ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2825/2012

Obiectul acțiunii ce a format obiectul dosarului nr. 3129/83/2008 al Tribunalului Satu Mare Prin acțiunea înregistrată la data de 20 august 2008 pe rolul Tribunalului Satu Mare și precizată ulterior, reclamanta SC N.C. SRL – Negrești Oaș a chemat în judecată Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să anuleze în parte Decizia de impunere nr. 79/2008 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală și Raportul de Inspecție fiscală din 30 aprilie 2008 cu privire la plata sumelor de 223.529 lei reprezentând TVA și 201.060 lei cu titlu de accesorii la TVA, precum și anularea în parte a Deciziei nr. 39629 din 07 iulie 2008 emisă de pârâtă în soluționarea contestației, cu cheltuieli de judecată. În motivare, reclamanta a arătat că, în perioada 09 aprilie 2008-30 aprilie 2008, Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare - Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii - Serviciul de Inspecție Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, în baza cererii de rambursare de TVA formulată de SC N.C. SRL – Negrești Oaș și a decontului de TVA din 25 iunie 2007, a efectuat un control privind modul de calculare și evidențiere de către societate a TVA pentru perioada 01 mai 2005-31 decembrie 2007. În urma verificărilor efectuate, a fost întocmit Raportul de inspecție fiscală, în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere nr. 79 din 30 aprilie 2008, reținându-se că societatea nu este îndreptățită la deducerea TVA-ului aferent bunurilor cumpărate, prin facturile fiscale din 31 iulie 2005, 12 decembrie 2005, 18 decembrie 2005, 22 decembrie 2005 și, pe cale de consecință, a fost stabilită în sarcina societății obligația de plată a sumelor de reținute prin actele contestate. Reclamanta arată că organul de control a stabilit în mod nelegal TVA suplimentară pentru perioada 01 ianuarie 2005-31 decembrie 2007, sumă la care a aplicat majorări de întârziere în sumă totală de 197.477 lei și penalități de întârziere în sumă de 3.583 lei, invocând lipsa elementelor care să confirme realitatea efectuării tranzacțiilor derulate de SC N.C. SRL – Negrești Oaș cu SC B.D.C.C. SRL – Brașov. Susține reclamanta că organele fiscale în mod greșit au reținut că reprezentanții SC B.D.C.C. SRL – Brașov nu au dat curs invitației de a se prezenta la sediul organelor de control în luna aprilie 2008 și că societatea respectivă nu a înregistrat venituri în situațiile financiare anuale depuse pentru anul 2005 și 2006, în scopul sustragerii de la plata impozitelor și taxelor datorate, aspecte care nu au legătură cu tranzacțiile de vânzări-cumpărări de utilaje și materiale de construcții efectuate în perioada 31 iulie 2005-22 decembrie 2005. Reclamanta mai susține că, așa cum rezultă din înscrisurile prezentate organului de control și depuse la dosarul cauzei, toate operațiunile derulate cu SC B.D.C.C. SRL – Brașov au fost reale și se încadrează în dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, având un caracter economic. Prin sentința nr. 289/CA din 30 aprilie 2009, Tribunalul Satu Mare a admis acțiunea reclamantei și, în consecință, a anulat în parte Decizia nr. 39629 din 07 iulie 2008 emisă de pârâtă în soluționarea contestației, a dispus anularea în parte a Deciziei de impunere nr. 79 din 30 aprilie 2008 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală și a Raportului de inspecție fiscală din 30 aprilie 2008 cu privire la plata sumelor de 223.529 lei reprezentând TVA și 201.060 lei cu titlu de accesorii TVA și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 9.965 lei cheltuieli de judecată.

