ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3383/2012
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3383/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursurilor
de față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele
cauzei
Cadrul procesual
Prin acțiunea înregistrată inițial
pe rolul Tribunalului Călărași, la data de 06 martie 2009, reclamanta SC C.T.
SRL Călărași a solicitat, în contradictoriu cu D.G.F.P. Călărași, ca prin
hotărârea ce o va pronunța să dispună:
- anularea în parte a
Deciziei nr. 4 din 13 februarie 2009 emisă de D.G.F.P. Călărași - C.S.C.,
precum și a Deciziei nr. 1 din 23 februarie 2009 prin care s-a dispus
diminuarea pierderii fiscale cu suma de 397.489 lei, emisă de D.G.F.P. Călărași
- A.F.P.C.M. - A.I.F. în soluționarea contestațiilor pe care le-a formulat;
- admiterea
contestațiilor înregistrate la autoritatea pârâtă din 11 martie 2008, din 07
mai 2008 și din 07 noiembrie 2008 și anularea Deciziilor de impunere nr. 5 din 24
ianuarie 2008, nr. 35 din 24 martie 2008 și nr. 19 din 02 februarie 2007 toate
emise de A.F.P.C.M.;
- admiterea dreptului
de rambursare a T.V.A. în sumă de 628.555 lei și în sumă de 327.165 lei,
solicitate la rambursare prin deconturile T.V.A. aferente lunii decembrie 2006
și februarie 2007;
- exonerarea de la
plata obligațiilor fiscale stabilite suplimentar de plată, în sumă totală de
91.679 lei reprezentând impozit pe profit, accesorii impozit pe profit și T.V.A.
nedeductibil;
- exonerarea de la
diminuarea pierderii fiscale aferente anului 2007 cu suma de 397.489 lei.
În motivare, reclamanta
a arătat că prin acțiunea de față contestă T.V.A. considerată de
organele fiscale ca nedeductibilă și, în consecință, respinsă la rambursare
prin Decizia nr. 19/2007 și Decizia nr. 5/2008, precum și diferențele de
impozite stabilite în baza Deciziei nr. 35/2008.
În ce privește
refuzul de a recunoaște dreptul de deducere a T.V.A. aferent intrărilor de
echipamente și instalații din perioada 23 martie 2005-28 februarie 2007, în
sumă totală de 846.219,36 lei (599.410 lei și 246.809,36 lei) susține că toate
facturile de vânzări au fost înregistrate în contabilitatea societății
emitente, T.V.A. aferentă acestora a fost reflectată în jurnalele de vânzări
și, corespunzător, în deconturile T.V.A. ; în lunile în care a rezultat T.V.A.
de plată, societățile în cauză și-au achitat obligațiile către bugetul general
consolidat iar veniturile din tranzacțiile derulate, au fost înregistrate
integral, baza de impunere pentru impozitul datorat fiind corect determinată.
În opinia
reclamantei, dispozițiile imperative ale pct. 651 alin. (2) din Normele
metodologice emise în aplicarea art. 160
1
din C. fisc. nu sunt
incidente în speță, întrucât ea nu îndeplinea condiția prevăzută expres în
Decizia nr. 1/2005 a Comisiei fiscale, respectiv nu deținea autorizație pentru
activități de valorificare a deșeurilor, emisă în condițiile stipulate de O.U. nr.
16/2001, republicată.
Prin sentința nr. 434
din 5 mai 2009 Tribunalul Călărași, secția civilă, a admis excepția
necompetenței materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de
soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a
Contencios administrativ și fiscal.
Cauza a fost
înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 21 mai 2009, pentru
clarificarea aspectelor în litigiu fiind dispusă efectuarea unei expertize
contabile.
Hotărârea Curții
de apel
Prin sentința
nr. 2929 din 12 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a
VIII-a contencios administrativ și fiscal, a dispus următoarele:
- A admis, în parte,
acțiunea formulată de reclamanta SC C.T. SRL Călărași în contradictoriu cu
pârâta D.G.F.P. Călărași cu privire la contestarea Deciziei nr. 4/2009
emisă de pârâtă;
- A anulat, în parte,
Decizia nr. 4/2009 emisă de D.G.F.P. Călărași, în sensul că, a admis în
parte contestațiile formulate împotriva Deciziilor de impunere nr. 5/2008 și nr.
19/2008, pe care le-a anulat în parte;
- A obligat pârâta să
recunoască reclamantei dreptul de rambursare T.V.A., în sumă de 609.874 lei
(sumă solicitată prin decontul aferent lunii decembrie 2006) și în sumă de
248.794 lei (suma solicitată prin decontul lunii februarie 2007);
- A admis în parte
contestația formulată împotriva Deciziei de impunere nr. 35/2008, pe care a
anulat-o în parte;
- A exonerat reclamanta
de plata sumei de 4.340 lei T.V.A. nedeductibil și a menținut obligarea
acesteia la plata sumei de 87.339 lei reprezentând impozit profit stabilit
suplimentar și accesorii;
- A respins acțiunea
ca neîntemeiată cu privire la contestarea Deciziei nr. 1/2009 emisă de D.G.F.P.
Călărași, prin care s-a dispus diminuarea pierderii fiscale aferente anului
2007, cu suma de 397.489 lei.
