ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3868/2011

Asupra recursului constată

următoarele:

Cu notificarea din 9 august 2001 a B.E.J. A.P.,

numiții L.Ș., L.I. și G.F. au solicitat acordarea de despăgubiri pentru terenul

în suprafață de 975 m.p. situat în Municipiul București, strada S., sector 4, teren

expropriat de stat în baza Decretului Amfiteatru din anul 1989.

Prin cererea înregistrată

la data de 28 august 2008, reclamanții L.Ș., L.I. și G.F. au chemat în judecată

pe pârâta Primăria Municipiului București solicitând să fie obligată la restituirea

în natură a terenului sau după caz, să le acorde măsuri reparatorii în echivalent

pentru terenul în suprafață de 975 m.p. situat la adresa mai sus indicată.

În motivarea cererii,

reclamanții au susținut că terenul a fost preluat de stat prin expropriere, în baza

Decretului nr. 83 din 3 aprilie 1989, fiind înscris la poziția nr. AA din lista

anexă nr. 2, construcțiile fiind demolate în vederea realizării obiectivului de

investiții „Parc în zona centrului de cultură și educație socialistă a copiilor

și pionierilor”.

Reclamanții au arătat,

totodată, că după apariția Legii nr. 10/2001 au formulat notificare și că, deși

au atașat înscrisurile doveditoare ale calității de proprietar și dovada preluării

abuzive, pârâta a refuzat până la această dată soluționarea notificării.

Prin cererea precizatoare

formulată la data de 22 octombrie 2009, numitul B.R.C. a învederat instanței că,

numiții L.Ș. și L.I., indicați ca reclamanți în cererea de chemare în judecată au

decedat și că aceștia au ca moștenitori pe L.I.G. și L.E., conform mențiunilor certificatului

de calitate din 13 aprilie 2005 emis de B.N.P. C.E. și respectiv, pe L.I. și L.E.,

conform mențiunilor certificatului de moștenitor suplimentar din anul 1999 emis

de B.N.P. B.N., sens se impune ca moștenitorii să fie chemați în proces în calitate

de reclamanți, cu mențiunea că numita G.F. nu are calitatea de moștenitoare a foștilor

proprietari ai terenului în litigiu.

Prin aceeași cerere, numitul

B.R.C. a solicitat să se ia act că prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi

litigioase, autentificat din 4 septembrie 2008 de B.N.P. L.A., numiții L.I.G., L.E.,

L.I. și L.E. i-au vândut drepturile litigioase ce fac obiectul Dosarului nr. 32163/3/2008

al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sens în care solicită să fie chemat

în proces în calitate de reclamant.

Prin încheierea de ședință

din 28 ianuarie 2009, Tribunalul, secția a IV-a civilă, a dispus introducerea în

proces în calitate de reclamant a numitului B.R.C.

Prin sentința civilă

nr. 876 din 10 iunie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis,

în parte, cererea formulată de reclamantul B.R.C. și a constatat că este persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale privind

regimul stabilirii și plății despăgubirii lor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv de stat, pentru imobilul care a fost situat în Municipiul București, strada

S., sector 4, compus din teren în suprafață de 667 m.p.

Prin aceeași sentință,

pârâta Primăria Municipiului București a fost obligată să plătească contestatorului

suma de 1.103,30 RON, cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței,

instanța a reținut că potrivit actului de partaj voluntar încheiat la data de 4

august 1925, autorul reclamanților inițiali, L.V. a primit în proprietate terenul

situat în Municipiul București, strada S., răscumpărat de la Ministerul Domeniilor

și Agriculturii, conform mențiunii actelor de răscumpărare din 19 septembrie 1891

și din 7 iulie 1916, respectiv, conform mențiunilor actelor de vânzare-cumpărare

autentificate de Tribunalul Ilfov, secția notariat, din anul 1894 și din anul 1895.

Instanța a mai reținut

că, potrivit adresei din anul 2008 emisă de Direcția Impozite și taxe Locale a sectorului

4 București, urmare a verificării matricolei din anul 1958, numitul L.V. a figurat

înscris în evidențele fiscale cu teren în suprafață de 7500 m.p. și cu construcții

în strada S., pentru ca, începând cu anul 1962 să fie înscris la aceeași adresă

cu o suprafață de 667 m.p. teren și construcție, diferența de teren fiind trecută

la gospodăria agricolă de producție.