Obiectul acțiunii ce a format obiectul dosarului nr. 3220/83/2008 al Tribunalului Satu Mare Prin acțiunea înregistrată la data de 20 august 2008 pe rolul Tribunalului Satu Mare sub dosar nr. 3220/83/2008, reclamanta SC N.C. SRL – Negrești Oaș a chemat în judecată pe pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea Deciziei de impunere nr. 80 din 30 aprilie 2008 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de Inspecția fiscală, a Raportului de inspecție fiscală din 30 aprilie 2008 și a Deciziei nr. 39629 din 07 iulie 2008 în ceea ce privește soluționarea contestației formulate împotriva celor două acte administrative apreciate ca fiind nelegale și netemeinice, să dispună înlăturarea obligației stabilite în sarcina societății privind plata sumelor de 96.670 lei impozit pe profit și 96.594 lei accesorii și obligare la cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, în urma aceluiași control menționat la pct. 1 din prezenta hotărâre, a fost întocmit Raportul de inspecție fiscală din 30 aprilie 2008, în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere nr. 80 din 30 aprilie 2008, prin care s-a reținut că societatea nu este îndreptățită la calcularea amortizării pentru utilajele cumpărate și la deducerea contravalorii materialelor de construcții achiziționate și, pe cale de consecință, s-a stabilit în sarcina societății obligația de plată a sumelor de 96.670 lei cu titlu de impozit pe profit și 96.594 lei cu titlu de accesorii. Reclamanta susține că în mod nelegal organul de control a procedat la calcularea unui impozit pe profit suplimentar pentru perioada 01 ianuarie 2005-31 decembrie 2007 în sumă totală de 96.670 lei, sumă la care a aplicat majorări de întârziere în sumă totală de 89.389 lei și penalități de întârziere în sumă de 7.205 lei. În motivarea aspectelor reținute, organul de control a invocat „lipsa elementelor care să confirme realitatea efectuării tranzacțiilor între SC N.C. SRL – Negrești Oaș și SC B.D.C.C. SRL – Brașov, întrucât reprezentanții SC B.D.C.C. SRL – Brașov nu au dat curs invitației de a se prezenta la sediul organelor de control și că societatea respectivă nu a înregistrat venituri în situațiile financiare anuale depuse pentru anul 2005 și 2006, în scopul sustragerii de la plata impozitelor și taxelor datorate. Reclamanta a susținut însă că, așa cum rezultă din înscrisurile prezentate organului de control toate operațiunile derulate cu SC B.D.C.C. SRL – Brașov sunt reale și se încadrează indispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, tranzacțiile având un caracter economic. În acest sens, arată reclamanta că a achiziționat de la societatea respectivă, conform facturilor fiscale, prețul a fost achitat integral, potrivit extraselor de cont, bunurile au fost recepționate, după cum rezultă din notele de recepție, au fost întocmite fișele mijloacelor fixe și, respectiv, bonurile de consum - pentru materialele de construcții, iar utilajele se regăsesc și în lista de evidență și inventariere a mijloacelor fixe, întocmită la data de 31 decembrie 2005, aflându-se și în prezent în patrimoniul societății, ceea ce face dovada faptului că operațiunile comerciale sunt reale. În plus, arată reclamanta că cele trei utilaje au făcut și obiectul unor contracte de închiriere. Totodată, reclamanta arată că nu există dispoziții legale care să impună, la achiziționarea bunurilor, menționarea pe facturi a elementelor de identificare a utilajelor - serie motor, serie sașiu, pentru recunoașterea realității operațiunii comerciale efectuate. Prin sentința nr. 565/CA din 19 decembrie 2008, Tribunalul Satu Mare a admis acțiunea formulată de reclamanta SC N.C. SRL – Negrești Oaș și, în consecință, a anulat în parte Decizia nr. 39629 din 07 iulie 2008 emisă de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare privind modul de soluționare a contestației din 29 mai 2008 formulată de reclamantă și a admis contestația fiscală în sensul că a anulat Decizia de impunere nr. 80 din 30 aprilie 2008 privind Raportul de inspecție fiscală din 30 aprilie 2008 cu privire la sumele de 96.670 lei impozit pe profit suplimentar și 96.594 lei accesorii, respectiv majorări și penalități. Prin aceeași sentință, tribunalul a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.504,30 lei cheltuieli de judecată și a respins excepțiile invocate de pârâta D.G.F.P. Satu Mare.

Recursurile declarate de Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare împotriva sentințelor pronunțate de tribunalul Satu Mare în cele două dosare Împotriva sentințelor pronunțate de Tribunalul Satu Mare – nr. 289/CA din 30 aprilie 2009 și nr. 565/CA din 19 decembrie 2008 – a declarat recursuri Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare în nume propriu și în reprezentarea A.F.P. Satu Mare, recursurile fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel Oradea. Prin Încheierea de ședință din 28 ianuarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. 3220/83/2008, s-a dispus conexarea acelui dosar la dosarul nr. 3219/83/2008. Prin Decizia nr. 55/CA din 28 ianuarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. 3219/83/2008, au fost admise recursurile declarate de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Satu Mare, în nume propriu și în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Satu Mare, au fost casate sentințele nr. 289/CA din 30 aprilie 2009 și 565/CA din 19 decembrie 2008 pronunțate de Tribunalul Satu Mare, cu reținerea cauzei spre soluționare de Curtea de apel, în primă instanță, cauza fiind trimisă spre repartizare aleatorie la un complet de primă instanță al Curții de apel, ca dosar nr. 189/35/CA/2010.

