere material pentru soluționarea acestui litigiu civil,

evident că și măsurile procesuale sau procedurale luate de către aceasta au devenit

nule de drept, împrejurare care evident impunea admiterea acestei probe sau, în

orice caz, în varianta respingerii ei instanța era obligată să motiveze această

soluție a respingerii probei cu interogator în condițiile în care aceasta era una

dintre puținele probe solicitate de părți, dar deosebit de importantă în stabilirea

adevărului material în cauză.

lipsei de interes invocată de pârâții, persoane fizice, prin întâmpinare, în condițiile

în care tribunalul a unit această excepție cu fondul cauzei dar a omis cu ocazia

soluționării și respectiv a motivării sentinței civile în litigiu să se pronunțe

asupra acesteia într-un sens sau altul cu motivarea corespunzătoare pentru fiecare

dintre variante.

Motive de netemeinicie:

În probațiune pârâții, persoane fizice, s-au folosit de

sentința civilă nr. 517 din 26 aprilie 2007 a Judecătoriei Mizil (Dosar nr. 527/259/2007),

prin care a fost admisă o acțiune formulată de numitul F.G. împotriva lui C.G. și,

drept urmare, s-a luat act de o tranzacție încheiată între aceștia referitoare la

imobilul în litigiu, deși calitățile procesuale ale acestora deopotrivă nu erau

stabilite în mod corespunzător prin înscrisuri autentice care să le confere calitatea

procesuală corespunzătoare, niciunul dintre aceștia, reclamant și pârât, neavând

un certificat de moștenitor corespunzător, iar în cadrul acelui litigiu nu s-a solicitat

mai întâi a se constata calitățile lor succesorale, nu s-a stabilit masa succesorală,

etc.

Din acest punct de vedere este paradoxal faptul că numitul

C.G., obține certificat de calitate de moștenitor la data de 01 aprilie 2009, de

la B.N.P. H.P.V. din Mizil, în condițiile în care el beneficiase deja de o asemenea

„calitate” prin sentința civilă mai înainte menționată a instanței din Mizil.

Era necesar, evident, din acest punct de vedere pentru

a se lămuri în mod clar buna sau reaua-credință acestor prezumtivi moștenitori ai

lui C.D.A., să fie cerut de la Judecătoria Mizil dosarul civil nr. 527/259/2007,

pentru a se putea constata în mod cert dacă judecata respectivă cu sentința civilă

nr. 517 din 26 aprilie 2007 a fost corectă, ori sentința civilă în litigiu a fost

emisă fără a avea la bază probe corespunzătoare.

De asemenea, nu s-a avut în vedere nici faptul că deși

s-a pretins că numitul C.D.A. și C.D. erau frați buni, din actele de identitate

ale acestora, rezultă că tatăl numitului C.D.A. s-a numit R., în timp ce tatăl numitului

C.D., s-a numit C. Este aceasta o împrejurare esențială în a se stabili dacă aceștia

au fost sau nu de bună-credință în purtarea acestui litigiu civil, pe de o parte,

iar pe de altă parte dacă față de aceste neconcordanțe numitul C.D.A. mai avea o

calitate de moștenitor și în mod implicit C.G., a cărui origine se circumscrie cu

referire la C.D.

De asemenea, împotriva aceleiași sentințe a declarat apel

reclamantul B.V., invocând următoarele:

Deși notificarea în baza Legii nr. 10/2001 a fost formulată

de C.D.A. (în viață la momentul respectiv) prin F.G. în baza procurii din 12

februarie 2001, dispoziția ce face obiectul prezentei acțiuni a fost eliberată după

decesul petentului intervenit la data de 17 iunie 2005 și mai mult chiar pe numele

acestuia, probabil cu concursul fraudulos al mandatarului căruia îi încetase mandatul

odată cu moartea mandantului său.

Or, nu este posibil ca instanța de fond să constate că

decizia a fost legală de vreme ce ea a fost emisă pe numele unei persoane decedate,

lipsită de capacitate de folosință, respectiv fără a mai avea drepturi și obligații,

cunoscute fiind în acest sens dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954

potrivit cărora „Capacitatea de folosință începe de la nașterea persoanei și încetează

o dată cu moartea acesteia. „Lipsa capacității de folosință presupune implicit și

lipsa capacității de exercițiu și atrage fără nicio îndoială nulitatea dispoziției

menționate mai sus”.

