ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4002/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 20499/3/2008, reclamanții S.M. și S.C. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin Primarul General, și Primarul General al municipiului București, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună obligarea acestora la acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 300 m.p. și construcția existentă pe acesta, situate în București, str. Dealul Țugulea, ca efect al refuzului pârâtei de a soluționa notificarea ce i-a fost adresată sub nr. 1594/2001, în baza Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 553 din 15 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea și a obligat pe pârâți să acorde reclamanților măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul compus din construcție și teren în suprafață de 300 m.p., situat în București, str. Dealul Țugulea, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză de expert P.E. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a constatat că, prin notificarea înregistrată din 16 iulie 2001, reclamanții au solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul situat în București, str. Dealul Țugulea (fost D.G. și anterior V.D.), compus din teren în suprafață de 300 m.p.

și construcție, notificare ce nu a fost soluționată nici până în prezent, de unitatea deținătoare. Cu actele depuse la dosar, reclamanții au făcut dovada că sunt moștenitorii părinților lor, S.S. și S.C. (certificat de moștenitor nr. x/1986), iar aceștia dobândiseră imobilul în baza contractului de vânzare-cumpărare transcris în registrul de transcripțiuni la 06 iulie 1939. Conform relațiilor existente la dosar, comunicate de Primăria sectorului 6, precum și de Primăria Municipiului București, imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 69/l966, fiind expropriat, iar, potrivit declarațiilor autentice aflate la dosar filele 72 și 73, reclamanții au arătat că părinții lor nu au încasat nicio despăgubire pentru bun, declarație ce se coroborează cu adresa emisă de SC O. SA, aflată la fila 23 dosar.

Potrivit raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză coroborat și cu adresa Primăriei municipiului București (fila 24), rezultă că terenul în litigiu este în prezent afectat de elemente de sistematizare, restituirea lui, în natură, nefiind posibilă în aceste condiții. Ca urmare, Tribunalul, în raport și de dispozițiile art. 1 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, a apreciat ca întemeiată acțiunea reclamanților, dispunând obligarea pârâților să acorde acestora măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul mai sus menționat, astfel cum a fost identificat, prin raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții S.M. și S.C., criticând-o ca nelegală și netemeinică.

Prin decizia civilă nr. 471/ A din 6 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins apelul declarat de reclamanți, ca nefondat. În pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut că, prin apelul formulat, reclamanții aduc critici referitor la tipul de măsuri reparatorii la care consideră că sunt îndreptățiți potrivit Legii nr. 10/2001, precum și referitor la faptul că instanța de fond nu a respins excepția prematurității ridicată de către pârâți prin întâmpinarea formulată în primă instanță și a necompetenței instanței de a soluționa, pe fond, notificarea. Cu privire la prima critică, la data de 11 martie 2010, apelanții au învederat faptul că au identificat trei imobile despre care au arătat că, în opinia lor, îndeplinesc condițiile necesare în vederea acordării în compensare, situate în București, Bd.

Timișoara X; Bd. Timișoara Y și în str. Munților. La solicitarea instanței, de a se depune, la dosar, lista terenurilor disponibile care ar putea fi acordate în compensare, conform art. 1 alin. (2) și (5) din Legea nr. 10/2001, Primăria municipiului București, Direcția Juridic, Contencios, Legislație a comunicat adresa din 14 aprilie 2010, prin care a arătat că „în acest moment, Municipalitatea nu are posibilitatea atribuirii în compensare a acestor bunuri potrivit prevederilor art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, deoarece nu a fost finalizată operațiunea de inventariere a acestora” (fila 35 din dosarul de apel).

La solicitarea instanței, de a se comunica situația juridică a celor trei terenuri solicitate a fi acordate în compensare, Primăria municipiului București, Direcția Patrimoniu a depus la dosar adresa din 29 octombrie 2010, prin care a arătat că bunurile imobile nu au un statul juridic cert, având în vedere faptul că nu a fost finalizată procedura de restituire a imobilelor terenuri, cu sau fără construcții, aplicată în baza Legilor proprietății (filele 103-104 din dosarul de apel). Cu privire la istoricul de rol fiscal pentru cele trei terenuri solicitate a fi acordate în compensare, prin adresa din 13 decembrie 2010, Primăria sectorului 6, Serviciul Public pentru Finanțe Publice Locale a comunicat următoarele relații (filele 134-136 din dosarul de apel): - la adresa din București, bd.