Pentru a
pronunța această soluție, prima instanță a reținut
următoarele:
La data de 24
ianuarie 2006, reclamanta SC C.T. SRL a depus la A.F.P.M. Călărași cererea de
rambursare pentru suma de 718.316 lei, conform decontului lunii decembrie 2005,
iar la data de 26 martie 2007, pentru suma de 614.002 lei, conform decontului
aferent lunii februarie 2007.
În vederea
soluționării celor două cereri au fost efectuate la sediul societății reclamante
două inspecții fiscale.
Prima inspecție a
vizat cererea privind decontul de T.V.A. aferent lunii decembrie 2005 și a fost
finalizată prin R.I.F. din data de 02 februarie 2007, Decizia de impunere
privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția
fiscală cu nr. 19 din 02 februarie 2007 și Decizia privind măsurile stabilite
de inspecția fiscală nr. 1830 din 02 februarie 2007 emisă de A.F.P.
Pentru soluționarea
celei de-a doua cereri de rambursare T.V.A., ce viza decontul de T.V.A. aferent
lunii februarie 2007, D.G.F.P. Călărași - A.I.F. a încheiat R.I.F. din data de
23 ianuarie 2008, Decizia de impunere privind obligații suplimentare de plată nr.
5 din 24 ianuarie 2008 și Dispoziția privind măsurile stabilite de organele de
inspecție fiscală din 23 ianuarie 2008.
La finalul inspecției
fiscale a fost întocmit R.I.F. nr. 84 din 24 martie 2008 privind inspecția
fiscală totală de fond, Decizia de impunere nr. 35 din 24 martie 2008 și
Decizia privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. 978 din
24 martie 2008 emisă de A.F.P.C.M.
Împotriva Deciziei de
impunere nr. 19 din 02 februarie 2007 prin care s-a respins la rambursare T.V.A.
în sumă de 635.980 lei și s-a aprobat la rambursare suma de 82.336 lei și a Dispoziției
nr. 1830 din 02 februarie 2007 emisă de A.F.P.M. Călărași în baza R.I.F. din 02
februarie 2007, reclamanta a formulat contestația înregistrată la D.G.F.P. Călărași
din 11 martie 2007.
Decizia de impunere nr.
5 din 24 ianuarie 2008 prin care s-a respins la rambursare T.V.A. în sumă de
327.546 lei și s-a aprobat suma de 286.456 lei și Dispoziția nr. 8221 din 23
ianuarie 2008 emisă de A.F.P. în baza R.I.F. din 23 ianuarie 2008 au fost
atacate se societatea reclamantă conform contestației înregistrată la D.G.F.P.
Călărași din 07 mai 2008.
De asemenea, Decizia
de impunere nr. 35 din 24 martie 2008, prin care s-a stabilit un impozit pe
profit în sumă de 57.191 lei, majorări de întârziere aferente în sumă de 29.912
lei și T.V.A. în sumă de 8368 lei și Decizia nr. 978 din 24 martie 2008, emisă
de A.F.P. Călărași în baza R.I.F. din data de 24 martie 2008 au fost atacate
conform contestației înregistrată din 07 noiembrie 2008.
Cele trei contestații
au fost conexate și soluționate prin Decizia nr. 4 din 13 februarie 2009 a D.G.F.P.
Călărași.
Prin decizia
menționată a fost admisă parțial contestația formulată de reclamantă pentru
suma de 7.274 lei reprezentând T.V.A. stabilită suplimentar și respinsă la
rambursare prin Decizia de impunere nr. 19 din 19 februarie 2007, a fost
respinsă contestația pentru suma de 628.706 lei reprezentând T.V.A. stabilită
suplimentar și respinsă la rambursare prin decizia de impunere nr. 5/24 ianuarie
2008; a fost respinsă contestația pentru suma de 327.450 lei reprezentând T.V.A.
stabilită suplimentar și respinsă la rambursare prin Decizia de impunere nr. 2
din 24 ianuarie 2008; a fost admisă parțial contestația pentru sumele de 3.792
lei reprezentând T.V.A. stabilită suplimentar de plată prin Decizia de impunere
nr. 35 din 25 martie 2008; a fost respinsă contestația pentru suma de 57.191
lei reprezentând impozit pe profit și suma de 29.912 lei reprezentând majorări
de întârziere stabilite suplimentar de plată prin Decizia de impunere nr. 35
din 25 martie 2008.
Contestația ce viza
diminuarea pierderii fiscale aferentă anului 2007 a fost transmisă A.F.P. din
cadrul A.F.P.C.M. Călărași spre competentă soluționare.
Împotriva Deciziei de
soluționare a contestațiilor nr. 4 din 13 februarie 2009 a D.G.F.P. Călărași
precum și a celorlalte acte administrativ fiscale reclamanta a sesizat instanța
de contencios administrativ cu prezenta acțiune solicitând admiterea cererii de
rambursare a T.V.A. în sumă de 628.555 lei aferentă decontului de T.V.A. pentru
luna decembrie 2006; admiterea cererii de rambursare a T.V.A. în sumă de
327.165 lei aferentă decontului T.V.A. pentru luna februarie 2007; exonerarea
de la plata obligațiilor fiscale stabilite suplimentar de plată, în sumă de
51.679 lei reprezentând impozit pe profit, accesorii impozit pe profit și T.V.A.
nedeductibil și exonerarea de la diminuarea pierderii fiscală aferente anului
2007 cu suma de 397.489 lei.