Mai mult, dat fiind că de la data emiterii, dispoziția

din 15 ianuarie 2007 produce efecte, în sensul că i se recunoaște defunctului C.D.A.

dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, este evident că ne

aflăm într-o situație ce contravine legii, potrivit căreia o persoană fără capacitate

de folosință nu poate avea drepturi și obligații. Cu alte cuvinte, C.D.A., după

moarte, nu mai putea deveni proprietar.

Este evident că într-o asemenea situație se impunea introducerea

în cauză a moștenitorilor defunctului, care în calitatea lor de continuatori ai

autorului lor puteau solicita emiterea dispoziției de restituire pe numele lor,

procedând ulterior la dezbaterea succesorală, potrivit dreptului comun.

O asemenea conduită se impunea pentru ca dispoziția atacată

să își poată produce efectele și să fie în conformitate cu dispozițiile legale în

vigoare.

Tocmai o asemenea ipoteză a fost avută în vedere de legiuitor,

prin Legea nr. 10/2001 care a stabilit persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii

constând în restituirea în natură sau în echivalent statuând la art. 3 și 4

alin. (2) din legea respectivă că acestea sunt „persoanele fizice, proprietari ai

imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora (...)” și că „de prevederile

prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali și sau testamentară ai persoanei

îndreptățite”.

Prin urmare, aprecierea instanței de fond că „această

împrejurare nu este de natură să atragă nulitatea absolută totală a dispoziției

din 15 ianuarie 2007, așa cum au solicitat reclamanții (...) nu ar putea atrage

decât nulitatea parțială a acestei dispoziții, în ceea ce privește titularul menționat

în cuprinsul acesteia, în sensul că în locul numitului C.D.A. se impunea a fi trecuți

moștenitorii acestuia, pârâții persoane fizice din prezenta cauză”, este nefondată.

calității de proprietar al imobilului situat în București, a defunctului C.D.A..

Astfel, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei reiese faptul că defunctul a fost

proprietarul imobilului situat în București, nicidecum a celui menționat în dispoziția

din 15 ianuarie 2007.

Mai mult, dacă comparăm bunul imobil preluat abuziv de

stat de la părinții defunctului cu imobilul menționat la art. 1 din dispoziție se

va observa cu ușurință că acestea nu sunt identice, dispoziția fiind emisă pentru

un imobil care nu a aparținut defunctului C.D.A.

Astfel, este important de reținut că calitatea de „proprietari

ai imobilelor” implică dovedirea și stabilirea identității dintre bunul preluat

de stat și bunul ce face obiectul notificării conform Legii nr. 10/2001, pentru

a fi aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (1) ale aceleiași legi.

Stabilirea identității presupune compararea elementelor

de topografie, de construcție și de arhitectură dintre cele două imobile menționate.

Astfel, printr-o simplă verificare a înscrisurilor care

au stat la baza emiterii dispoziției și care sunt în posesia Primăriei Municipiului

București privitoare la situația imobilului în cauză, se poate constata ca între

bunurile menționate nu există identitate, iar dispoziția de restituie a unui bun

ce nu a aparținut persoanelor care au pretins calitatea de persoană îndreptățită,

în sensul Legii nr. 10/2001 s-a emis cu încălcarea vădită a dispozițiilor legale.

În al treilea rând, faptul că instanța de fond, deși a

reținut în considerentele sentinței menționate faptul că pârâții prin întâmpinare

au arătat că „acțiunea formulată de reclamanți apare ca lipsită de interes” în dispozitivul

acesteia nu a mai făcut nicio precizare cu privire la excepția invocată, pe care

a unit-o cu fondul, lăsând-o nesoluționată.