Hotărârea pronunțată de Curtea de apel, ca instanță de fond Prin sentința nr. 186/CA din 14 mai 2010, Curtea de Apel Oradea – secția comercială și de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiate, acțiunile formulate de reclamanta SC N.C. SRL – Negrești Oaș. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Prin actele administrativ-fiscale contestate, a fost stabilită în sarcina reclamantei obligația de plată a sumei de 223.529 lei, reprezentând TVA, plus accesorii în cuantum de 201.060 lei, precum și plata sumei de 96.670 lei, reprezentând impozit pe profit și accesorii aferente în cuantum de 96.594 lei. Organele fiscale au reținut că reclamanta nu avea dreptul de deducere a TVA și nici de deducere a cheltuielilor pentru materiale de construcție și a utilajelor achiziționate de la SC B.D.C.C. SRL – Brașov, întrucât nu există elemente care să confirme realitatea efectuării acestor tranzacții. Curtea de apel a reținut că, în urma verificărilor, organul fiscal a constatat că SC B.D.C.C. SRL – Brașov nu își desfășoară activitatea la sediul social declarat, că nu au fost înregistrate în contabilitatea acestei societăți veniturile realizate din livrarea de mărfuri către societatea reclamantă, conform facturilor menționate mai sus, respectiv că această societate nu a achitat impozitele și taxele datorate, aferente acestor operațiuni, precum și faptul că societatea nu a înregistrat venituri în situațiile financiare anuale pentru anii 2005 și 2006. Totodată, instanța a reținut că plata facturilor emise de SC B.D.C.C. SRL – Brașov a fost făcută de către reclamantă către o persoană fizică, D.V., cu care reclamanta nu are raporturi comerciale, dar de la care societatea vânzătoare a cumpărat un teren, conform contractului de vânzare cumpărare autentificat în data de 21 decembrie 2005, în vederea stingerii datoriei pe care SC B.D.C.C. SRL – Brașov o avea față de persoana fizică respectivă. Față de aceste aspecte, curtea de apel a reținut că nu există certitudini cu privire la realizarea efectivă a acestor tranzacții între societatea reclamantă și SC B.D.C.C. SRL – Brașov, astfel că în mod corect s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal conform cărora și a dispozițiilor art. 67 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Curtea de apel nu a avut în vedere expertizele întocmite în cauză de expertul contabil T.I., motivat de faptul că, față de obiectivele stabilite, expertizele au natură fiscală și nu contabilă, iar efectuarea lor era de competența unui expert fiscal conform prevederilor H.G. nr. 13/2008.

Recursul declarat de reclamanta SC N.C. SRL – Negrești Oaș împotriva sentinței civile nr. 186/CA din 14 mai 2010 5.1. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs societatea comercială reclamantă care a invocat motivul prevăzut la art. 304 pct. 3 C. proc. civ., precum și critici subsumate dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ. Astfel, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., societatea comercială reclamantă a susținut că hotărârea instanței de fond este nelegală, Curtea de apel conexând fără temei, prin Decizia nr. 55 din 28 ianuarie 2010, cele două cauze aflate în recurs pe rolul său, reținând pentru rejudecare o cauză în care, prin totalizare, sumele contestate au depășit pragul de 500.000 lei, prevăzut la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Mai susține că la data dezbaterii celor două recursuri, a invocat excepția necompetenței Curții de apel, prin Notele de ședință pe care le-a depus, fără ca instanța să se pronunțe asupra acestei excepții. Referitor la fondul cauzei, societatea comercială susține că prin aceleași Note de ședință a solicitat administrarea unor probe necesare elucidării cauzei, însă Curtea de apel a omis să se pronunțe, adoptând astfel o hotărâre netemeinică și nelegală, ceea ce impune casarea soluției și trimiterea cauzei pentru rejudecare aceleiași instanțe. În subsidiar, societatea comercială a solicitat admiterea acțiunilor conexate și anularea actelor administrative fiscale nelegale, hotărârea instanței de fond fiind dată cu aplicarea greșită a legii și greșita apreciere a probelor. Astfel, susține recurenta, Curta de apel a reținut o situație de fapt contrară probelor cauzei, care dovedesc realitatea tranzacțiilor efectuate, potrivit facturilor din litigiu, instanța de fond reținând fără nicio motivare că tranzacțiile respective nu au conținut economic. 