Analizând probatoriul
în cauză, inclusiv concluziile raportului de expertiză, prima instanță a
constatat că acțiunea este întemeiată în parte.
Astfel, în perioada
28 martie 2005-18 mai 2005, reclamanta a achiziționat de la SC B.C.I. SRL echipament,
pentru care a calculat și achitat T.V.A., iar potrivit constatărilor
controlului încrucișat efectuat la acest furnizor nu s-a semnalat nicio
deficiență în aplicarea dispozițiilor privind T.V.A. în relația comercială
cu societatea reclamantă, în sensul că SC B.C.I. SRL a emis facturi în baza
contractului de vânzare cumpărare din 23 martie 2005, pe care le-a înregistrat
în contabilitate, în jurnalele de T.V.A. aferente lunilor martie-mai 2005, precum
și în deconturile de T.V.A. - ca T.V.A. colectată, contravaloarea facturilor
fiind încasată prin bancă.
În perioada 21 martie
2005 - 31 decembrie 2005, societatea reclamantă a achiziționat echipamente și
instalații de la SC M.T.E. SRL București și de la SC A.L. SRL, în baza
contractelor de vânzare cumpărare din 19 aprilie 2005 și respectiv din 01
aprilie 2005, iar în urma controalelor încrucișate efectuate la aceste
două societăți și consemnate în procesele verbale din 12 mai 2006 (SC M.T.E.
SRL) și din 13 martie 2006 (SC A.L. SRL), organele de control nu au reținut
nicio deficiență în aplicarea dispozițiilor privind T.V.A. în relația cu
societatea reclamantă, aceste societăți au evidențiat în facturi, în jurnalul
de vânzări și în decont, T.V.A. colectată din facturile aferente livrărilor de
echipamente/instalații, operațiuni impozabile în regim normal.
În cea de-a doua perioadă
01 ianuarie 2006-28 februarie 2007, reclamanta a avut relații comerciale cu SC
L.I.P.C. SA în baza contractului de vânzare cumpărare încheiat la data de 24
martie 2005, constând în livrări de echipamente, instalații și utilaje de la SC
S. SA Călărași și în cadrul acțiunii de control încrucișat nu
s-a reținut nicio deficiență în aplicarea dispozițiilor privind T.V.A. în
relația comercială cu societatea reclamantă.
Cu toate acestea, în
ambele rapoarte de inspecție fiscală parțială privind T.V.A., desfășurate la
sediul reclamantei, s-a reținut că aceasta trebuia să aplice în relațiile
comerciale cu furnizorii, măsurile de simplificare a plății T.V.A., fapt pentru
care s-a dispus stornarea taxei deductibile prin contul de furnizori, efectuarea
înregistrărilor contabile „4.426=4.427” și înregistrarea în decontul de T.V.A.
întocmit la finele perioadei fiscale.
Prima instanță a
reținut că acest tratament fiscal a fost impus întrucât organele fiscale
au considerat, în urma controalelor efectuate la sediul beneficiarilor
livratori de echipamente, instalații (calificate de organele de control drept
„deșeuri metalice”) că acestea intră sub incidența dispozițiilor art. 160
1
din C. fisc., care prevede că : plata T.V.A. se supune măsurilor de
simplificare, concluzie menținută și prin Decizia nr. 4/2009 de soluționare a
contestațiilor reclamantei.
Raportat la
situația de fapt, prima instanță a constatat că pentru aceleași
tranzacții, organele fiscale de la sediile furnizorilor, respectiv sediul
beneficiarului, au aplicat tratamente fiscale diferite, deși regimul fiscal
aplicabil furnizorului și beneficiarului în cadrul unei tranzacții trebuie să
fie unitar.
În aprecierea primei
instanțe, conform actelor de control încheiate, operațiunile de livrare de
echipamente și instalații sunt considerate operațiuni impozabile în regim
normal, pentru care se colectează T.V.A. de 19% de către furnizor, împrejurare
ce ar trebui să conducă la concluzia că și beneficiarul are dreptul de a deduce
T.V.A. din facturile primite, întrucât tranzacția se derulează între două
persoane juridice plătitoare de T.V.A.
În caz contrar, a
apreciat instanța, s-ar ajunge la situația ca pentru aceeași operațiune,
furnizorul colectează T.V.A., iar beneficiarului i se interzice exercitarea
dreptului de deducere a T.V.A., ceea ce ar echivala cu suportarea T.V.A. de
către beneficiar, deși acesta nu este consumator final.
De asemenea, prima
instanță a apreciat ca nelegal refuzul organelor fiscale de control de a
acorda drept de deducere a T.V.A. plătit de societatea reclamantă furnizorilor,
justificat de faptul că acestea au reîncadrat, în temeiul dispozițiilor art.
11 din Legea 571/2003 și art. 6 și 7 din O.G. nr. 92/2003, operațiunea de
achiziționare de echipamente, instalații în achiziție în vederea revânzării de
deșeuri metalice, ceea ce ar fi condus la pierderea dreptului de deducere al T.V.A.,
întrucât deveneau obligatorii măsurile de simplificare.