De asemenea, cu privire la proba cu interogatoriul pârâților,

instanța de fond în mod greșit a respins-o pe considerentul că asupra acesteia s-a

pronunțat instanța Judecătoriei Sectorului 1 prin încheierea din data de 27

iunie 2007. Dacă avem în vedere faptul că această din urmă instanță nu era competentă

sub aspect material să judece prezenta cauză, precum și dispozițiile art. 105

alin. (1) potrivit cărora „Actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent

sunt nule” este mai mult decât evident că măsurile luate de instanța necompetentă

sunt nule de drept.

Totodată, împotriva sentinței civile sus-menționate a

fost formulat apel de către apelanta A.A., invocând aceleași motive ca și G.M.

Ulterior, apelantele G.M. și A.A. au completat motivele

de apel, arătând că era necesar a se avea în vedere și faptul că din înscrisurile

depuse la dosar nu reiese faptul că defunctul ar fi fost proprietarul imobilului

în litigiu, și acesta a avut cu titlu de proprietate un imobil situat în București,

imobil care nu a fost solicitat de către prezumtivul proprietar, dar totodată imobilul

care nu a aparținui acestuia a fost solicitat ca atare.

Sub acest aspect instanța era necesar să manifeste preocuparea

corespunzătoare pentru a stabili cu certitudine dacă imobilul solicitat a fost vreodată

proprietatea autorului celui care a făcut notificarea pentru restituire și totodată

să aprecieze în mod corespunzător actele depuse la dosar din acest punct de vedere.

În soluționarea acestui litigiu, instanța nu a avut în

vedere nici faptul că la data emiterii deciziei contestate persoana pe numele căreia

a fost emisă decizia era deja decedată, astfel că în condițiile respective nu se

mai putea emite o asemenea decizie, ci, cel mult, părțile interesate și anume prezumtivii

moștenitori, adică pârâții-persoane fizice din acest dosar erau aceia care ar fi

trebuit să facă demersurile corespunzătoare la organul emitent, pentru a emite decizia

respectivă pe numele lor după ce aceștia, în prealabil, făceau dovada calității

lor legale de moștenitori ai defunctului prezumtiv titular al dreptului de proprietate

pretins.

La 19 aprilie 2010 și L.E. a formulat o cerere pe care

a intitulat-o apel peste termen, criticând sentința civilă nr. 776 din 03 iunie

2009 astfel:

Acțiunea introductivă la instanța de fond a fost formulată

de către dl. avocat N.N. pentru toți reclamanții, astfel cum sunt ei nominalizați

în partea introductivă a cererii respective.

În aceasta au fost nominalizați toți reclamanții, fiecare

cu adresa lui, dar și cu mențiunea în dreptul fiecărui reclamant a faptului că pentru

toți reclamanții există un domiciliu ales procesual, și anume la SCA N. și A., și

drept urmare comunicarea tuturor actelor de procedură, inclusiv comunicarea sentinței

civile pronunțate în acest dosar, au fost făcute la acest domiciliu ales mai sus

menționat, la cabinetul de-avocatură respectiv.

Deși în cererea introductivă figura și adresa apelantei,

totuși la această adresă nu a fost comunicat niciun set de procedură, inclusiv hotărârea

pronunțată, astfel că în ceea ce o privește nu au intrat în posesia niciunei hotărâri

judecătorești și drept urmare nici nu era în măsură să cunoască în detaliu toate

argumentele care au fost avute în vedere de către instanță la luarea măsurii respingerii

cererii pe care ea și ceilalți reclamanți au formulat-o.

În cursul soluționării dosarului de fond reclamantele

G.M. și A.A., ca și reclamanta M.D., și-au mai angajat câte un avocat în cauză,

fapt ce a dus la comunicarea hotărârii pronunțate în dosar la sediul avocatului

respectiv, iar această comunicare a dat posibilitatea celor trei reclamante să formuleze

în termen legal apelul în prezenta cauză.

După primirea hotărârilor respective de Cabinetul

avocațial N., acesta nu a exercitat în termen apelul în dosar, dar nici nu a luat

legătura cu apelanta pentru a-i comunica faptul că a înțeles în continuare să nu

mai îmi acorde asistența juridică și drept urmare nu mai înțelege nici să declare

apelul respectiv.