Timișoara X figurează SC R.E.S.B.R. SA. Începând cu data de 13 august 2007, societatea figurează cu drept de folosință asupra unui teren în suprafață totală de 20.062,30 m.p. - la adresa din București, bd. Timișoara Y, ca și la adresa din București, bd. Timișoara Z, figurează în evidențele fiscale SC S.I. SRL, cu două suprafețe de teren, de 161,71 m.p., respectiv de 113,43 m.p., dobândite în baza contractului de vânzare-cumpărare din 31 decembrie 1997, precum și cu clădiri ce au fost dobândite prin contractele de vânzare-cumpărare din 31 decembrie 1997 și din 31 decembrie 2002, clădiri ce au fost ulterior înstrăinate către SC V.D. SRL. De asemenea, la adresa din București, bd. Timișoara X, sector 6 figurează în evidențele fiscale blocul de locuințe nr. X. - la adresa din București, bd.

Timișoara Z, figurează înscrisă SC S.I. SRL, cu teren în suprafață totală de 27.314 m.p., din care suprafață ocupată de construcții este de 8.601 m.p., în baza contractului de vânzare-cumpărare din 31 decembrie 1997. În prezent, figurează SC V.D. SRL cu teren în proprietate, având suprafața totală de 27.314 m.p., liber de construcții. - la adresa din București, str. Munților, figurează înscris teren în suprafață de 200 m.p. și construcția de pe acesta, fiind înregistrate în evidențele fiscale în baza declarației depuse de S.I. în anul 1952. În baza contractului autentificat, construcția a fost înstrăinată către O.G.D., terenul urmând regimul juridic prevăzut de art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974.

Din oficiu, în temeiul dispozițiilor art. 129 alin. (5) raportat la art. 298 și art. 295 alin. (2) C. proc. civ., în baza rolului activ, Curtea a dispus efectuarea unei expertize topografice, care să identifice cele trei terenuri solicitate a fi acordate în compensare, situate în București, bd. Timișoara X; bd.

Timișoara Y și în str. Munților, cu suprafață, vecinătăți, amplasament, schiță cadastrală; să se stabilească dacă cele trei terenuri sunt libere de construcții sau afectate de servituți legale sau alte amenajări de utilitate publică, să se precizeze dacă sunt impedimente pentru restituirea lor prin compensare; precum și a unei expertize de evaluare, prin care să fie stabilită valoarea de circulație a imobilului-construcție notificat, situat în București, str. Dealu Țugulea, în prezent demolată, în modalitatea prevăzută de art. 11 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (având în vedere faptul că imobilul-teren notificat, imposibil de restituit în natură, a fost evaluat în primă instanță) și prin care să se stabilească echivalența valorică între imobilul notificat, compus din teren și construcție, și cele trei terenuri solicitate a fi acordate în compensare.

În baza onorariului provizoriu achitat de apelanți, expertul topograf numit de instanță a solicitat informații la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară București pentru imobilele solicitate a fi acordate în compensare, a convocat părțile în vederea identificării în teren a celor trei imobile, comunicând la dosar următoarele concluzii (filele 144-165): - pentru imobilul din str. Munților, a fost atribuit număr cadastral x și este înscris în cartea funciară x - acest teren nu poate fi restituit prin compensare. - pentru imobilul din Bd. Timișoara X, a fost atribuit număr cadastral 834, a fost dezmembrat în 15 loturi, cu numerele cadastrale x - acest teren nu poate fi restituit prin compensare.

- imobilul situat în Bd. Timișoara Y, nu figurează înscris în evidențele cadastrale. Expertul a mai comunicat instanței faptul că, cu ocazia convocării părților la fața locului, a identificat imobilul situat pe bd. Timișoara Y, care este împrejmuit cu gard de beton și este ocupat de firma SC R.E.S.B.R. SA. Din calculul grafic al suprafeței acestui imobil a reieșit că are o suprafață de aprox. 25.925 m.p., iar pentru realizarea acestei lucrări topografice complexe, a solicitat mărirea onorariului de expertiză la suma de 6.250 lei, respectiv câte 2.500 lei pe fiecare hectar supus expertizării topografice. Față de acestea, expertul topograf a concluzionat că două din cele trei imobile expertizate, respectiv imobilele din str. Munților și cel din Bd.