În opinia primei
instanțe, pentru a aplica măsurile de simplificare a plății T.V.A.,
societatea reclamantă trebuia să îndeplinească condiția de persoană
juridică autorizată potrivit O.U.G. nr. 16/2001 să desfășoare astfel de
activități, respectiv livrări de bunuri de natura deșeurilor și resturilor de
metale feroase și neferoase, în acest sens pronunțându-se și C.C.F., prin Dispoziția
nr. 1/2005 în completarea dispozițiilor art. 160
1
din C. fisc.
În consecință, s-a
apreciat că reclamanta avea drept de deducere a T.V.A., (sumă ce a fost
respinsă la rambursare prin Decizia de impunere nr. 19 din 02 februarie 2007 și
Decizia de impunere nr. 5/2008), aferentă bunurilor achiziționate de la
furnizorii SC B.C.I. SRL, SC M.T.E. SRL, SC A.L.C. SRL, SC L.I.P.C. SA
București.
În ceea ce privește
livrarea echipamentelor și instalațiilor dezmembrate către societatea de tip R.E.M.A.T.,
prima instanță a reținut că, începând cu 01 ianuarie 2005, aplicarea
măsurilor de simplificare prevăzute de art. 160
1
din C. fisc., în
condițiile prevăzute de Decizia nr. 1/2005 a C.F.C. erau obligatorii dacă se
îndeplineau cumulativ următoarele condiții: participanții la tranzacție să fie
înregistrați ca plătitori de T.V.A.; obiectul tranzacției să-l constituie
livrarea de deșeuri și resturi de metale feroase și neferoase, precum și
materii prime secundare rezultate din valorificarea acestora, astfel cum au
fost definite de O.U.G. nr. 16/2001; beneficiarul tranzacției să fie o
societate autorizată ca valorificator în condițiile O.U.G. nr. 16/2001.
Astfel, livrarea
deșeurilor către beneficiarii societății de tip R.E.M.A.T. se face cu aplicarea
măsurilor de simplificare a plății T.V.A., acestea intervenind la ultima verigă
în lanț, nicio altă parte participantă nefiind afectată.
La cumpărarea bunurilor,
furnizorii de echipamente/instalații au colectat T.V.A., beneficiarii își
exercită dreptul de deducere, iar la vânzarea bunurilor către societatea de tip
R.E.M.A.T., furnizorii de deșeuri metalice aplică măsurile de simplificare a T.V.A.,
ceea ce nu implică nici colectarea taxei de furnizări și nici deducerea acestei
taxe de către beneficiar, implicit rambursarea unor sume de la bugetul de stat.
În ceea ce privește T.V.A.
aferentă achizițiilor de servicii de închiriere de 5.706 lei reprezentând : 177
lei T.V.A. respinsă prin Decizia nr. 19/2007; 1189 lei T.V.A. respinsă prin
Decizia nr. 5 / 2008 și 4.340 lei respinsă prin Decizia nr. 35/2008, potrivit
dispozițiilor art. 141 alin. (2) lit. k) din C. fisc., prima instanță
a reținut că, operațiunea de închiriere a imobilelor este o operațiune
scutită, dar taxabilă prin opțiune, conform art. 141 alin. (3) din C. fisc.,
exercitarea opțiunii de taxare făcându-se de către proprietar, chiriașul
neavând nicio obligație privind condiționarea dreptului de deducere, anterior
datei de 28 decembrie 2007.
Ulterior acestei
date, prin H.G. nr.1579/2007( dată ulterioară perioadei controlate 23 martie
2005-28 martie 2007) deducerea T.V.A. din facturi de chirie era condiționată de
deținerea de către chiriaș a unei copii de pe notificarea depusă de proprietar
la organul fiscal.
Întrucât această
obligație a fost introdusă ulterior perioadei menționată în facturile de chirie,
prima instanță a constatat că societatea reclamantă are dreptul de
deducere T.V.A., în sumă de 5.706 lei.
Cu privire la sumele
reprezentând T.V.A. din facturi de aprovizionare, pentru care nu a fost
recunoscut dreptul de deducere de către organele de control, motivat de
împrejurarea că facturile respective nu îndeplinesc calitatea de document
justificativ, prima instanță a avut în vedere dispozițiile art. 155 alin.
(8) din Legea nr. 571/2003, în raport de care a reținut că facturile
fiscale de achiziții pentru care s-a dedus suma de 17.126 lei (respinsă la
deducere prin Decizia nr. 19/2007) și respectiv 10.855 lei (respinsă la
deducere prin Decizia nr. 5/2008) nu conțin informațiile referitoare la C.
fisc. al cumpărătorului sau C. fisc. este menționat eronat.
Cu toate că
dispozițiile art. 160 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. prevăd
posibilitatea corectării documentelor, reclamanta nu a procedat la corectarea
informațiilor eronate, astfel încât, prima instanță a apreciat că în mod
corect organul fiscal a înlăturat de la deducere aceste două sume, în acest
sens statuând și Înalta Curte de Casați și Justiție, secțiile
unite prin Decizia nr. 5/2007.
Prima instanță a
constatat însă că a fost în mod nelegal înlăturată de la deducere suma de 3.090
lei, reprezentând T.V.A. aferentă serviciilor de închiriere a unui autoturism,
față de împrejurarea că reclamanta nu a furnizat documente prin care să
facă dovada că autoturismul închiriat a fost utilizat în scopul operațiunilor
sale taxabile, în condițiile în care, locatorul SC M.T.E. SRL, persoană
impozabilă a înscris în factură, T.V.A. în cotă de 19%, conform art. 129 alin.