Instanța a statuat, totodată,

că terenul în litigiu a fost expropriat de stat prin Decretul nr. 83 din 3

aprilie 1989, iar, potrivit mențiunilor raportul de expertiză efectuat în cauză,

în prezent, acest teren este o zonă verde în cadrul Parcului T. din Municipiul București,

fiind liber de construcții supraterane și subterane și neafectat de rețele edilitare,

parc destinat însă utilității publice, motiv pentru nu poate fi restituit în natură.

Constatând și că reclamantul

B.R.C. a cumpărat drepturile litigioase ce fac obiectul acestui proces și reținând

incidența prevederilor art. 26 din Legea nr. 10/2001 și ale deciziei nr. XX/2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța a statuat că se impune admiterea

cererii și constatarea calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii

în echivalent a reclamantului pentru terenul în suprafață de 667 m.p. situat în

Municipiul București, strada S., măsuri reparatorii ce urmează a fi acordate în

condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv de stat.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel reclamantul și pârâtul.

În motivarea apelului,

reclamantul a solicitat, în esență, să se constate că terenul expropriat din patrimoniul

autorului său măsura 975 m.p. și nu 667 m.p., cum eronat a stabilit prima instanță,

cu ignorarea înscrisurilor probatorii administrate referitoare la acest aspect,

pe care le detaliază pe larg, și afirmă că atâta timp cât terenul nu este ocupat

cu construcții și nu este afectat de amenajări supraterane ori subterane, se impunea

concluzia că este un teren liber în înțelesul legii de reparație, cu consecința

restituirii în natură.

Reclamantul a solicitat,

în subsidiar, ca în situația în care se apreciază că terenul nu îi poate fi restituit

în natură, instanța să stabilească cuantumului sumei de bani până la concurența

căreia este îndreptățit să primească măsuri reparatorii în echivalent, sens în care

a propus administrarea probei cu o expertiză tehnică de specialitate.

În motivarea apelului,

pârâtul a susținut că termenul de 60 de zile în care trebuie soluționată notificarea

este un termen de recomandare și că nerespectarea culpabilă a acestui termen poate

fi sancționată cu obligarea entității la despăgubiri, culpă care însă, în prezenta

cauză nu a fost dovedită.

Pârâtul enunță, totodată,

conținutul dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, în redactarea actuală și

solicită înlăturarea obligației la plata cheltuielilor de judecată stabilite în

sarcina sa, apreciind că nu sunt date cerințele prevăzute de art. 274 alin. (1)

C. proc. civ.

Prin decizia nr. 373A

din 17 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins, apelurile, ca nefondate.

Referitor la apelul declarat

de reclamant, instanța a reținut că „terenul a fost identificat prin raport de expertiză

(aflat în cuprinsul Parcului T.) și este de 664 m.p. și 975 m.p., cum susține în

apel, motivarea primei instanțe fiind clară”.

Referitor la apelul declarat

de pârât, instanța de apel a reținut că termenul de 60 de zile, prevăzut de lege

pentru soluționarea notificării, nu este un termen de recomandare, cum eronat invocă

pârâtul, că acestuia îi incumba obligația de a soluționa notificarea în raport de

înscrisurile doveditoare depuse de persoana îndreptățită în termenul legal și că,

dat fiind refuzul de soluționare a notificării, pârâtul este în culpă procesuală

și corect a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată de către prima instanță.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamantul, invocând incidența motivelor prevăzute de dispozițiile

art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9, precum și ale art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

În motivarea recursului,

reclamantul susține că hotărârea instanței de apel este lovită de nulitate absolută,

în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., fiind dată cu încălcarea principiilor

disponibilității și rolului activ al judecătorului, a dispozițiilor art. 261

alin. (5) C. proc. civ. și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Anume, reclamantul afirmă

că instanța de apel a transformat cele două motive de apel pe care le-a formulat

într-un singur motiv, a refuzat administrarea probatoriilor propuse în scopul dovedirii

temeiniciei acestor motive și că, prin hotărârea pronunțată, nu a răspuns niciunui

motiv de apel, rezumându-se să facă trimitere la considerentele reținute de prima

instanță, criticate însă prin apel, și la concluziile raportului de expertiză întocmit

în aceeași fază procesuală, pe care însă le redă eronat, în sensul că, deși expertul

confirmă că întinderea terenului este de 975 m.p., astfel cum a invocat prin apel,

instanța reține că măsoară doar 664 m.p., contrar celor statuate de expert.

