ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3181/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3181/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra

recursului civil de față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 1486 din 17 septembrie

2007, Tribunalul Constanța, secția civilă a respins, ca nefondată, contestația

formulată de reclamantul P.P. în contradictoriu cu pârâții Orașul E., prin

primar, și Primarul orașului E., împotriva Dispoziției nr. 362 din 08

septembrie 2006 emisă de Primarul orașului E.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că, potrivit actelor de stare civilă depuse la

dosar, reclamantul a făcut dovada calității sale de moștenitor de pe urma

unchiului său S.I., dar că acesta nu a făcut și dovada că bunul a cărui

restituire a solicitat-o se află în patrimoniul statului, prezumția relativă de

preluare abuzivă negăsindu-și aplicarea în cauză.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul.

Prin Decizia nr. 51/C

din 18 februarie 2009, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale a admis apelul și a schimbat în

tot sentința apelată, în sensul că: a admis contestația; a anulat Dispoziția

nr. 362/2006 emisă de Primarul orașului E.; a dispus restituirea în natură a

terenului în suprafață de 339 mp, identificat prin raportul de expertiză B.E.

prin punctele 1-2-3-4-1, la intersecția străzii H. cu Str. M.E. din E.; a

obligat pe pârât să emită dispoziție cu propunere de despăgubiri, conform

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru diferența de 261 mp, ce nu poate fi

restituită în natură.

În motivarea

soluției, curtea de apel a reținut următoarele:

Autorul reclamantului

a fost proprietarul unui teren în suprafață de 600 mp, identificat ca lotul nr.

1162 din planul de parcelare aprobat de Prefectura județului Constanța sub nr.

7007 din 27 iunie 1898, conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub

nr. 21674 din 8 octombrie 1921 de Tribunalul Ilfov și transcris în Dosar nr.

80/1921-1922.

Reclamantul,

moștenitor al defunctului său unchi S.I., are calitatea de persoană

îndreptățită la masuri reparatorii, dovedindu-și calitatea prin actele de stare

civilă și prin notificarea formulată după apariția Legii nr. 10/2001.

În această calitate,

reclamantul a solicitat restituirea terenului lot 1162, în suprafață de 600 mp,

care a fost identificat în apel prin expertiza B., după depunerea planului de

parcelare T.T. aprobat de Prefectura județului Constanta sub nr. 7007 din 27

iunie 1898, ca fiind situat la intersecția străzii M.E. cu str. H. din

localitatea E..

Din concluziile

raportului de expertiză efectuat rezultă că terenul, afectat de construcția

unui bloc de locuințe, a unui post de transformare, curtea unui imobil

proprietate privată și ghena de gunoi amenajată de administrația locală pentru

depozitarea gunoiului menajer al locatarilor blocului „B", s-a aflat în

posesia statului care, prin autoritatea locală, i-a dat destinația actuală.

Potrivit pct. 1 lit.

e) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în cazul

în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării

de către stat, soluționarea notificării se va face și în funcție de acest

element. Textul instituie o prezumție relativă de preluare abuzivă, care nu a

fost răsturnată de administrația locală pârâtă după identificarea terenului

prin expertiza efectuată în apel. De aceea, deținerea terenului de către

autoritatea locală este o probă suficientă pentru a se reține că, în speță, a

avut loc o preluare abuzivă, în fapt, a terenului.

Această concluzie

determină aplicabilitatea, în cauză, a prevederilor art. 1 din Legea nr.

10/2001 și îndreptățirea reclamantului la beneficiul măsurilor reparatorii

prevăzute de respectivul act normativ.

Conform concluziilor

raportului de expertiză B., din terenul solicitat este liberă o suprafață de

339 mp, identificată în răspunsul la obiecțiuni prin punctele 1-2-3-4-1,

respectiv terenul afectat de spațiu verde pe care este amplasată ghena de

gunoi.