(3) lit. a) din C. fisc.
Sub aspectul
respingerii de către organele fiscale a dreptului de deducere a T.V.A. din
facturi de prestări servicii de către terți, motivat de faptul că societatea
reclamantă nu a făcut dovada utilizării acestora în folosul operațiunilor
taxabile, prima instanță a constat că facturile de achiziții din care s-a
dedus suma de 5.418 lei ( respinsă la rambursare prin Decizia de impunere nr. 19/2007),
respectiv suma de 67.897 lei (respinsă la rambursare prin Decizia de impunere nr.
5 din 24 septembrie 2008) nu conțin informații concrete referitoare la
denumirea serviciilor prestate, iar din documentele analizate nu rezultă tipul
de prestare de servicii înscris în facturile fiscale și nici realitatea
prestării acestora, astfel că în mod legal organul de inspecție fiscală nu a
acordat drept de deducere a T.V.A., raportat la prevederile art. 145 alin. (3)
și alin. (8) din Legea nr. 571/2003 coroborat cu art. 155 alin. (8).
Referitor la suma de
57.191 lei, reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar ca urmare a
nedeductibilității unor cheltuieli pentru anul fiscal 2006, s-a reîntregit
profitul impozabil, cu suma de 357.442 lei pentru care s-a calculat impozit
suplimentar.
În ceea ce
privește nedeductibilitatea sumei de 19.326,73 lei, înregistrată în baza a
patru facturi de prestări servicii emise de SC M.M. SRL Oltenița și a sumei de
338.115,46 lei, înregistrată în baza facturilor fiscale de prestări servicii
emise de SC H.T.T. SRL Călărași, pentru care nu există devize, situații de
lucrări, rapoarte de lucru, prima instanța a constatat că în lipsa unor
documente justificative nu se poate stabili realitatea efectuării serviciilor
respective, organul fiscal apreciind în mod corect că avizele de însoțire a
mărfii care au stat la baza întocmirii facturilor nu reprezintă documentele
justificative care să demonstreze prestarea serviciilor de demontare instalații
și echipamente.
În aceste condiții, a
apreciat instanța, reclamanta datorează și majorările de întârziere
aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar prin Decizia de impunere nr.
35 din 25 martie 2008.
Referitor la
diminuarea pierderii fiscale aferente anului 2007, prima instanță a
reținut că prin Decizia nr. 4/2009 s-a constatat că D.G.F.P. Călărași nu
este competentă, cauza fiind înaintată A.F.P.C.M. Călărași spre soluționare.
Având în vedere că
pârâta nu s-a pronunțat prin Decizia nr. 4/2009 cu privire la acest capăt de
cerere, ci doar și-a constatat necompetența trimițând dosarul emitentului
actului fiscal spre competenta soluționare, prima instanță a respins
cererea de anulare a deciziei sub acest aspect.
Recursurile declarate
în cauză
Împotriva sentinței
curții de apel au formulat recurs în termen legal ambele părți, fiecare
criticând soluția din perspectiva rezolvărilor care îi sunt defavorabile.
3.1. Recursul
declarat de către D.G.F.P. Călărași.
Această recurentă a
invocat motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,
combătând sentința sub următoarele aspecte:
3.1.1.Greșita recunoaștere
a dreptului de deducere a T.V.A. aferentă deconturilor lunilor decembrie 2006
și februarie 2007
Potrivit recurentei,
raționamentul judecătorului de la fondul cauzei s-a bazat pe o interpretare eronată
a stării de fapt fiscale, în condițiile în care tranzacțiile în discuție nu
priveau instalații și echipamente, așa cum s-a înscris în facturi, ci deșeuri
de fier. Această apreciere a organului fiscal se bazează pe împrejurarea că
prețul a fost negociat pe tonă, mărfurile s-au înregistrat în cont iar
facturile fiscale emise de furnizori nu aveau înscrisă mențiunea „taxare
inversă”, indicându-se incidența dispozițiilor art. 160
1
din Legea nr.
571/2003 privind C. fisc.
De asemenea, în argumentarea
aceluiași punct de vedere, recurenta a mai arătat că nu s-a probat afirmația că
reclamanta ar fi efectuat alte operațiuni asupra bunurilor achiziționate
(dezmembrare ori demontare) ci, dimpotrivă, intervalul de timp foarte scurt
între achiziționare și vânzare demonstrează justețea constatării fiscului.
La același punct,
recurenta inserează și critica referitoare la nesancționarea reclamantei pentru
derularea unor tranzacții cu deșeuri și resturi de metale feroase și neferoase
în lipsa unei autorizări potrivit O.U.G. nr. 16/2001, fapta constituind
contravenție.
3.1.2. Acordarea
nelegală a dreptului de deducere a T.V.A. aferentă serviciilor de închiriere
imobiliară.
În esență, recurenta
susține că instanța a aplicat greșit prevederile Titlului VI pct. 40 din H.G.
nr. 44/2004 pentru aprobarea normelor de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind
C. fisc., astfel cum au fost modificate și completate prin H.G. nr. 1861/2006,
ignorând împrejurarea că beneficiarii operațiunilor respective, pentru care nu
a fost depusă o notificare, nu au dreptul de deducere a T.V.A., aplicată eronat
pentru o operațiune scutită, ci au obligația să solicite prestatorului
stornarea facturii cu T.V.A. și emiterea unei noi facturi fără T.V.A.
