ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3868/2011

Asupra recursului constată următoarele: Cu notificarea din 9 august 2001 a B.E.J. A.P., numiții L.Ș., L.I. și G.F. au solicitat acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 975 m.p. situat în Municipiul București, strada S., sector 4, teren expropriat de stat în baza Decretului Amfiteatru din anul 1989. Prin cererea înregistrată la data de 28 august 2008, reclamanții L.Ș., L.I. și G.F. au chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului București solicitând să fie obligată la restituirea în natură a terenului sau după caz, să le acorde măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 975 m.p. situat la adresa mai sus indicată.

În motivarea cererii, reclamanții au susținut că terenul a fost preluat de stat prin expropriere, în baza Decretului nr. 83 din 3 aprilie 1989, fiind înscris la poziția nr. AA din lista anexă nr. 2, construcțiile fiind demolate în vederea realizării obiectivului de investiții „Parc în zona centrului de cultură și educație socialistă a copiilor și pionierilor”. Reclamanții au arătat, totodată, că după apariția Legii nr. 10/2001 au formulat notificare și că, deși au atașat înscrisurile doveditoare ale calității de proprietar și dovada preluării abuzive, pârâta a refuzat până la această dată soluționarea notificării. Prin cererea precizatoare formulată la data de 22 octombrie 2009, numitul B.R.C.

a învederat instanței că, numiții L.Ș. și L.I., indicați ca reclamanți în cererea de chemare în judecată au decedat și că aceștia au ca moștenitori pe L.I.G. și L.E., conform mențiunilor certificatului de calitate din 13 aprilie 2005 emis de B.N.P. C.E. și respectiv, pe L.I. și L.E., conform mențiunilor certificatului de moștenitor suplimentar din anul 1999 emis de B.N.P. B.N., sens se impune ca moștenitorii să fie chemați în proces în calitate de reclamanți, cu mențiunea că numita G.F. nu are calitatea de moștenitoare a foștilor proprietari ai terenului în litigiu. Prin aceeași cerere, numitul B.R.C. a solicitat să se ia act că prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, autentificat din 4 septembrie 2008 de B.N.P.

L.A., numiții L.I.G., L.E., L.I. și L.E. i-au vândut drepturile litigioase ce fac obiectul Dosarului nr. 32163/3/2008 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sens în care solicită să fie chemat în proces în calitate de reclamant. Prin încheierea de ședință din 28 ianuarie 2009, Tribunalul, secția a IV-a civilă, a dispus introducerea în proces în calitate de reclamant a numitului B.R.C. Prin sentința civilă nr. 876 din 10 iunie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul B.R.C. și a constatat că este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirii lor aferente imobilelor preluate în mod abuziv de stat, pentru imobilul care a fost situat în Municipiul București, strada S., sector 4, compus din teren în suprafață de 667 m.p.

Prin aceeași sentință, pârâta Primăria Municipiului București a fost obligată să plătească contestatorului suma de 1.103,30 RON, cheltuieli de judecată. În motivarea sentinței, instanța a reținut că potrivit actului de partaj voluntar încheiat la data de 4 august 1925, autorul reclamanților inițiali, L.V. a primit în proprietate terenul situat în Municipiul București, strada S., răscumpărat de la Ministerul Domeniilor și Agriculturii, conform mențiunii actelor de răscumpărare din 19 septembrie 1891 și din 7 iulie 1916, respectiv, conform mențiunilor actelor de vânzare-cumpărare autentificate de Tribunalul Ilfov, secția notariat, din anul 1894 și din anul 1895. Instanța a mai reținut că, potrivit adresei din anul 2008 emisă de Direcția Impozite și taxe Locale a sectorului 4 București, urmare a verificării matricolei din anul 1958, numitul L.V.

a figurat înscris în evidențele fiscale cu teren în suprafață de 7500 m.p. și cu construcții în strada S., pentru ca, începând cu anul 1962 să fie înscris la aceeași adresă cu o suprafață de 667 m.p. teren și construcție, diferența de teren fiind trecută la gospodăria agricolă de producție. Instanța a statuat, totodată, că terenul în litigiu a fost expropriat de stat prin Decretul nr. 83 din 3 aprilie 1989, iar, potrivit mențiunilor raportul de expertiză efectuat în cauză, în prezent, acest teren este o zonă verde în cadrul Parcului T. din Municipiul București, fiind liber de construcții supraterane și subterane și neafectat de rețele edilitare, parc destinat însă utilității publice, motiv pentru nu poate fi restituit în natură.