Sub acest aspect urmează a se constata că a fost realmente

prejudiciată de această poziție incorectă pe care s-a situat în raport cu cabinetul

avocațial respectiv, poziție care a lipsit-o în mod legal de dreptul de a promova

apelul în cauză în timp util.

Se observă de altfel că în acest dosar Cabinetul avocațial

N. a declarat apel în exclusivitate pentru numitul B.V., cu care a perpetuat raporturile

contractuale de asistență juridică.

În această situație, nu există niciun element de vinovăție

în ceea ce o privește, din punctul de vedere al exercitării căii de atac a apelului

în acest dosar, astfel încât în conformitate cu disp. art. 103 C. proc. civ. a solicitat

a dispune repunerea în termen pentru declararea și motivarea apelului respectiv.

Pe fond, apelanta a invocat aceleași motive ca și apelantele

G.M. și A.A.

În apel s-a constatat ca a decedat reclamanta P.M.A.,

fiind introdus în cauza moștenitorul acesteia - P.M., calitatea acestuia fiind dovedită

cu certificatul de moștenitor din 18 august 2009 emis de B.N.P. D.P.

Apelanții B.V. și M.D. au renunțat la judecarea cererilor

lor de apel, renunțare de care s-a luat act prin încheierea din 23 martie 2010.

S-a invocat și pus în discuția părților tardivitatea apelului

formulat de apelanta L.E.

Prin decizia civilă nr. 262A din 16 noiembrie 2010, Curtea

de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală,

a respins ca tardiv apelul formulat de apelanta-reclamantă L.E. împotriva sentinței

civile nr. 776 din 03 iunie  2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a

civilă, în Dosarul nr. 43712/3/2007 în contradictoriu cu intimații-reclamanți B.V.,

M.D., A.A. și G.M. și intimații-pârâți C.G., F.G. și Municipiul București, prin

Primarul General.

Au fost respinse ca nefondate apelurile formulate de către

apelantele-reclamante A.A. și G.M.

Curtea de Apel a reținut:

Cât privește excepția tardivității formulării apelului

de către apelanta-reclamantă L.E., s-a apreciat că această excepție este fondată.

Astfel, aceasta a solicitat repunerea în termenul de formulare

a apelului motivat de împrejurarea că apărătorul angajat la prima instanță și la

care și-a ales domiciliul procesual nu a luat legătura cu ea pentru a o informa

de sentința pronunțată de prima instanță și nici nu a declarat apel în numele său.

Aceste motive nu constituie motive temeinice pentru repunerea

în termenul de declarare a apelului, având în vedere că dispozițiile art. 103

alin. (1) C. proc. civ. impun ca depășirea termenului de declarare a apelului să

se datoreze unei împrejurări mai presus de voința părții. Or, în cauză, motivele

invocate nu constituie „împrejurări mai presus de voința părții”, ci aspecte care

sunt strict legate de derularea raporturilor dintre parte și apărătorul angajat

de aceasta. Realizarea procedurii de citare și de comunicare a hotărârii la domiciliul

ales indicat s-a realizat de către prima instanță în conformitate cu legea. Mai

mult, apelantei îi incumbau obligațiile prevăzute de art. 129 alin. (1) C.

proc. civ.

În consecință, cererea de repunere în termenul de apel

este nefondată, așa încât se impune a fi analizată excepția de tardivitate a apelului

formulat de apelanta L.E.

Sentința apelată a fost comunicată reclamantei L.E. la

domiciliul procesual ales al acesteia la data de 10 decembrie 2009.

Potrivit art. 284 alin. (1) C. proc. civ., „termenul de

apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii (...)”.

Reclamanta L.E. a declarat apel la 19 aprilie 2010, cu

depășirea termenului legal menționat, apelul formulat de această reclamantă fiind

tardiv.