3.1.3. Aplicarea
necorespunzătoare a dispozițiilor art. 145 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 în
privința T.V.A. aferentă închirierii unui autoturism
Recurenta nu este de
acord cu motivarea reținută de prima instanță, susținând că reclamanta nu a dovedit,
deși avea această obligație conform art. 65 din O.G. nr. 92/2003, că
autoturismul a fost utilizat în folosul operațiunilor sale taxabile, în condițiile
în care societatea comercială avea în proprietate un număr de 11 autoturisme.
3.2. Recursul
declarat de către SC C.T. SRL Călărași
Recurenta-reclamantă SC
C.T. SRL Călărași a invocat, la rândul său, motivul de modificare prevăzut
de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar și dispozițiile cu caracter general
cuprinse în art. 304
1
C. proc. civ., formulând următoarele critici
la adresa sentinței curții de apel:
3.2.1. Interpretarea formalistă
a documentelor cu consecința încălcării principiului neutralității fiscale în
privința T.V.A. în valoare totală de 104.858 lei.
În accepțiunea acestei
recurente, atât fiscul, cât și instanța de fond au greșit atunci când nu au acordat
drept de deducere pentru suma totală menționată, provenind din deconturile aferente
lunilor decembrie 2006 și februarie 2007, acordând prevalență formei asupra
fondului, cu ignorarea realității economice a operațiunilor.
Citând paragrafe din
decizii relevante în materia T.V.A., pronunțate de C.J.U.E., recurenta conchide
în sensul că în lipsa unor dovezi clare cu privire la practici abuzive,
neconforme cu mecanismul T.V.A., nu poate fi contestat dreptul de deducere a taxei.
3.2.2. Aplicarea
necorespunzătoare a dispozițiilor art. 21 alin. (4) lit. m) din C. fisc. în privința
impozitului pe profit suplimentar.
În strânsă legătură
cu argumentația prezentată la punctul anterior, recurenta susține că
documentația prezentată organului de control: contracte, facturi, avize de
însoțire marfă și fișa de magazie, întocmită în vederea justificării serviciilor
contractate, era pe deplin lămuritoare, având în vedere tipul serviciilor prestate.
Câtă vreme obiectele
achiziționate puteau fi inventariate și se putea constata utilitatea lor, mai
arată recurenta, cheltuielile de achiziție (amortizare) care au intrat în
costul de vânzare al deșeurilor nu se pot considera cheltuieli nedeductibile și
adăugate la baza de impozitare.
Contestând, ca atare,
impozitul pe profit stabilit suplimentar în sumă de 57.191 lei, recurenta neagă
și existența debitelor accesorii în cuantum de 29.912 lei și, cu aceeași
motivare, și măsura de ajustare a pierderii fiscale în cuantum cu 397.489 lei.
II. Considerentele
Înaltei Curți asupra recursurilor
Examinând sentința
atacată prin prisma tuturor criticilor formulate de recurente, precum și potrivit
art. 304
1
C. proc. civ., observând că în recurs nu s-au depus
întâmpinări ori concluzii scrise, Înalta Curte constată că nu există motive de modificare
ori casare a acesteia.
Prima instanță a
analizat judicios raporturile juridice fiscale cu care a fost învestită, prin
prisma unui probatoriu amplu, adoptând o hotărâre care reflectă înțelegerea
aprofundată a mecanismelor ce guvernează materia T.V.A. și a impozitului pe
profit, rezolvând adecvat cauza în ansamblul său.
Reevaluând mijloacele
de probă administrate la judecata în primă instanță și răspunzând în același
timp la motivele de recurs formulate, Înalta Curte reține următoarele:
Argumente de fapt
și de drept relevante
Obiectul controlului
de legalitate îl reprezintă Decizia nr. 4 din 13 februarie 2009 emisă de
D.G.F.P. Călărași, act administrativ fiscal complex prin care au fost soluționate
mai multe contestații administrative, dintre care trei împotriva unor Decizii de
impunere: nr. 19 din 02 februarie 2007, nr. 5 din 24 ianuarie 2008 și nr. 35
din 25 martie 2008, precum și cele formulate împotriva măsurilor stabilite de organele
de inspecție fiscală prin Dispozițiile din 2 februarie 2007, din 23 ianuarie 2008
și din 24 martie 2008.
Prima instanță a examinat
decizia pronunțată în procedura administrativă de contestare, analizând pe fond
aspectele învederate de părți în privința celor trei decizii de impunere
atacate.
Referitor la dispozițiile
de măsuri prin care nu se stabilesc impozite, taxe, contribuții, datorii vamale
ori accesorii ale acestora, neavând caracterul unui titlu de creanță fiscală,
instanța de fond a achiesat la soluția reflectată la pct. 8 și 9 din
dispozitivul Deciziei nr. 4 din 13 februarie 2009 a D.G.F.P. Călărași, în
sensul că, potrivit art. 209 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, competența soluționării
acestor contestații aparține organului fiscal emitent, căruia i-au fost trimise.
Deși formal recursul reclamantei
SC C.T. SRL vizează și această parte a sentinței, Înalta Curte remarcă lipsa oricărei
critici la adresa considerentelor menționate anterior, cu consecința limitării controlului
de legalitate exercitat de instanța de recurs în această privință.