Timișoara X, nu pot fi restituite prin compensare și a solicitat termen pentru a se efectua expertiza topografică a celui de-al treilea imobil, situat în Bd. Timișoara Y, cu modificarea obiectivelor expertizei. În consecință, instanța a stabilit ca obiective identificarea cu suprafață, vecinătăți, amplasament și schiță topografică a acestui imobil, identificarea din totalul acestei suprafețe a unei suprafețe de teren ce ar putea fi acordată în compensare apelanților-reclamanți, care să fie liberă de construcții, care să nu fie afectată de servituți legale sau alte amenajamente de utilitate publică și care să nu fie necesară desfășurării activității societății SC R.E.S.B.R. SA.

Pentru efectuarea acestui raport de expertiză, instanța a stabilit în sarcina apelanților un onorariu provizoriu în sumă de 6.250 lei, respectiv câte 2.500 lei pentru fiecare hectar, având în vedere suprafața mare supusă expertizării, de peste 2,50 ha, precum și onorariile care se stabilesc de obicei în expertize similare. În cauză a fost acordat un termen de două luni pentru a se da posibilitatea apelanților să achite onorariul de expertiză, însă, la termenul din data de 18 martie 2011, părțile nu au achitat onorariul de expertiză.

Pentru aceleași considerente, expuse în cele ce preced, cererea apelanților, de micșorare a onorariului de expertiză, a fost respinsă conform încheierii de la acest termen, fiind acordat un nou termen apelanților pentru a li se da posibilitatea achitării lui, prin citație punându-li-se în vedere să achite o parte din onorariul de expert și fiind încunoștințați că au posibilitatea de a formula cerere de ajutor public judiciar, în condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 51/2008, în caz contrar urmând a se pune în discuție decăderea lor din probă. La termenul acordat, constatând că apelanții nu s-au conformat dispozițiilor instanței, Curtea a dispus decăderea acestora din proba cu expertiză topografică dispusă în cauză, în temeiul art. 170 alin. (3) și art. 171 raportat la art. 295 alin. (2) C. proc.

civ. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții S.M. și S.C., criticând-o pentru următoarele motive: În mod greșit, instanța de apel a dispus efectuarea unei expertize topografice, care nu a fost cerută de reclamanți, în locul expertizei tehnice (contabile) solicitate, în scopul identificării bunurilor ce pot fi acordate în compensare, cerere asupra căreia nu s-a pronunțat (art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ.). În ceea ce privește onorariul de expert stabilit, de 7.650 lei, apelanții au formulat cerere de reexaminare a acestuia, instanța de apel punându-le în vedere, în mod greșit, să formuleze cerere de ajutor public judiciar, deoarece o asemenea cerere nu ar fi îndeplinit condițiile legale pentru a fi admisă, veniturile părților fiind peste 800 lei (respectiv de 1.000 lei și 1.200 lei).

În consecință, nu au formulat cerere de ajutor public, însă au solicitat instanței să dispună plata onorariului de expert în sarcina intimaților, reducerea onorariului solicitat de expertul desemnat sau numirea unui alt expert ale cărui onorarii sunt mai reduse, depunând în acest sens un extras de pe portalul instanțelor privind Dosarul nr. 7487/2/2009 (cu privire la onorarii sensibil mai mici).

Invocă, în susținerea cererilor anterior menționate art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (protecția proprietății), capitolul I din Normele metodologice de aplicare a Legii 10/2001, coroborat cu art. 6 din Convenție (dreptul la uni proces echitabil), art. 21 din Constituția României (accesul liber la justiție), art. 50 alin. (1) și art. 1 alin. (5) din aceeași lege, întrucât prevederile din actul normativ enunțat, referitoare la scutirea de la plata taxei de timbru apar ca fiind lipsite de conținut în fața unor onorarii de expertiză exorbitante, imposibil de achitat de părți, care sunt pensionari.

Decizia recurată este criticabilă și prin aceea că, în lipsa identificării efective a unui bun care să poată fi acordat în compensare, instanța trebuia să admită apelul și să dispună obligarea pârâților să le acorde măsuri reparatorii prin echivalent, constând în compensare cu alt bun (sentința civilă 1265 din 05 octombrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. 13065/3/2006, rămasă definitivă și irevocabilă).