În ceea ce privește apelurile formulate de apelantele

A.A. și G.M.:

În ceea ce privește primul motiv de nelegalitate, referitor

la incompatibilitatea judecătorului care a soluționat fondul cauzei, motivat de

faptul că ar fi soluționat, în prealabil, excepția de necompetență materială, acest

motiv este vădit neîntemeiat, nefiind incidente în cauza dispozițiile art. 24

C. proc. civ., care reglementează cazurile de incompatibilitate.

În cadrul aceluiași motiv, apelantele invocă și un alt

aspect, care nu se încadrează însă în cazurile de incompatibilitate, ci, eventual,

ar putea fi încadrat în dispozițiile art 27 alin. (7) C. proc. civ., în sensul că

judecătorul și-ar fi spus în mod implicit părerea în ceea ce privește un anumit

aspect al cauzei deduse judecății.

Însă apelantele nu au înțeles să formuleze cerere de recuzare

în fața primei instanțe până la termenul prevăzut de art. 29 alin. (1) și (2)

C. proc. civ., așa încât nu pot invoca aceste aspecte ca motive de apel.

În plus, aspectele invocate sunt și neîntemeiate, întrucât

a stabili că o parte este terț în raport cu părțile implicate în procedura administrativă

declanșată în temeiul Legii nr. 10/2001 nu echivalează, așa cum greșit susțin apelantele,

cu a stabili că aceleași persoane nu ar avea calitate procesuală să invoce nulitatea

dispoziției emise în cadrul procedurii respective. Ceea ce analizase instanța în

hotărârea de declinare a competenței nu a fost calitatea procesuală activă, ci competența

instanței în raport cu împrejurarea că reclamanții au fost sau nu parte în procedura

administrativă.

În ceea ce privește al doilea motiv de apel, în mod corect

a fost respinsă proba cu interogatoriu, având în vedere că, în raport de obiectul

cauzei și de motivele de nulitate invocate, această probă nu era utilă în soluționarea

cauzei. De altfel, interogatoriul poate viza doar aspecte legate de conduita personală

a celui interogat, iar apelantele nu au învederat niciun fapt personal al pârâților

a cărui cunoaștere ar fi de natură să clarifice aspecte ale cauzei.

Al treilea motiv de apel, referitor la omisiunea instanței

de a se pronunța asupra excepției lipsei de interes invocată de către pârâți, acest

motiv este lipsit de interes pentru apelante. Astfel, excepția menționată a fost

invocată de către pârâți, aceștia fiind singurii care ar putea invoca o vătămare

rezultată din omisiunea instanței de a se pronunța asupra acestei excepții. Apelantele

nu au fost și nici nu puteau fi vătămate printr-o astfel de omisiune, așa încât

acestea nu justifică un interes legitim în invocarea acestei omisiuni ca motiv de

apel.

Cât privește motivul de apel prin care se invocă netemeinicia

sentinței, s-au reținut următoarele:

Nu există niciun motiv pentru care instanța să solicite

dosarul Judecătoriei Mizil „pentru a se putea constata în mod cert dacă judecata

respectivă, sentința civilă nr. 517 din 26 aprilie 2007 a fost corectă, ori sentința

civilă în litigiu a fost emisă fără a avea la bază probe corespunzătoare” întrucât

în prezenta cauză nu se judecă o cale de atac împotriva sentinței pronunțate de

Judecătoria Mizil, așa încât instanța nu avea nicio competență de a stabili dacă

sentința menționată a fost sau nu corectă.

De altfel, reclamanții nu au invocat aceste aspecte în

fața primei instanțe.

Mai mult, susținerile sunt și nefondate. Astfel, sentința

nr. 517 din 26 aprilie 2007 nu este în contradicție cu certificatul de moștenitor

din 01 aprilie 2009 eliberat de B.N.P. H.P.V. Certificatul de moștenitor din 12

martie 2003 atestă calitatea de moștenitor legal a numitului C.D.A., în calitate

de nepot de frate predecedat, în raport cu defunctul C.D.A., decedat la 26 august

1971.

Certificatul de calitate de moștenitor din 01 aprilie

2009 eliberat de B.N.P. H.P.V. atestă calitatea de moștenitor a numitului C.G. în

raport cu defunctul C.D.A., decedat la 16 iunie 2005.

