ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4002/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4002/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția

a III-a civilă, sub nr. 20499/3/2008, reclamanții S.M. și S.C. au chemat în

judecată pe pârâții Municipiul București, prin Primarul General, și Primarul

General al municipiului București, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va

pronunța, să dispună obligarea acestora la acordarea de despăgubiri pentru

terenul în suprafață de 300 m.p. și construcția existentă pe acesta, situate în

București, str. Dealul Țugulea, ca efect al refuzului pârâtei de a soluționa

notificarea ce i-a fost adresată sub nr. 1594/2001, în baza Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 553 din 15

aprilie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea și

a obligat pe pârâți să acorde reclamanților măsuri reparatorii în echivalent

pentru imobilul compus din construcție și teren în suprafață de 300 m.p., situat în București, str. Dealul Țugulea, astfel cum a fost identificat prin raportul de

expertiză tehnică efectuat în cauză de expert P.E.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a

constatat că, prin notificarea înregistrată din 16 iulie 2001, reclamanții au

solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, acordarea de despăgubiri bănești pentru

imobilul situat în București, str. Dealul Țugulea (fost D.G. și anterior V.D.),

compus din teren în suprafață de 300 m.p. și construcție, notificare ce nu a

fost soluționată nici până în prezent, de unitatea deținătoare.

Cu actele depuse la dosar,

reclamanții au făcut dovada că sunt moștenitorii părinților lor, S.S. și S.C. (certificat

de moștenitor nr. x/1986), iar aceștia dobândiseră imobilul în baza contractului

de vânzare-cumpărare transcris în registrul de transcripțiuni la 06 iulie 1939.

Conform relațiilor existente la

dosar, comunicate de Primăria sectorului 6, precum și de Primăria Municipiului

București, imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 69/l966,

fiind expropriat, iar, potrivit declarațiilor autentice aflate la dosar filele

72 și 73, reclamanții au arătat că părinții lor nu au încasat nicio despăgubire

pentru bun, declarație ce se coroborează cu adresa emisă de SC O. SA, aflată la

fila 23 dosar.

Potrivit raportului de expertiză

tehnică efectuat în cauză coroborat și cu adresa Primăriei municipiului București

(fila 24), rezultă că terenul în litigiu este în prezent afectat de elemente de

sistematizare, restituirea lui, în natură, nefiind posibilă în aceste condiții.

Ca urmare, Tribunalul, în raport și

de dispozițiile art. 1 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, a apreciat ca întemeiată

acțiunea reclamanților, dispunând obligarea pârâților să acorde acestora măsuri

reparatorii în echivalent pentru imobilul mai sus menționat, astfel cum a fost

identificat, prin raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel reclamanții S.M. și S.C., criticând-o ca nelegală și netemeinică.

Prin decizia civilă nr. 471/ A din 6

mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins apelul

declarat de reclamanți, ca nefondat.

În pronunțarea acestei decizii,

Curtea a reținut că, prin apelul formulat, reclamanții aduc critici referitor

la tipul de măsuri reparatorii la care consideră că sunt îndreptățiți potrivit

Legii nr. 10/2001, precum și referitor la faptul că instanța de fond nu a

respins excepția prematurității ridicată de către pârâți prin întâmpinarea

formulată în primă instanță și a necompetenței instanței de a soluționa, pe

fond, notificarea.

Cu privire la prima critică, la data

de 11 martie 2010, apelanții au învederat faptul că au identificat trei imobile

despre care au arătat că, în opinia lor, îndeplinesc condițiile necesare în

vederea acordării în compensare, situate în București, Bd. Timișoara X; Bd.

Timișoara Y și în str. Munților.

La solicitarea instanței, de a se

depune, la dosar, lista terenurilor disponibile care ar putea fi acordate în

compensare, conform art. 1 alin. (2) și (5) din Legea nr. 10/2001, Primăria municipiului

București, Direcția Juridic, Contencios, Legislație a comunicat adresa din 14

aprilie 2010, prin care a arătat că „în acest moment, Municipalitatea nu are

posibilitatea atribuirii în compensare a acestor bunuri potrivit prevederilor art.