Au susținut și că, față de cererea de chemare în judecată a Primarului General al municipiului București, a Primăriei municipiului București și a Consiliului General al municipiului București, având ca obiect inventarierea bunurilor care pot fi acordate în compensare, conform art. 1 alin. (5) din Legea 10/2001 și întocmirea listei unor astfel de bunuri, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 27562/3/2010, instanța avea posibilitatea suspendării apelului până la soluționarea irevocabilă a cauzei respective, în temeiul art. 129 C. proc. civ. Recurenții reclamanți au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și, pe fond, acordarea de masuri reparatorii prin compensare cu alte bunuri, iar, în subsidiar, trimiterea cauza, spre rejudecare, Curții de Apel în vederea efectuării unei expertize contabile și identificării bunurilor ce pot fi acordate în compensare.

Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește nepronunțarea instanței asupra cererii de încuviințare a efectuării unei expertize contabile în vederea identificării bunurilor disponibile, susceptibile a fi acordate în compensare, critica va fi analizată din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ., deoarece se referă la încălcarea unei forme procedurale, prevăzută de lege sub sancțiunea nulității, în condițiile art. 105 alin. (2) din același cod. Nu se poate reține încadrarea susținerilor de mai sus în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc.

civ., invocate de recurenți, deoarece nu vizează nepronunțarea asupra cererii de chemare în judecată, nici interpretarea greșită a unui act juridic și nici încălcarea unor dispoziții de drept substanțial. Din această perspectivă, critica privind expertiza contabilă este neîntemeiată. Reclamanții au solicitat în apel, prin cererea depusă la 11 martie 2010, încuviințarea unei expertize contabile pentru identificarea bunurilor susceptibile de a fi acordate în compensare, de către pârâți, asupra căreia, într-adevăr, instanța nu s-a pronunțat. Cu toate acestea, nu sunt îndeplinite condițiile motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., deoarece nepronunțarea instanței asupra expertizei contabile cerute de reclamanți nu le creează acestora nicio vătămare, expertiza respectivă nefiind concludentă și utilă cauzei pentru identificarea bunurilor ce ar fi putut forma obiect al formei de reparație în echivalent pretinse de părți.

Astfel, expertiza contabilă reprezintă, în esență, o formă de cercetare științifică în vederea lămuririi modului în care sunt reflectate în documente și în evidența contabilă anumite fapte, împrejurări, situații de natură financiar contabilă. Or, nu aceste aspecte interesează în cauza de față în legătură cu imobilele din patrimoniul pârâților, ci în ce măsură, în acest patrimoniu, există bunuri disponibile a fi acordate în compensare în sensul Legii nr. 10/2001 (să se afle în domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, libere de construcții, neafectate de amenajări de utilitate publică sau servituți, care să nu facă obiectul altor legi de reparații și care să nu fie afectate îndeplinirii unui alt scop legal, prioritar compensării).

Pornind de la premisa din speță, în sensul că pârâții au comunicat faptul că nu dețin bunuri disponibile, revenea reclamanților obligația de a identifica asemenea bunuri conform art. 1169 C. civ., sens în care au și procedat, iar verificarea situației juridice a terenurilor menționate de aceste părți ca fiind disponibile nu putea avea loc decât prin încuviințarea unei expertize topografice, iar nu contabile. În consecință, în mod corect, Curtea de Apel a dispus efectuarea unei expertize topografice pentru individualizarea terenurilor și verificarea situației lor juridice din perspectiva titularilor de drepturi asupra acestor bunuri. Referitor la onorariul de expert, cererea reclamanților, de reducere a sumei de bani stabilite în sarcina lor cu acest titlu, a fost respinsă de către instanța de apel, măsură care nu poate fi cenzurată de prezenta instanță, deoarece nu se circumscrie unui motiv de nelegalitate în sensul celor reglementate de art. 304 C. proc.

civ., ci reprezintă o chestiune de apreciere a instanței care a determinat suma de bani cuvenită expertului. Cât privește susținerea privind inutilitatea formulării unei cereri de ajutor public judiciar referitor la onorariul expertului, întrucât o asemenea cerere ar fi primit o soluție nefavorabilă în raport de veniturile părților, aceasta este nefondată. Potrivit art. 8 alin. (3) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, „ajutorul public judiciar se poate acorda și în alte situații (decât cele prevăzute la alin. (1) și (2), proporțional cu nevoile solicitantului, în cazul în care costurile certe sau estimate ale procesului sunt de natură să îi limiteze accesul efectiv la justiție”.