Reclamantul reiterează,

totodată, criticile dezvoltate prin apel, prin care invocă aprecierea eronată a

probatoriilor administrate la judecata în primă instanță, relative la întinderea

dreptului de proprietate al autorilor săi, cu consecința stabilirii greșite a întinderii

suprafeței de teren expropriate de stat și pentru care este îndreptățit la măsuri

reparatorii.

Analizând recursul, Înalta

Curte constată că este fondat pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit

art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă

„motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele

pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

Motivarea hotărârii judecătorești,

care trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, este indispensabilă pentru

controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară și constituie, printre altele,

o garanție împotriva arbitrarului pentru părțile litigante, întrucât le furnizează

dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.

În cazul în care motivarea

lipsește cu desăvâșire, adică atunci când nu se arată care sunt considerentele pentru

care cererile și mijloacele de apărare invocate de parte prin apelul dedus judecății

au fost înlăturate, hotărârea este nulă și se impune casarea sa, cu reluarea judecății.

Este de menționat că,

în principiu, în sistemul nostru procedural, este permis ca a doua instanță, cercetând

cauza și constatând că toate chestiunile de fapt și toate problemele de drept care

i-au fost supuse sunt aceleași ca și cele discutate în primă instanță, să se refere

la motivele acesteia din urmă, adoptându-le în mod explicit.

Adoptarea motivelor hotărârii

primei instanțe presupune însă arătarea, într-o manieră clară și explicită a acestui

fapt, nefiind suficient, pentru a satisface cerința referitoare la motivarea unei

hotărâri, prevăzută de dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., indicarea numărului

de pagină al hotărârii apelate în cuprinsul căreia s-ar afla răspunsul la critica

analizată.

Totodată, această modalitate

de motivare poate fi adoptată atunci când chestiunile de fapt și problemele de drept

care au fost supuse judecății prin motivele de apel sunt identice cu cele discutate

la judecata în primă instanță, iar prin hotărârea pronunțată prima instanță le-a

analizat în mod efectiv, nu și în cazul în care apelul se sprijină pe apărări noi

sau cuprinde critici privind omisiunea primei instanțe de a analiza, în cuprinsul

hotărârii pronunțate, apărările invocate la judecata în primă instanță.

În cauza dedusă judecății,

prin apelul declarat, reclamantul a criticat hotărârea pentru omisiunea primei instanțe

de a fi analizat apărările invocate și pentru greșita apreciere a înscrisurilor

administrate în dovedirea pretențiilor deduse judecății, cu consecința săvârșirii

unei greșeli în stabilirea situației de fapt, formulând, totodată, cerere de completare

a probatoriilor.

În atare condiții, instanța

de apel avea a analiza și a răspunde motivat criticilor formulate de reclamant care

nu își găseau răspuns în hotărârea primei instanțe și, totodată, a argumenta motivele

pentru care își însușește, în tot sau în parte, considerentele de fapt ori de drept

reținute de prima instanță.

Cât timp instanța de apel

s-a rezumat să afirme doar caracterul clar al considerentelor hotărârii primei instanțe

cu privire la întinderea dreptului de proprietate al autorilor reclamantului, trimițând

inexact, la concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, motivarea hotărârii

nu este de natură să furnizeze reclamantului dovada că cererile și mijloacele de

apărare formulate prin apel au fost serios examinate, iar instanța de recurs este

în imposibilitate de a exercita controlul judiciar.

Așa fiind, pentru considerentele

arătate, reținând și că vătămarea cauzată reclamantului nu poate fi înlăturată altfel,

Înalta Curte, în baza art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 315 C. proc. civ., va admite

recursul și va casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului

declarat de reclamant.

Pentru a hotărî astfel,

Înalta Curte a avut în vedere că, în raport de limitele învestirii prin recurs,

soluția pronunțată asupra apelului declarat de pârât a intrat în autoritate de lucru

judecat, sens în care urmează a fi menținută de instanța de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamantul B.R.C. împotriva deciziei nr. 373A din 17 iunie 2010 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia și trimite

cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 mai 2011.