1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, deoarece nu a fost finalizată operațiunea de

inventariere a acestora” (fila 35 din dosarul de apel).

La solicitarea instanței, de a se

comunica situația juridică a celor trei terenuri solicitate a fi acordate în

compensare, Primăria municipiului București, Direcția Patrimoniu a depus la

dosar adresa din 29 octombrie 2010, prin care a arătat că bunurile imobile nu

au un statul juridic cert, având în vedere faptul că nu a fost finalizată

procedura de restituire a imobilelor terenuri, cu sau fără construcții,

aplicată în baza Legilor proprietății (filele 103-104 din dosarul de apel).

Cu privire la istoricul de rol

fiscal pentru cele trei terenuri solicitate a fi acordate în compensare, prin

adresa din 13 decembrie 2010, Primăria sectorului 6, Serviciul Public pentru

Finanțe Publice Locale a comunicat următoarele relații (filele 134-136 din

dosarul de apel):

- la adresa din București, bd.

Timișoara X figurează SC R.E.S.B.R. SA. Începând cu data de 13 august 2007,

societatea figurează cu drept de folosință asupra unui teren în suprafață

totală de 20.062,30 m.p.

- la adresa din București, bd.

Timișoara Y, ca și la adresa din București, bd. Timișoara Z, figurează în

evidențele fiscale SC S.I. SRL, cu două suprafețe de teren, de 161,71 m.p., respectiv de 113,43 m.p., dobândite în baza contractului de vânzare-cumpărare din 31

decembrie 1997, precum și cu clădiri ce au fost dobândite prin contractele de

vânzare-cumpărare din 31 decembrie 1997 și din 31 decembrie 2002, clădiri ce au

fost ulterior înstrăinate către SC V.D. SRL. De asemenea, la adresa din

București, bd. Timișoara X, sector 6 figurează în evidențele fiscale blocul de

locuințe nr. X.

- la adresa din București, bd.

Timișoara Z, figurează înscrisă SC S.I. SRL, cu teren în suprafață totală de 27.314 m.p., din care suprafață ocupată de construcții este de 8.601 m.p., în baza contractului de vânzare-cumpărare din 31 decembrie 1997. În prezent, figurează SC

V.D. SRL cu teren în proprietate, având suprafața totală de 27.314 m.p., liber de construcții.

- la adresa din București, str.

Munților, figurează înscris teren în suprafață de 200 m.p. și construcția de pe acesta, fiind înregistrate în evidențele fiscale în baza declarației

depuse de S.I. în anul 1952. În baza contractului autentificat, construcția a

fost înstrăinată către O.G.D., terenul urmând regimul juridic prevăzut de art. 30

alin. (2) din Legea nr. 58/1974.

Din oficiu, în temeiul dispozițiilor

art. 129 alin. (5) raportat la art. 298 și art. 295 alin. (2) C. proc. civ., în

baza rolului activ, Curtea a dispus efectuarea unei expertize topografice, care

să identifice cele trei terenuri solicitate a fi acordate în compensare,

situate în București, bd. Timișoara X; bd. Timișoara Y și în str. Munților, cu

suprafață, vecinătăți, amplasament, schiță cadastrală; să se stabilească dacă

cele trei terenuri sunt libere de construcții sau afectate de servituți legale

sau alte amenajări de utilitate publică, să se precizeze dacă sunt impedimente

pentru restituirea lor prin compensare; precum și a unei expertize de evaluare,

prin care să fie stabilită valoarea de circulație a imobilului-construcție

notificat, situat în București, str. Dealu Țugulea, în prezent demolată, în

modalitatea prevăzută de art. 11 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (având în

vedere faptul că imobilul-teren notificat, imposibil de restituit în natură, a fost

evaluat în primă instanță) și prin care să se stabilească echivalența valorică

între imobilul notificat, compus din teren și construcție, și cele trei

terenuri solicitate a fi acordate în compensare.