Prin urmare, admiterea cererii de ajutor public judiciar, sub forma plății onorariului de expert, nu este condiționată de situarea veniturilor solicitanților în limitele prevăzute de art. 8 alin. (1) și (2) din actul normativ în discuție. Neînțelegând să formuleze cerere de ajutor public judiciar, nu se poate reține în favoarea reclamanților încălcarea dispozițiilor din dreptul intern și european, privind liberul acces la justiție și dreptul la un proces echitabil, dreptul național reglementând calea de a obține asistență judiciară în materie, absența demersului părților în acest sens fiindu-le imputabilă în mod exclusiv. Referitor la înlocuirea expertului desemnat de instanță cu un alt expert ce ar fi pretins un onorariu mai mic decât cel solicitat și încuviințat în litigiul de față, critica recurenților este, de asemenea, neîntemeiată.

În primul rând, pretențiile expertului în legătură cu un anumit cuantum al onorariului sunt supuse cenzurii instanței, iar, în speță, aceasta a decis că suma solicitată este corectă în raport de mărimea suprafeței expertizate și de valoarea unui ha de teren, cum s-a arătat în precedent, aprecierea instanței neputând fi examinată de instanța de recurs. Pe de altă parte, un onorariu mai mic pretins de alt expert într-un alt dosar, chiar pentru terenuri din aceeași zonă cu cel din litigiu, pe lângă faptul că poate fi determinat de un alt grad de complexitate a lucrării, în raport de obiectivele stabilite de la caz la caz, nu poate constitui un motiv temeinic de înlocuire a expertului, atât timp cât procedura de desemnare a respectat condițiile prevăzute de lege (art. 202 C. proc.

civ.), iar onorariul a fost încuviințat de către instanță. În consecință, au fost respectate toate dispozițiile legale în materie de stabilire a onorariului de expert, reclamanții nu au uzat de posibilitatea oferită de lege pentru a obține ajutor public în ceea ce privește suma de bani stabilită cu acest titlu și, ca atare, nu se poate reține încălcarea dreptului de acces la justiție sau la un proces echitabil.

În același sens, nu se poate reține nici încălcarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece o asemenea chestiune vizează analiza fondului dreptului pretins de părți, din perspectiva formei de reparație în echivalent cuvenită acestora, iar la o asemenea examinare, instanța de apel nu a mai procedat (pentru unul dintre terenurile solicitate a fi acordate în compensare), tocmai în raport de atitudinea procesuală a reclamanților, care nu achitat onorariul de expert stabilit în sarcina lor și nici nu au formulat cerere de asistență judiciară privind onorariul respectiv. Nici susținerea referitoare la acordarea unui alt bun în compensare în lipsa identificării unui asemenea bun, probabil dintre cele trei imobile deja identificate de către reclamanți, nu este întemeiată.

În absența existenței unor bunuri disponibile în patrimoniul unității notificate, aspect pe care recurenții nu au reușit să-l combată, după cum s-a reținut în fapt de către Curtea de Apel, și a individualizării unui asemenea bun, de către părțile interesate, în condițiile art. 1169 C. civ., o asemenea formă de reparație în echivalent nu poate fi acordată. Referitor la existența unui alt litigiu pe rolul instanțelor, având ca obiect obligarea pârâților să inventarieze și să întocmească lista bunurilor disponibile în condițiile art. 1 alin. (5) C. proc. civ., recurenții au susținut în mod greșit încălcarea art. 129 C. proc. civ., în raport de neluarea măsurii suspendării cauzei, de către instanța de apel.

Rolul activ al instanței, prevăzut de art. 129 C. proc. civ., nu poate constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia dintre părți și în apărarea intereselor acesteia. Reclamanții au avut posibilitatea formulării unei cereri de suspendare a cauzei în condițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., sens în care nu au procedat, astfel încât nu se poate imputa instanței omisiunea de a dispune suspendarea cauzei potrivit textului de lege menționat. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că susținerile recurenților sunt în totalitate nefondate, urmând ca, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul ca atare, nefiind întrunite cerințele motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții S.M. și S.C. împotriva deciziei civile nr. 471/ A din 06 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iunie 2012.