Ca atare, această

suprafață poate fi restituită în natură, chiar dacă are destinația de spațiu

verde între blocuri, pentru că nu este înscrisă în documentațiile de amenajare

a teritoriului și de urbanism ale localității E. ca amenajare de utilitate

publică.

Restul terenului,

până la 600 mp, nu poate fi restituit în natură, fiind afectat folosirii

postului de transformare PT 353 și pe o porțiune de curte proprietate privată,

astfel că pentru diferența de teren de 261 mp reclamantului i se cuvin măsuri

reparatorii constând în despăgubiri, conform Titlului VII din Legea nr.

247/2005.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs de către pârâți, care au invocat motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui

motiv, recurenții au formulat următoarele critici:

reținut în mod greșit că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la

măsuri reparatorii în temeiul legii speciale, în raport de actele de stare

civilă depuse, pe acest aspect hotărârea atacată fiind dată cu încălcarea

dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, respectiv a dispozițiilor art. 23.1 lit. b) din Normele metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Conform art. 3 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii

persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a

acestora.

Dreptul de

proprietate poate fi atestat cu actele doveditoare definite prin art. 23.1 din

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, text care la lit.

b) prevede și care sunt actele care atestă calitatea de moștenitor, respectiv

certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor, acte de stare civilă

care atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial al dreptului de

proprietate, testament însoțit de certificat de moștenitor sau de calitate de

moștenitor.

În speță nu se face o

astfel de dovadă, care era cu atât mai necesară cu cât reclamantul este un

colateral în raport de titularul dreptului de proprietate, fiind nepot de soră,

deci moștenitor nerezervatar.

Actele depuse la

dosar nu sunt suficiente pentru a convinge că reclamantul a moștenit bunul în

litigiu de la unchiul său și că acesta nu a avut descendenți.

apreciat în mod greșit asupra modului în care a fost preluat imobilul litigios

de către stat.

Una din condițiile pe

care le impune Legea nr. 10/2001 pentru restituirea în natură este ca bunul

imobil solicitat să fi fost preluat în mod abuziv de către stat, or, în speță,

reclamantul nu a făcut dovada preluării abuzive a imobilului solicitat.

Împrejurarea că

terenul se află în deținerea orașului E. nu este suficientă pentru a justifica

preluarea abuzivă, în fapt, reținută de instanța de apel.

Dacă legiuitorul nu

ar fi vrut să facă nicio diferență între bunurile preluate abuziv și celelalte,

ar fi folosit o exprimare generică, referindu-se ca fiind aplicabile

prevederile legii reparatorii asupra tuturor bunurilor care au aparținut

foștilor proprietari pe care persoanele juridice le au în deținere.

Reclamantul nu a

putut depune nici un act juridic care să ateste deținerea proprietății de către

persoana îndreptățită sau ascendentul acesteia la data preluării abuzive,

conform prevederilor art. 23.1 lit. d) din Normele metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Mai mult decât atât,

informațiile furnizate de Direcția Financiară a orașului E. arată că lotul 1162

din parcelarea M.T. nu se regăsește înscris în evidențele fiscale ale orașului

E., situație care este de natură să întărească suspiciunile cu privire la

calitatea reclamantului de persoană îndreptățită.

în natură dispusă pentru suprafață de 339 mp, instanța de apel a pronunțat o

hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

respectiv a dispozițiilor art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare

unitară a acestei legi.

Concluzia instanței

de apel, în sensul că suprafața de teren de 339 mp are destinația de spațiu

verde între blocuri, intră în contradicție cu prevederile art. 10.3 din Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care explică dispoziția

inserată în art. 10 alin. (2) din lege, conform căreia, pentru suprafața

ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări

de utilitate publică, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

Sintagma „amenajări

de utilitate publică" are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei

utilități publice, respectiv suprafețe de teren supuse unor amenajări destinate

a deservi nevoile comunității, și anume: căi de comunicații, dotări

tehnico-edilitare subterane, amenajări de spatii verzi din jurul blocurilor de

locuit (art. 10.3).