În baza onorariului provizoriu

achitat de apelanți, expertul topograf numit de instanță a solicitat informații

la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară București pentru imobilele

solicitate a fi acordate în compensare, a convocat părțile în vederea identificării

în teren a celor trei imobile, comunicând la dosar următoarele concluzii

(filele 144-165):

- pentru imobilul din str. Munților,

a fost atribuit număr cadastral x și este înscris în cartea funciară x - acest

teren nu poate fi restituit prin compensare.

- pentru imobilul din Bd. Timișoara X,

a fost atribuit număr cadastral 834, a fost dezmembrat în 15 loturi, cu

numerele cadastrale x - acest teren nu poate fi restituit prin compensare.

- imobilul situat în Bd. Timișoara Y,

nu figurează înscris în evidențele cadastrale.

Expertul a mai comunicat instanței

faptul că, cu ocazia convocării părților la fața locului, a identificat imobilul

situat pe bd. Timișoara Y, care este împrejmuit cu gard de beton și este ocupat

de firma SC R.E.S.B.R. SA. Din calculul grafic al suprafeței acestui imobil a

reieșit că are o suprafață de aprox. 25.925 m.p., iar pentru realizarea acestei lucrări topografice complexe, a solicitat mărirea onorariului de expertiză la

suma de 6.250 lei, respectiv câte 2.500 lei pe fiecare hectar supus

expertizării topografice.

Față de acestea, expertul topograf a

concluzionat că două din cele trei imobile expertizate, respectiv imobilele din

str. Munților și cel din Bd. Timișoara X, nu pot fi restituite prin compensare

și a solicitat termen pentru a se efectua expertiza topografică a celui de-al

treilea imobil, situat în Bd. Timișoara Y, cu modificarea obiectivelor

expertizei.

În consecință, instanța a stabilit

ca obiective identificarea cu suprafață, vecinătăți, amplasament și schiță

topografică a acestui imobil, identificarea din totalul acestei suprafețe a

unei suprafețe de teren ce ar putea fi acordată în compensare

apelanților-reclamanți, care să fie liberă de construcții, care să nu fie

afectată de servituți legale sau alte amenajamente de utilitate publică și care

să nu fie necesară desfășurării activității societății SC R.E.S.B.R. SA.

Pentru efectuarea acestui raport de

expertiză, instanța a stabilit în sarcina apelanților un onorariu provizoriu în

sumă de 6.250 lei, respectiv câte 2.500 lei pentru fiecare hectar, având în

vedere suprafața mare supusă expertizării, de peste 2,50 ha, precum și onorariile care se stabilesc de obicei în expertize similare.

În cauză a fost acordat un termen de

două luni pentru a se da posibilitatea apelanților să achite onorariul de

expertiză, însă, la termenul din data de 18 martie 2011, părțile nu au achitat

onorariul de expertiză. Pentru aceleași considerente, expuse în cele ce preced,

cererea apelanților, de micșorare a onorariului de expertiză, a fost respinsă

conform încheierii de la acest termen, fiind acordat un nou termen apelanților

pentru a li se da posibilitatea achitării lui, prin citație punându-li-se în

vedere să achite o parte din onorariul de expert și fiind încunoștințați că au

posibilitatea de a formula cerere de ajutor public judiciar, în condițiile

prevăzute de O.U.G. nr. 51/2008, în caz contrar urmând a se pune în discuție

decăderea lor din probă.