5.2. Prin Decizia nr. 2399 pronunțată la data de 28 aprilie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de repunere în termenul de exercitare a recursului și a respins recursul declarat de SC N.C. SRL – Negrești Oaș împotriva sentinței nr. 186/CA din 14 mai 2010 a Curții de Apel Oradea – secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulat, reținând că sentința recurată a fost comunicată reclamantei la data de 14 iunie 2010, iar recursul a fost înregistrat la Curtea de Apel Oradea la data de 15 septembrie 2010, cu nerespectarea termenului legal de 15 zile de la data comunicării hotărârii. 5.3. Împotriva Deciziei nr. 2399 din 28 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția de contencios administrativ și fiscal, SC N.C. SRL – Negrești Oaș a formulat contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., susținând că decizia pronunțată este rezultatul unei greșeli materiale cu privire la comunicarea hotărârii instanței de fond. În esență, s-a susținut că sentința nr. 186/CA din 14 mai 2010 a Curții de Apel Oradea nu a fost niciodată comunicată societății, iar mențiunea de afișare a hotărârii la data de 14 iunie 2010, înscrisă în procesul-verbal de comunicare aflat la fila din dosarul de fond, nu corespunde realității. În acest sens, revizuenta a arătat că a formulat plângere penală pentru comiterea infracțiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., împotriva numitei L.E., agentul poștal care a înscris în mod nereal mențiunea comunicării prin afișare a sentinței recurate, plângere care a fost admisă prin Ordonanța nr. 373/II/2 din 21 octombrie 2011 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare, fiind desființate mențiunile nereal cuprinse în procesul-verbal de îndeplinire a procedurii de comunicare a sentinței nr. 186/CA din 14 mai 2010, care a fost încheiat de către L.E. la data de 14 iunie 2010. 5.4. Prin Decizia nr. 2051 din 26 aprilie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal, a admis contestația în anulare formulată de SC N.C. SRL – Negrești Oaș împotriva Deciziei nr. 2399 din 28 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția de contencios administrativ și fiscal, a anulat decizia respectivă și a fixat termen la data de 7 iunie 2012 pentru soluționarea recursului declarat de societate împotriva sentinței civile nr. 186/CA din 14 mai 2010 a Curții de Apel Oradea – secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. În esență, instanța a reținut că, din analiza actelor și lucrărilor dosarului, rezultă că reclamanta a luat cunoștință de conținutul sentinței recurate la data de 1 septembrie 2010 și a declarat recurs la data de 15 septembrie 2010, cu respectarea termenului de 15 zile prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 301 C. proc. civ., iar decizia contestată s-a întemeiat pe erori în identificarea și coroborarea datelor materiale determinante pentru aprecierea corectă a situației de fapt, caracterul de eroare materială fiind dat de împrejurarea că la baza judecății emise de instanța de recurs asupra excepției de tardivitate stă o eronată reprezentare a situației de fapt cu privire la modul de îndeplinire a procedurii de comunicare a sentinței recurate. II. Soluția adoptată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 2825 din 7 iunie 2012 și considerentele acesteia Recursul formulat de societatea comercială este nefondat, fiind respins pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare. 1. În ceea ce privește motivul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., instanța de recurs reține că este neîntemeiat. În cauză, este necontestat că prin Încheierea din 28 ianuarie 2010 și prin Decizia nr. 55 din 28 ianuarie 2010 Curtea de Apel Oradea a conexat Dosarul nr. 3220/83/CA/2008 la Dosarul nr. 3219/83/CA/2008, a casat sentința civilă nr. 289/2009 și, respectiv sentința civilă nr. 565/2008 pronunțate de Tribunalul Satu Mare și a reținut cauza pentru competentă soluționare în primă instanță. Împotriva acestei decizii, societatea comercială a formulat o contestație în anulare privind soluția de conexare a celor două dosare și de reținere a cauzei pentru competentă soluționare, contestație în anulare care a fost respinsă ca nefondată prin Decizia nr. 369/CA din 6 mai 2010. Or, în condițiile intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 202/2010, prin recursul de față nu mai poate fi pusă în discuție problema competenței materiale – art. 159 1 alin. (2) C. proc. civ., modificat și completat prin art. I pct. 23 din Legea nr. 202/2010. Susținerea recurentei că ar fi invocat această excepție și prin Notele de ședință depuse cu ocazia dezbaterilor cauzei din data de 21 aprilie 2010, care au precedat pronunțarea sentinței civile nr. 186 din 14 mai 2010, este lipsită de temei. Astfel, din încheierea din 21 aprilie 2010, rezultă că societatea comercială nu a fost prezentă la dezbateri (fila 11), iar Notele de ședință au fost depuse după dezbateri, la data de 23 aprilie 2010. Oricum, soluția de conexare a celor două dosare, cu consecința cumulării sumelor contestate și depășirii pragului de 500.000 lei, ceea ce a atras competența materială a Curții de apel, este o soluție legală, fiind incidente prevederile art. 164 alin. (1) și (2) C. proc. civ. din moment ce, chiar dacă era vorba de două decizii de impunere, acestea se refereau la taxe și impozite stabilite acelorași operațiuni economice, existând în mod incontestabil, o strânsă legătură care impunea o mai bună administrare a justiției. 