Norma reglementează

în mod expres situația pe care o relevă expertiza efectuată în cauză, anume

spațiul verde din jurul blocului, așa încât pentru suprafața de teren cu

această destinație, curtea de apel nu putea dispune restituirea în natură, ci

numai prin echivalent, conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Intimatul-reclamant a

depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și obligarea

recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

invocat, în primul rând, faptul că reclamantul nu are calitatea de persoană

îndreptățită la restituire în sensul Legii nr. 10/2001, întrucât nu a făcut

dovada calității de moștenitor de pe urma defunctului proprietar al imobilului

solicitat, în opinia sa, actele de stare civilă depuse la dosar fiind

insuficiente în reținerea ca dovedită a calității de moștenitor a

reclamantului.

Practic, se contestă

modul de stabilire a situației de fapt cu privire la calitatea reclamantului de

moștenitor al defunctului proprietar, ceea ce implică o reapreciere a probelor

administrate, or criticile vizând acest aspect nu se încadrează în cazul de

modificare indicat prin cererea de recurs - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - și

nici în celelalte cazuri de modificare sau de casare dintre cele expres și

limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului

judiciar în recurs.

Față de actuala

configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în

recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de

recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin

hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmăresc în

realitate recurenții, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin

raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

De aceea, criticile

referitoare la dovedirea calității reclamantului de moștenitor al defunctului

proprietar al imobilului litigios nu pot face obiect de analiză în calea de

atac a recursului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de

legalitatea hotărârii atacate.

Ceea ce are

competența să verifice instanța de recurs este dacă, prin raportare la situația

de fapt definitiv stabilită de instanța de apel, legea a fost aplicată corect.

Or, în speță, legea a

fost aplicată corect la situația de fapt stabilită de instanța de apel pe

aspectul criticat în recurs, cu consecința că nu sunt îndeplinite condițiile

cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, instanța de

apel a reținut, în urma analizei actelor de stare civilă depuse la dosar, că reclamantul este moștenitorul legal al defunctului său unchi S.I.,

proprietarul terenului solicitat prin notificarea formulată în temeiul Legii nr.

10/2001, așa încât, prin raportare la această situație de fapt stabilită pe

bază de probe, hotărârea atacată, prin care s-a reținut că reclamantul este

persoană îndreptățită la restituire, apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a

dispozițiilor art. 4 alin. (2) raportat la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 10/2001, potrivit cărora sunt persoane îndreptățite la restituire și

moștenitorii legali ai persoanelor fizice, proprietari ai imobilelor la data

preluării în mod abuziv a acestora.

În ceea ce privește

actele avute în vedere de instanța de apel în stabilirea calității de

moștenitor a reclamantului, acestea sunt acte de stare civilă, deci acte cărora

pct. 23.1 lit. b) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001 le recunoaște expres valoarea de acte doveditoare a calității de

moștenitor.

recurenții au contestat dovedirea de către reclamant a preluării abuzive a

imobilului solicitat și a deținerii proprietății de către autorul său la data

preluării abuzive.

În acest sens, ei au

susținut că deținerea imobilului de către stat nu este suficientă pentru a se

reține preluarea lui abuzivă și că reclamantul nu a depus probe care să ateste

deținerea proprietății de către autorul său la data preluării abuzive.

Aceste critici tind

la schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, în raport de

probele administrate în cauză, ceea ce nu mai este posibil față de actuala

structură a recursului, în urma abrogării motivului de casare prevăzut de art.

304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Astfel, ca situație

de fapt, instanța de apel a reținut că autorul reclamantului a fost

proprietarul terenului litigios, conform Actului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 21674 din 08 octombrie 1921 și că acest teren a fost

preluat abuziv, în fapt, deținerea lui de către autoritatea locală făcând

operantă prezumția relativă de preluare abuzivă prevăzută de art. 1 lit. e) din

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, pe care

administrația locală pârâtă nu a răsturnat-o.