La termenul acordat, constatând că

apelanții nu s-au conformat dispozițiilor instanței, Curtea a dispus decăderea

acestora din proba cu expertiză topografică dispusă în cauză, în temeiul art. 170

alin. (3) și art. 171 raportat la art. 295 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamanții S.M. și S.C., criticând-o pentru următoarele

motive:

În mod greșit, instanța de apel a

dispus efectuarea unei expertize topografice, care nu a fost cerută de

reclamanți, în locul expertizei tehnice (contabile) solicitate, în scopul identificării

bunurilor ce pot fi acordate în compensare, cerere asupra căreia nu s-a

pronunțat (art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ.).

În ceea ce privește onorariul de

expert stabilit, de 7.650 lei, apelanții au formulat cerere de reexaminare a

acestuia, instanța de apel punându-le în vedere, în mod greșit, să formuleze

cerere de ajutor public judiciar, deoarece o asemenea cerere nu ar fi îndeplinit

condițiile legale pentru a fi admisă, veniturile părților fiind peste 800 lei

(respectiv de 1.000 lei și 1.200 lei).

În consecință, nu au formulat cerere

de ajutor public, însă au solicitat instanței să dispună plata onorariului de

expert în sarcina intimaților, reducerea onorariului solicitat de expertul

desemnat sau numirea unui alt expert ale cărui onorarii sunt mai reduse, depunând

în acest sens un extras de pe portalul instanțelor privind Dosarul nr. 7487/2/2009

(cu privire la onorarii sensibil mai mici).

Invocă, în susținerea cererilor anterior

menționate art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (protecția

proprietății), capitolul I din Normele metodologice de aplicare a Legii 10/2001,

coroborat cu art. 6 din Convenție (dreptul la uni proces echitabil), art. 21

din Constituția României (accesul liber la justiție), art. 50 alin. (1) și art.

1 alin. (5) din aceeași lege, întrucât prevederile din actul normativ enunțat, referitoare

la scutirea de la plata taxei de timbru apar ca fiind lipsite de conținut în fața

unor onorarii de expertiză exorbitante, imposibil de achitat de părți, care

sunt pensionari.

Decizia recurată este criticabilă și

prin aceea că, în lipsa identificării efective a unui bun care să poată fi

acordat în compensare, instanța trebuia să admită apelul și să dispună

obligarea pârâților să le acorde măsuri reparatorii prin echivalent, constând

în compensare cu alt bun (sentința civilă 1265 din 05 octombrie 2006 pronunțată

de Tribunalul București, secția a III-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. 13065/3/2006,

rămasă definitivă și irevocabilă).

Au susținut și că, față de cererea

de chemare în judecată a Primarului General al municipiului București, a

Primăriei municipiului București și a Consiliului General al municipiului București,

având ca obiect inventarierea bunurilor care pot fi acordate în compensare,

conform art. 1 alin. (5) din Legea 10/2001 și întocmirea listei unor astfel de

bunuri, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub

nr. 27562/3/2010, instanța avea posibilitatea suspendării apelului până la

soluționarea irevocabilă a cauzei respective, în temeiul art. 129 C. proc. civ.

Recurenții reclamanți au solicitat

admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și, pe fond, acordarea de

masuri reparatorii prin compensare cu alte bunuri, iar, în subsidiar, trimiterea

cauza, spre rejudecare, Curții de Apel în vederea efectuării unei expertize

contabile și identificării bunurilor ce pot fi acordate în compensare.

Analizând decizia civilă atacată în

raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

În ceea ce privește nepronunțarea

instanței asupra cererii de încuviințare a efectuării unei expertize contabile

în vederea identificării bunurilor disponibile, susceptibile a fi acordate în

compensare, critica va fi analizată din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., deoarece se referă la încălcarea unei forme procedurale, prevăzută de

lege sub sancțiunea nulității, în condițiile art. 105 alin. (2) din același

cod.

Nu se poate reține încadrarea

susținerilor de mai sus în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 8

și 9 C. proc. civ., invocate de recurenți, deoarece nu vizează nepronunțarea

asupra cererii de chemare în judecată, nici interpretarea greșită a unui act

juridic și nici încălcarea unor dispoziții de drept substanțial.