În acest cadru
procesual fixat de recurente, analizând sentința punctual, potrivit motivelor de
recurs formulate prin raportare la drepturile și obligațiile fiscale, pe tipuri
de debite, în funcție de raporturile de drept material fiscal ce le-au generat,
Înalta Curte reține următoarele:
Referitor la
T.V.A. aferentă echipamentelor/instalațiilor
În perioada 21 martie
2005 - 28 februarie 2007, recurenta-reclamantă a încheiat mai multe contracte având
ca obiect utilaje, echipamente și instalații provenind din dezafectarea unor obiective
economice aparținând SC S. SA Călărași, după cum s-a detaliat la pct. I.2 din această
decizie.
Motivul pentru care organul
fiscal nu a acordat dreptul de deducere a T.V.A. aferentă acestor tranzacții
l-a reprezentat recalificarea bunurilor livrate, din „echipamente și
instalații” în „deșeuri de fier”, cu consecința aplicării măsurilor de simplificare
reglementate la art. 160
1
din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.
Fără a nega dreptul
de apreciere al fiscului asupra relevanței stării de fapt fiscale, Înalta Curte
constată, la fel ca judecătorul fondului, că nu se poate face abstracție de rezultatul
controalelor încrucișate efectuate de către organele fiscale teritoriale la
sediul furnizorilor, care, în toate cazurile au reținut că:
- toate facturile de
vânzări au fost înregistrate în contabilitatea societății emitente;
- T.V.A. aferentă a
fost reflectată în jurnalele de vânzări și, corespunzător, în deconturile de
T.V.A.;
- în lunile în care a
rezultat T.V.A. de plată, societățile comerciale respective și-au achitat
obligațiile către bugetul general consolidat.
De asemenea, organele
fiscale de la sediul furnizorilor nu au reținut aplicabilitatea art. 160
1
din C. fisc., ci, dimpotrivă, au constatat că în mod corect a fost colectată T.V.A.,
ca urmare a operațiunilor de livrare de produse.
În acest context,
curtea de apel a concluzionat justificat în sensul că atât furnizorul cât și beneficiarul,
adică ambele părți ale unei tranzacții trebuie să se supună unui regim fiscal unitar,
nefiind de conceput ca furnizorul să colecteze T.V.A. iar beneficiarul să nu
aibă dreptul de a deduce aceeași taxă.
Faptul că ulterior
echipamentul și instalațiile achiziționate au fost dezmembrate și livrate unor alte
societăți de tip R.E.M.A.T. nu poate conduce la concluzia adoptată de organele fiscale
pentru că pe de o parte realitatea acestor operațiuni este atestată prin mai
multe mijloace de probă și, pe de altă parte, aplicarea măsurilor de
simplificare a plății T.V.A. intervine la ultima verigă din lanț, nici un participant
din amontele operațiunilor nefiind afectat.
Astfel, Înalta Curte
reține că deși recurenta D.G.F.P. Călărași contestă realitatea operațiunilor de
demontare și dezmembrare, la dosarul cauzei s-a depus o amplă documentație
conținând contracte de prestări servicii/demontare, contracte de prestări
servicii transport, manipulare/încărcare/ descărcare. În plus, nedeținând spații
corespunzătoare pentru derularea acestor activități a încheiat contracte de închiriere,
enumerate chiar de organele fiscale în actele de control (de ex. în pag. 12 a R.I.F.
nr. 42 din 23 ianuarie 2008).
Abia după
transformarea bunurilor cumpărate în deșeuri au devenit incidente dispozițiile art.
160
1
alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 în forma în
vigoare în perioada verificată, potrivit cărora:
„(1) Furnizorii și
beneficiarii bunurilor/serviciilor prevăzute la alin. (2) au obligația să
aplice măsurile de simplificare prevăzute de prezentul articol. Condiția
obligatorie pentru aplicarea măsurilor de simplificare este ca atât furnizorul,
cât și beneficiarul să fie înregistrați ca plătitori de taxă pe valoarea
adăugată.
(2) Bunurile pentru care
se aplică măsurile simplificate sunt:
a) deșeurile și resturile
de metale feroase și neferoase, precum și materiile prime secundare, rezultate
din valorificarea acestora, astfel cum sunt definite de O.U.G. nr. 16/2001 privind gestionarea deșeurilor
industriale reciclabile, republicată, cu modificările ulterioare;”
Nu în ultimul rând,
Înalta Curte consideră că și în ipoteza în care s-ar fi reținut că recurenta-reclamantă
ar fi achiziționat deșeuri deși nu era autorizată ca valorificator în condițiile
O.U.G. nr. 16/2001 privind gestionarea deșeurilor industriale reciclabile
această faptă ar fi reprezentat o contravenție - după cum, de altfel, chiar sugerează
recurenta D.G.F.P. Călărași la pct. I.3.1.1. din această decizie - nefiind
justificat refuzul de a i se recunoaște dreptul de deducere a T.V.A. achitată
furnizorilor, câtă vreme erau îndeplinite condițiile prevăzute la art. 145 alin.
(2) lit. a) din C. fisc.