Prin sentința nr. 517 din 26 aprilie 2007 s-a recunoscut

calitatea de legatar cu titlu particular a numitului F.G. Ca atare, ambii pârâți

persoane fizice au calitatea de succesori ai numitului C.D.A., C.G. în calitate

de moștenitor legal, iar F.G. în calitate de legatar cu titlu particular și, totodată,

ambii au calitate procesuală în prezenta cauză, întrucât legatul particular privește

parte din bunul ce a făcut obiectul procedurii administrative soluționate prin dispoziția

contestată.

Atât timp cât certificatul de moștenitor din 2003 nu este

anulat, el face dovada calității de moștenitor, iar instanța în prezenta cauză nu

avea abilitatea legală să analizeze aceste aspecte, sub acest aspect fiind irelevantă

și calitatea de frați buni, frați uterini sau frați consangvini a numiților C.D.A.

și C.D. De altfel, calitatea de moștenitor legal subzistă pentru un frate, indiferent

dacă acesta este doar frate uterin.

Cât privește motivele invocate de apelantele G.M. și A.A.

în cererea completatoare, s-a constatat că acestea sunt tardiv formulate.

Astfel, potrivit art. 287 alin. (4) C. proc. civ., „termenul

pentru depunerea motivelor de apel se socotește de la comunicarea hotărârii, chiar

dacă apelul s-a făcut înainte de comunicare.”

În condițiile în care hotărârea apelată a fost comunicată

apelantelor G.M. și A.A. la data de 10 decembrie 2009, depunerea motivelor completatoare

la data de 19 aprilie 2010 s-a făcut cu depășirea termenului de 15 zile de la comunicare.

În plus, motivul invocat în cererea completatoare este

și inadmisibil având în vedere dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit

cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii

de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi (...)”. Or, singurul

temei al nulității dispoziției invocat în prima instanță a fost acela că dispoziția

ar fi fost emisă pe numele unei persoane decedate, fără a se nega împrejurarea că

imobilul în litigiu ar fi aparținut autorului persoanei în favoarea căreia a fost

emisă dispoziția. Ca atare, o astfel de cerere nu poate fi formulată direct în apel.

Totodată, soluția primei instanțe de respingere a cererii

ca neîntemeiată este corectă, întrucât singurele persoane care ar fi putut invoca

o vătămare prin faptul că dispoziția a fost emisă pe numele autorului lor ar fi

fost pârâții. În plus, nu este vorba de o nulitate care să atragă constatarea nulității

dispoziției, ci de o nulitate care atrage doar modificarea dispoziției, modificare

ce poate fi făcută inclusiv de către organul emitent.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat

recurs reclamanții G.M., A.A. și L.E., invocând în drept dispozițiile art. 304

pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susținut că în

mod nelegal instanța de apel a reținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile

art. 24 și 105 C. proc. civ. privind greșita compunere a completului.

Dacă în mod principial nu s-ar putea discuta despre o

eventuală incompatibilitate, cu raportare la sentința de declinarea competenței,

trebuia să se constate, din considerentele sentinței de declinare a competențe,

că magistratul și-a spus părerea în sensul că a reținut calitatea de terți a reclamanților

față de dispoziția emisă de Primarul Municipiului București, fiind astfel incompatibil.

S-a susținut că în cauză se impunea cu necesitate a se

dispune atașarea Dosarului nr. 527/259/2007 al Judecătoriei Mizil pentru a se verifica

în raport de probatoriul administrat în acea cauză, dacă sentința nr. 517 din

26 aprilie 2007 a fost legală și temeinică și a se încuviința proba cu interogatoriu

părților.

Că, în cauză se impunea a se administra probe pentru a

se stabili cu certitudine identitatea dintre imobilul deținut de fostul proprietar

și bunul preluat de stat și cel care a făcut obiectul dispoziției de restituire

în cauză.

S-a criticat decizia, susținându-se că aceasta nu este

motivată în fapt și în drept raportat la motivele de apel formulate, iar motivarea

cuprinsă este neconvingătoare.

Au invocat recurenții și faptul că judecata apelului a

avut loc cu nerespectarea dispozițiilor legale privind citarea reclamantei P.M.A.,

aceasta fiind decedată încă din anul 2009.