Or, față de actuala

configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în

recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, criticile

prin care recurenții urmăresc schimbarea acestei situații de fapt nu pot fi

analizate de instanța de recurs.

recurenții au invocat nelegalitatea hotărârii atacate prin raportare la

dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și ale pct. 10.3 din

Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, cu referire la soluția

de restituire în natură a suprafeței de teren de 339 mp.

Critica nu este

întemeiată, deoarece prin restituirea în natură a suprafeței de teren de 339

mp, instanța de apel nu a încălcat dispozițiile legale arătate de recurenți,

spre a fi operant motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Astfel, este adevărat

că art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 interzice restituirea în natură a

terenurilor afectate de amenajări de utilitate publică și că la pct. 10.3 din

Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi sunt enumerate printre

amenajările de utilitate publică și spațiile verzi din jurul blocurilor de

locuit.

Pentru a fi, însă,

calificate amenajări de utilitate publică, bunurile enumerate exemplificativ la

pct. 10.3 din Norme trebuie să îndeplinească condiția impusă de același text,

respectiv să deservească nevoile comunității. Este concluzia ce se impune din

redactarea pct. 10.3, care explică conținutul sintagmei „amenajări de utilitate

publică" din lege, în sensul că acestea reprezintă „acele suprafețe de

teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse

unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității".

Prin urmare, simpla

destinație a terenului nu este suficientă și nu determină excluderea bunului de

la restituire către fostul proprietar pe motiv că este afectat de o amenajare

de utilitate publică, ci este necesar în acest scop să se verifice în ce măsură

imobilul deservește utilității publice, în sensul de a acoperi nevoile

comunității.

Or, în speță,

instanța de apel a reținut, în fapt, potrivit raportului de expertiză efectuat

în apel, a răspunsului la obiecțiunile la acest raport și a schiței anexe de la

fila 49 din dosarul de apel, că suprafața de teren de 339 mp reprezintă teren

liber, pentru că deși are destinația de spațiu verde între blocuri și pe ea

este amplasată o ghenă de gunoi, respectiva suprafață nu este înscrisă în

documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism ale localității E. ca

amenajare de utilitate publică.

Simpla destinație de

spațiu verde a suprafeței de teren de 339 mp nu este suficientă pentru a o

încadra în categoria amenajărilor de utilitate publică, esențial în acest sens

fiind faptul dacă imobilul deservește în concret utilității publice, adică

acoperă nevoile comunității.

Cât timp pe

respectiva suprafață de teren este amplasată exclusiv o ghenă de gunoi și

aceasta nu este înscrisă în documentațiile de amenajare a teritoriului și de

urbanism ale localității ca amenajare de utilitate publică, concluzia instanței

de apel, potrivit căreia suprafața de teren în discuție nu este afectată de

amenajări de utilitate publică, este conformă prevederilor pct. 10.3 din

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Neavând, deci,

caracterul unei amenajări de utilitate publică, suprafața de 399 mp în litigiu

a fost corect restituiră în natură, neîncadrându-se în excepția de la această

măsură, prevăzută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Având în vedere

considerentele prezentate, Înalta Curte urmează să respingă recursul pârâților

ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Văzând și

dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe

recurenți, ca părți care au căzut în pretenții prin respingerea cererii lor de

recurs, la plata cheltuielilor de judecată suportate de intimatul-reclamant în

această etapă procesuală. Cheltuielile de judecată reprezintă onorariu de

avocat în sumă de 5.000 RON, care este dovedit cu chitanța de la fila 31 dosar

recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții

Orașul E., prin primar, și Primarul orașului E. împotriva Deciziei nr. 51/C din

18 februarie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale.

Obligă pe recurenții

Orașul E., prin primar, și Primarul orașului E. la plata cheltuielilor de

judecată, în sumă de 5.000 RON, către intimatul P.P.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 21 mai 2010.

Procesat de GGC - LM