Referitor la
T.V.A. aferentă serviciilor de închiriere imobiliară
În perioada controlată
s-au identificat facturi fiscale reprezentând servicii de închiriere pentru
care s-a refuzat dreptul de deducere a T.V.A. menționată expres și plătită
proprietarului bunului închiriat de către SC C.T. SRL Călărași cu motivarea că
„beneficiarul (…) era obligat, chiar dacă acest lucru nu este prevăzut expres
de lege (…) să solicite prestatorului dovada depunerii notificării”( pag. 33
din Decizia nr. 4/2009).
Într-adevăr, în perioada
de referință, operațiunea examinată era scutită de T.V.A. dar taxabilă prin opțiune,
conform dispozițiilor art. 141 alin. (2) lit. k) și art. 141 alin. (3) din C.
fisc. Exercitarea opțiunii de taxare se face de către proprietar, pentru chiriaș
nefiind prevăzută vreo obligație în această privință.
Abia după intrarea în
vigoare a H.G. nr. 1579/2007, respectiv după data de 28 decembrie 2007 - moment
ulterior perioadei verificate - s-a instituit în sarcina chiriașului obligația de
a deține o copie de pe notificarea depusă de proprietar la organul fiscal,
aspect surprins corect de judecătorul fondului.
Referitor la T.V.A.
aferentă închirierii unui autoturism.
În esență, organul
fiscal contestă că societatea ar avea dreptul de a beneficia de deducerea T.V.A.
în cuantum de 3.090 lei, aferentă facturilor care au ca obiect închirierea unui
autoturism cu motivarea că aceasta mai avea 11 autoturisme în proprietate.
Prima instanță a
apreciat în mod justificat că acest punct de vedere nu poate fi primit, fiind
incidente dispozițiile art. 145 alin. (3) lit. a) din C. fisc., în condițiile încheierii
unui contract valabil și înscrierii în factură a cotei de T.V.A. în cuantum de 19%.
De altfel, argumentul
referitor la mărimea parcului auto, reținut în Decizia nr. 19/2007, a fost
combătut de recurenta-reclamantă care a arătat că la data încheierii
contractului de închiriere mai avea în proprietate doar 3 autoturisme pentru
cei 25 de angajați, fiind nevoită ulterior să cumpere alte autoturisme însă
această apărare a fost ignorată în etapa contestării administrative, abordarea
fiscului fiind, în această privință, excesivă.
Referitor la
recursul reclamantei SC C.T. SRL Călărași.
Înalta Curte constată
că deși recurenta-reclamantă și-a structurat criticile formulate împotriva sentinței
în două motive de recurs, corespunzătoare părții din hotărâre nefavorabile,
respectiv pentru suma totală de 104.858 lei T.V.A. și 357.442,19 lei cheltuieli
nedeductibile, în realitate, problema de drept supusă dezlegării este una
singură, și vizează aptitudinea dovezilor prezentate de contribuabil de a
constitui „documente justificative” în sensul legii.
Teza acestei recurente,
amplu documentată prin prezentarea jurisprudenței C.J.U.E. în materie și a
doctrinei relevante, susține prevalența economicului asupra juridicului și a
fondului asupra formei și pornește de la ideea că atât fiscul, cât și prima
instanță au aplicat rigid dispozițiile normative incidente, adică dispozițiile
art. 146 și 155 alin. (5) din C. fisc., respectiv dispozițiile art. 21 alin. (4)
lit. m) din același cod.
Fiind de acord cu
principiile enunțate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte nu poate împărtăși
însă criticile referitoare la abordarea formalistă, câtă vreme judecătorul
fondului a reținut ca motiv principal împrejurarea că nu s-a probat realitatea operațiunilor
examinate.
Potrivit
dispozițiilor art. 65 C. proc. fisc. sarcina probei în dovedirea situației de
fapt fiscale revine contribuabilului.
Or, instanța de fond a
motivat convingător, pentru fiecare tip de cheltuială, că facturile prezentate conțin
informații generice, gen „prestări servicii” fără a se detalia natura activității
prestate și fără a se atașa alte documente doveditoare (cazul facturilor de
achiziții cu T.V.A. de 5.418 lei și T.V.A. de 67.897 lei, respinse la rambursare
prin Decizia de impunere nr. 19/2007, respectiv nr. 5/2008).
De asemenea, pentru
suma totală 57.191 lei reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar ca
urmare a nerecunoașterii deductibilității unor cheltuieli în cuantum de
357.442,19 lei s-a apreciat că în lipsa unor devize, situații de lucrări ori
rapoarte de lucru nu se poate stabili realitatea efectuării serviciilor de
către partenerii contractuali (SC M.M. SRL Oltenița și SC H.T. T. SRL
Călărași), facturile și avizele de însoțire a mărfii neputând reprezenta documente
justificative pentru prestarea serviciilor de demontare instalații și
echipamente.
Conchizând în
privința recursului declarat de SC C.T. SRL Călărași, Înalta Curte constată că prima
instanță a examinat în mod obiectiv starea de fapt fiscală și, atât în privința
T.V.A. considerată nedeductibilă, cât și a impozitului pe profit stabilit
suplimentar a avut în vedere realitatea operațiunilor iar nu elemente nerelevante
de ordin formal.
Temeiul legal al
soluției instanței de recurs
Pentru considerentele
expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C.
proc. civ. se vor respinge ambele recursuri ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile
declarate de SC C.T. SRL Călărași și D.G.F.P. Călărași împotriva
sentinței nr. 2929 din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a
VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată, în
ședință publică, astăzi 5 iulie 2012.