Constatând și că reclamantul B.R.C. a cumpărat drepturile litigioase ce fac obiectul acestui proces și reținând incidența prevederilor art. 26 din Legea nr. 10/2001 și ale deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța a statuat că se impune admiterea cererii și constatarea calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent a reclamantului pentru terenul în suprafață de 667 m.p. situat în Municipiul București, strada S., măsuri reparatorii ce urmează a fi acordate în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv de stat. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul și pârâtul.

În motivarea apelului, reclamantul a solicitat, în esență, să se constate că terenul expropriat din patrimoniul autorului său măsura 975 m.p. și nu 667 m.p., cum eronat a stabilit prima instanță, cu ignorarea înscrisurilor probatorii administrate referitoare la acest aspect, pe care le detaliază pe larg, și afirmă că atâta timp cât terenul nu este ocupat cu construcții și nu este afectat de amenajări supraterane ori subterane, se impunea concluzia că este un teren liber în înțelesul legii de reparație, cu consecința restituirii în natură. Reclamantul a solicitat, în subsidiar, ca în situația în care se apreciază că terenul nu îi poate fi restituit în natură, instanța să stabilească cuantumului sumei de bani până la concurența căreia este îndreptățit să primească măsuri reparatorii în echivalent, sens în care a propus administrarea probei cu o expertiză tehnică de specialitate.

În motivarea apelului, pârâtul a susținut că termenul de 60 de zile în care trebuie soluționată notificarea este un termen de recomandare și că nerespectarea culpabilă a acestui termen poate fi sancționată cu obligarea entității la despăgubiri, culpă care însă, în prezenta cauză nu a fost dovedită. Pârâtul enunță, totodată, conținutul dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, în redactarea actuală și solicită înlăturarea obligației la plata cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina sa, apreciind că nu sunt date cerințele prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Prin decizia nr. 373A din 17 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, apelurile, ca nefondate.

Referitor la apelul declarat de reclamant, instanța a reținut că „terenul a fost identificat prin raport de expertiză (aflat în cuprinsul Parcului T.) și este de 664 m.p. și 975 m.p., cum susține în apel, motivarea primei instanțe fiind clară”. Referitor la apelul declarat de pârât, instanța de apel a reținut că termenul de 60 de zile, prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, nu este un termen de recomandare, cum eronat invocă pârâtul, că acestuia îi incumba obligația de a soluționa notificarea în raport de înscrisurile doveditoare depuse de persoana îndreptățită în termenul legal și că, dat fiind refuzul de soluționare a notificării, pârâtul este în culpă procesuală și corect a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată de către prima instanță.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, invocând incidența motivelor prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9, precum și ale art. 312 alin. (5) C. proc. civ. În motivarea recursului, reclamantul susține că hotărârea instanței de apel este lovită de nulitate absolută, în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., fiind dată cu încălcarea principiilor disponibilității și rolului activ al judecătorului, a dispozițiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ. și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Anume, reclamantul afirmă că instanța de apel a transformat cele două motive de apel pe care le-a formulat într-un singur motiv, a refuzat administrarea probatoriilor propuse în scopul dovedirii temeiniciei acestor motive și că, prin hotărârea pronunțată, nu a răspuns niciunui motiv de apel, rezumându-se să facă trimitere la considerentele reținute de prima instanță, criticate însă prin apel, și la concluziile raportului de expertiză întocmit în aceeași fază procesuală, pe care însă le redă eronat, în sensul că, deși expertul confirmă că întinderea terenului este de 975 m.p., astfel cum a invocat prin apel, instanța reține că măsoară doar 664 m.p., contrar celor statuate de expert.