S-a criticat decizia sub aspectul greșitei respingeri

a apelului declarat de reclamanta L.E., ca tardiv, susținându-se că aceasta nu are

culpă procesuală, culpa aparținând apărătorului ales și că, în raport de împrejurările

invocate se impunea admiterea cererii de repunere în termenul de declarare a apelului.

Constatând decesul recurentei reclamante L.E., în baza

dispozițiilor art. 243 alin. (2) C. proc. civ., instanța a dispus introducerea în

cauză a moștenitorilor acesteia, L.F., N.O.F. și L.M., care și-au dovedit calitatea

cu certificatul de moștenitor din 21 februarie 2012.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate

se constată că recursul nu este fondat.

În mod legal a reținut instanța de apel că în cauză nu

sunt incidente dispozițiile art. 24 coroborat cu dispozițiile art. 105 C. proc.

civ., întrucât judecătorul care a soluționat cauza pe fond, nu s-a pronunțat anterior

în această cauză pe fondul pretențiilor reclamanților, ci pe excepția necompetenței

materiale a instanței, ceea ce presupune necercetarea fondului cauzei, la acea dată.

Invocarea direct în apel a nelegalității compunerii completului

de judecată, raportat la dispozițiile art. 27 alin. (7) C. proc. civ., nu poate

fi primită dacă aceasta nu a fost invocată în condițiile art. 29 alin. (1), neinvocarea

excepției de recuzare fiind sancționată cu decăderea părții interesate din dreptul

de a recuza pe cel în cauză.

Nefondată este și critica privind greșita respingere a

cererii privind administrarea unui probatoriu suplimentar, în raport de situația

de fapt invocată, instanța apreciind în mod legal că la instanța de fond s-a administrat

probatoriul necesar și util cauzei, în raport de obiectul judecății și limitele

învestirii instanței, probele solicitate a fi administrate nefiind utile cauzei

în raport de cele solicitate prin acțiune.

În mod fondat a apreciat instanța asupra utilității, pertinenței

și concludenței probelor solicitate, în raport de obiectul judecății.

Se constată că instanța de apel a expus situația de fapt

reținută, în baza probatoriului administrat, și a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor

legale, analizând legalitatea dispoziției numai în limitele învestirii instanței,

respectiv din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, emiterea dispoziției

pe numele unei persoane decedate, astfel că nu se poate reține incidența dispozițiilor

art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Invocarea de către recurenți a nelegalității hotărârii,

raportat la dispozițiilor art. 85 și 105 C. proc. civ., este nefondată și, totodată,

lipsită de interes.

Astfel, P.M. este singurul care poate invoca lipsa de

procedură, în condițiile în care justifica o încălcare a drepturilor sale, dar în

cauză se constată că prin încheierea din 09 noiembrie 2010, P.M., în calitate de

moștenitor al defunctei P.M.A. a declarat că renunță la judecată, astfel că acesta

nu a suferit vreo vătămare.

Nefondată este și critica privind greșita respingere a

cererii de repunere în termen, instanța apreciind în mod fondat că împrejurările

invocate ca temei al cererii de repunere în termenul de declarare a apelului nu

se subsumează noțiunii de „împrejurare mai presus de voința părții”.

Împrejurarea invocată, că nu a putut depune cererea de

recurs în termen, din motive imputabile apărătorului nu îndeplinește cerințele prevăzute

de art. 103 alin. (1) teza II-a C. proc. civ.

Având în vedere aceste considerente, urmează, în baza

dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a se respinge recursul ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și reținând

culpa procesuală a recurenților, aceștia vor fi obligați la plata cheltuielilor

de judecată către intimatul-pârât F.G.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții

G.M., A.A. și L.E. (decedată) și continuat de moștenitorii acesteia L.F., N.O.F.

și L.M. împotriva deciziei nr. 262A din 16 noiembrie 2010 a Curții de Apel București,

secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Obligă recurenții la plata sumei de 2.000 RON cheltuieli

de judecată către intimatul-pârât F.G., în conformitate cu dispozițiile art. 274

alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 iunie 2012.