2. Instanța de recurs reține că și cel de-al doilea motiv de recurs este neîntemeiat. Astfel, este necontestat că atât TVA cât și impozitul pe profit privesc aceleași operațiuni economice în privința cărora organele fiscale și instanța de fond au reținut că nu sunt documentate ca fiind reale pentru a justifica pe de o parte deducerea TVA și, respectiv, pe de altă parte, deducerea ca și cheltuieli, la calculul impozitului pe profit. Așa cum a reținut și instanța de fond, în litigiu sunt operațiunile economice privind facturile din data de 31 iulie 2005 (3 facturi) și respectiv din data de 19 decembrie 2005 (3 facturi emise de SC B.D.C.C. SRL Brașov. Or, din probatoriile aflate la dosar, evidențiate în actele de inspecție fiscală, rezultă că organele de control au stabilit că această societate comercială nu își desfășura/ desfășoară activitatea la sediul social declarat, nu a avut înregistrată în contabilitatea sa veniturile realizate din livrarea mărfurilor în litigiu către societatea comercială recurentă, precum și că SC B.D.C.C. SRL Brașov nu a achitat taxele și impozitele aferente acestor operațiuni economice și, de altfel, în anii 2005-2006, nu a înregistrat venituri în situațiile financiare anuale. Mai mult, s-a stabilit că societatea comercială recurentă, pentru facturile în litigiu, a efectuat plăți în contul unei persoane fizice de la care recurenta achiziționase un teren, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat la data de 21 decembrie 2005. Astfel fiind, în mod judicios a reținut instanța de fond că organele fiscale au apreciat corect aplicabilitatea art. 11 alin. (1) din Codul fiscal potrivit cărora „La stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în înțelesul prezentului cod, autoritățile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacție care nu are scop economic sau pot reîncadra forma unei tranzacții pentru a reflecta conținutul economic al tranzacției”. 3. Critica referitoare la înlăturarea expertizelor efectuate de expertul contabil T.I. (fila 173 dosar nr. 3219/83/2008 al Tribunalului Satu Mare și fila 191 dosar nr. 3220/83/2008 al Tribunalului Satu Mare) este de asemenea neîntemeiată. La dosarul de recurs, înainte de dezbaterile din 7 iunie 2012, apărătorul recurentei a depus un extras de pe www.xxx.ro (fila 40) din care rezultă că la data de 5 iunie 2012 expertul judiciar T.I. apare că nu are numai specialitatea contabilitate ci și pe aceea de fiscalitate, act care este insuficient pentru a răsturna constatarea pe care instanța de fond o făcuse la data efectuării expertizelor – 28 noiembrie 2008. De altfel, înlăturarea celor două expertize este justificată și prin aceea că expertul s-a pronunțat pe aspecte care priveau interpretarea probelor cauzei, dispozițiilor legale incidente și corectitudinea stabilirii taxei și impozitului în litigiu în cauza de față, prerogative date de legiuitor în competența exclusivă a judecătorului învestit cu soluționarea cauzei. 4. Referitor la critica recursului privind omisiunea Curții de apel de a se pronunța asupra cererii de probatorii pe care societatea comercială recurentă o formulase prin Notele de ședință, instanța de recurs reține că această critică este neîntemeiată. Astfel, din actele și lucrările cauzei rezultă că în Dosarul nr. 189/35/CA/2010, dezbaterile ar fi trebuit să aibă loc la data de 21 aprilie 2010, când părțile legal citate, au lipsit, cauza fiind reținută pentru deliberare, pronunțarea fiind amânată la data de 28 aprilie 2010, 05 mai 2010, 12 mai 2010 și, respectiv, 14 mai 2010, când a fost pronunțată sentința civilă nr. 186/CA/ 2010, recurată în cauza de față. Într-adevăr, prin cererea depusă (fila 18 dosar nr. 189/35/CA/2010), societatea comercială a cerut – la data de 5 mai 2010 „probe testimoniale” și „o expertiză contabilă și fiscală”, cerere formulată după ce cauza rămăsese în pronunțare, astfel că cererea de probatorii fusese făcută cu încălcarea prevederilor art. 167 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora dovezile pot fi încuviințate și administrate numai până la începerea dezbaterilor. În concluzie, soluția instanței de fond este temeinică și legală, urmând ca recursul să fie respins ca nefondat.