Reclamantul reiterează, totodată, criticile dezvoltate prin apel, prin care invocă aprecierea eronată a probatoriilor administrate la judecata în primă instanță, relative la întinderea dreptului de proprietate al autorilor săi, cu consecința stabilirii greșite a întinderii suprafeței de teren expropriate de stat și pentru care este îndreptățit la măsuri reparatorii. Analizând recursul, Înalta Curte constată că este fondat pentru următoarele considerente: În drept, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

Motivarea hotărârii judecătorești, care trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, este indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară și constituie, printre altele, o garanție împotriva arbitrarului pentru părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător. În cazul în care motivarea lipsește cu desăvâșire, adică atunci când nu se arată care sunt considerentele pentru care cererile și mijloacele de apărare invocate de parte prin apelul dedus judecății au fost înlăturate, hotărârea este nulă și se impune casarea sa, cu reluarea judecății.

Este de menționat că, în principiu, în sistemul nostru procedural, este permis ca a doua instanță, cercetând cauza și constatând că toate chestiunile de fapt și toate problemele de drept care i-au fost supuse sunt aceleași ca și cele discutate în primă instanță, să se refere la motivele acesteia din urmă, adoptându-le în mod explicit. Adoptarea motivelor hotărârii primei instanțe presupune însă arătarea, într-o manieră clară și explicită a acestui fapt, nefiind suficient, pentru a satisface cerința referitoare la motivarea unei hotărâri, prevăzută de dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., indicarea numărului de pagină al hotărârii apelate în cuprinsul căreia s-ar afla răspunsul la critica analizată.

Totodată, această modalitate de motivare poate fi adoptată atunci când chestiunile de fapt și problemele de drept care au fost supuse judecății prin motivele de apel sunt identice cu cele discutate la judecata în primă instanță, iar prin hotărârea pronunțată prima instanță le-a analizat în mod efectiv, nu și în cazul în care apelul se sprijină pe apărări noi sau cuprinde critici privind omisiunea primei instanțe de a analiza, în cuprinsul hotărârii pronunțate, apărările invocate la judecata în primă instanță. În cauza dedusă judecății, prin apelul declarat, reclamantul a criticat hotărârea pentru omisiunea primei instanțe de a fi analizat apărările invocate și pentru greșita apreciere a înscrisurilor administrate în dovedirea pretențiilor deduse judecății, cu consecința săvârșirii unei greșeli în stabilirea situației de fapt, formulând, totodată, cerere de completare a probatoriilor.

În atare condiții, instanța de apel avea a analiza și a răspunde motivat criticilor formulate de reclamant care nu își găseau răspuns în hotărârea primei instanțe și, totodată, a argumenta motivele pentru care își însușește, în tot sau în parte, considerentele de fapt ori de drept reținute de prima instanță. Cât timp instanța de apel s-a rezumat să afirme doar caracterul clar al considerentelor hotărârii primei instanțe cu privire la întinderea dreptului de proprietate al autorilor reclamantului, trimițând inexact, la concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, motivarea hotărârii nu este de natură să furnizeze reclamantului dovada că cererile și mijloacele de apărare formulate prin apel au fost serios examinate, iar instanța de recurs este în imposibilitate de a exercita controlul judiciar.

Așa fiind, pentru considerentele arătate, reținând și că vătămarea cauzată reclamantului nu poate fi înlăturată altfel, Înalta Curte, în baza art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 315 C. proc. civ., va admite recursul și va casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului declarat de reclamant. Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a avut în vedere că, în raport de limitele învestirii prin recurs, soluția pronunțată asupra apelului declarat de pârât a intrat în autoritate de lucru judecat, sens în care urmează a fi menținută de instanța de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul B.R.C. împotriva deciziei nr. 373A din 17 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 mai 2011.