Din această perspectivă, critica

privind expertiza contabilă este neîntemeiată.

Reclamanții au solicitat în apel,

prin cererea depusă la 11 martie 2010, încuviințarea unei expertize contabile

pentru identificarea bunurilor susceptibile de a fi acordate în compensare, de

către pârâți, asupra căreia, într-adevăr, instanța nu s-a pronunțat.

Cu toate acestea, nu sunt

îndeplinite condițiile motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., deoarece nepronunțarea instanței asupra expertizei contabile cerute de

reclamanți nu le creează acestora nicio vătămare, expertiza respectivă nefiind

concludentă și utilă cauzei pentru identificarea bunurilor ce ar fi putut forma

obiect al formei de reparație în echivalent pretinse de părți.

Astfel, expertiza contabilă

reprezintă, în esență, o formă de cercetare științifică în vederea lămuririi

modului în care sunt reflectate în documente și în evidența contabilă anumite

fapte, împrejurări, situații de natură financiar contabilă.

Or, nu aceste aspecte interesează în

cauza de față în legătură cu imobilele din patrimoniul pârâților, ci în ce

măsură, în acest patrimoniu, există bunuri disponibile a fi acordate în

compensare în sensul Legii nr. 10/2001 (să se afle în domeniul privat al

unității administrativ-teritoriale, libere de construcții, neafectate de

amenajări de utilitate publică sau servituți, care să nu facă obiectul altor

legi de reparații și care să nu fie afectate îndeplinirii unui alt scop legal,

prioritar compensării).

Pornind de la premisa din speță, în

sensul că pârâții au comunicat faptul că nu dețin bunuri disponibile, revenea

reclamanților obligația de a identifica asemenea bunuri conform art. 1169 C.

civ., sens în care au și procedat, iar verificarea situației juridice a

terenurilor menționate de aceste părți ca fiind disponibile nu putea avea loc

decât prin încuviințarea unei expertize topografice, iar nu contabile.

În consecință, în mod corect, Curtea

de Apel a dispus efectuarea unei expertize topografice pentru individualizarea

terenurilor și verificarea situației lor juridice din perspectiva titularilor de

drepturi asupra acestor bunuri.

Referitor la onorariul de expert, cererea

reclamanților, de reducere a sumei de bani stabilite în sarcina lor cu acest

titlu, a fost respinsă de către instanța de apel, măsură care nu poate fi

cenzurată de prezenta instanță, deoarece nu se circumscrie unui motiv de

nelegalitate în sensul celor reglementate de art. 304 C. proc. civ., ci

reprezintă o chestiune de apreciere a instanței care a determinat suma de bani

cuvenită expertului.

Cât privește susținerea privind

inutilitatea formulării unei cereri de ajutor public judiciar referitor la

onorariul expertului, întrucât o asemenea cerere ar fi primit o soluție

nefavorabilă în raport de veniturile părților, aceasta este nefondată.

Potrivit art. 8 alin. (3) din O.U.G.

nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă,

„ajutorul public judiciar se poate

acorda și în alte situații (decât cele prevăzute la alin. (1) și (2),

proporțional cu nevoile solicitantului, în cazul în care costurile certe sau

estimate ale procesului sunt de natură să îi limiteze accesul efectiv la

justiție”.

Prin urmare, admiterea cererii de

ajutor public judiciar, sub forma plății onorariului de expert, nu este

condiționată de situarea veniturilor solicitanților în limitele prevăzute de art.

8 alin. (1) și (2) din actul normativ în discuție.

Neînțelegând să formuleze cerere de

ajutor public judiciar, nu se poate reține în favoarea reclamanților încălcarea

dispozițiilor din dreptul intern și european, privind liberul acces la justiție

și dreptul la un proces echitabil, dreptul național reglementând calea de a

obține asistență judiciară în materie, absența demersului părților în acest

sens fiindu-le imputabilă în mod exclusiv.

Referitor la înlocuirea expertului

desemnat de instanță cu un alt expert ce ar fi pretins un onorariu mai mic

decât cel solicitat și încuviințat în litigiul de față, critica recurenților este,

de asemenea, neîntemeiată.

În primul rând, pretențiile

expertului în legătură cu un anumit cuantum al onorariului sunt supuse cenzurii

instanței, iar, în speță, aceasta a decis că suma solicitată este corectă în

raport de mărimea suprafeței expertizate și de valoarea unui ha de teren, cum

s-a arătat în precedent, aprecierea instanței neputând fi examinată de instanța

de recurs.

Pe de altă parte, un onorariu mai

mic pretins de alt expert într-un alt dosar, chiar pentru terenuri din aceeași

zonă cu cel din litigiu, pe lângă faptul că poate fi determinat de un alt grad

de complexitate a lucrării, în raport de obiectivele stabilite de la caz la

caz, nu poate constitui un motiv temeinic de înlocuire a expertului, atât timp

cât procedura de desemnare a respectat condițiile prevăzute de lege (art. 202 C.

proc. civ.), iar onorariul a fost încuviințat de către instanță.

În consecință, au fost respectate

toate dispozițiile legale în materie de stabilire a onorariului de expert,

reclamanții nu au uzat de posibilitatea oferită de lege pentru a obține ajutor

public în ceea ce privește suma de bani stabilită cu acest titlu și, ca atare,

nu se poate reține încălcarea dreptului de acces la justiție sau la un proces

echitabil.

În același sens, nu se poate reține

nici încălcarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece o asemenea

chestiune vizează analiza fondului dreptului pretins de părți, din perspectiva

formei de reparație în echivalent cuvenită acestora, iar la o asemenea

examinare, instanța de apel nu a mai procedat (pentru unul dintre terenurile

solicitate a fi acordate în compensare), tocmai în raport de atitudinea

procesuală a reclamanților, care nu achitat onorariul de expert stabilit în

sarcina lor și nici nu au formulat cerere de asistență judiciară privind

onorariul respectiv.

Nici susținerea referitoare la

acordarea unui alt bun în compensare în lipsa identificării unui asemenea bun,

probabil dintre cele trei imobile deja identificate de către reclamanți, nu

este întemeiată. În absența existenței unor bunuri disponibile în patrimoniul

unității notificate, aspect pe care recurenții nu au reușit să-l combată, după

cum s-a reținut în fapt de către Curtea de Apel, și a individualizării unui

asemenea bun, de către părțile interesate, în condițiile art. 1169 C. civ., o asemenea

formă de reparație în echivalent nu poate fi acordată.

Referitor la existența unui alt

litigiu pe rolul instanțelor, având ca obiect obligarea pârâților să

inventarieze și să întocmească lista bunurilor disponibile în condițiile art. 1

alin. (5) C. proc. civ., recurenții au susținut în mod greșit încălcarea art. 129

C. proc. civ., în raport de neluarea măsurii suspendării cauzei, de către

instanța de apel.

Rolul activ al instanței, prevăzut

de art. 129 C. proc. civ., nu poate constitui temeiul substituirii instanței în

poziția procesuală a uneia dintre părți și în apărarea intereselor acesteia.

Reclamanții au avut posibilitatea formulării unei cereri de suspendare a cauzei

în condițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., sens în care nu au

procedat, astfel încât nu se poate imputa instanței omisiunea de a dispune

suspendarea cauzei potrivit textului de lege menționat.

Având în vedere aceste considerente,

Înalta Curte constată că susținerile recurenților sunt în totalitate nefondate,

urmând ca, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul ca

atare, nefiind întrunite cerințele motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304

pct. 5 și 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții S.M. și S.C. împotriva deciziei civile nr. 471/ A din 06

mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 1 iunie 2012.