ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3974/2011

Asupra conflictului negativ de competență de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul Orașul Stațiune Predeal a chemat în judecată pe pârâta ”Ifn L.H.” SA pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: 1) rezilierea contractului de leasing din 15 noiembrie 2005 încheiat de părți și repunerea acestora în situația anterioară încheierii contractului; 2) obligarea pârâtei la plata sumei de 139.991,33 RON care reprezintă avans acordat potrivit contractului; 3) obligarea pârâtei la plata majorărilor de întârziere, calculate de la data exigibilității, până la plata efectivă, în sumă de 221.641,38 RON până la data prezentei (20 aprilie 2010); 4) cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat, în principal, excepția de necompetență teritorială, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată. În susținerea excepției, pârâta a învederat art. 46 din contractul de leasing, care statuează faptul că orice litigiu dintre părți va fi soluționat de către instanțele judecătorești de pe raza municipiului București sau de la sediul locatorului. În opinia pârâtei, sediul locatorului este situat în București, motiv pentru care competența de soluționare aparține Tribunalului București. Prin Sentința nr. 1129/CA din 29 septembrie 2010, Tribunalul Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a avut în vedere art. 46 din contractul de leasing, care arată că părțile convin ca litigiile decurgând din interpretarea și executarea convenției, care nu pot fi soluționate pe cale amiabilă, să fie supuse instanțelor competente de pe raza Municipiului București sau de la sediul locatorului. Instanța a mai luat în considerare faptul că sediul locatorului este situat în București, dar și prevederile art. 2 lit. d), art. 137 alin. (1) și art. 158 C. proc. civ. Prin Sentința nr. 2168 din 30 mai 2011, Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Pentru a pronunța o asemenea soluție, tribunalul a apreciat că a fost încheiat contractul de leasing financiar sub imperiul dispozițiilor O.U.G. nr. 61/2001. De asemenea, au fost avute în vedere prevederile art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, în vigoare la momentul învestirii instanței, care arată că procesele și cererile privind actele autorităților contractante, acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum și cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor de achiziție publică se soluționează în primă instanță de către secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante.

În plus, același tribunal a arătat că norma menționată mai sus are un caracter absolut, atât sub aspectul competenței materiale, cât și teritoriale. În fine, datorită normelor de ordine publică, nu prezintă relevanță convenția părților cu privire la alegerea de competență. În baza art. 20 pct. 2 și art. 22 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că prezentul conflict negativ de competență s-a declanșat între Tribunalul Brașov, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal și Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. Pentru corecta rezolvare a incidentului procedural ivit în cursul soluționării procesului, nu trebuie ignorat obiectul litigiului de față.

În acest sens, trebuie remarcat că respectivele instanțe de contencios administrativ au fost sesizate cu o acțiune, care are următorul obiect: 1) rezilierea contractului de leasing din 15 noiembrie 2005 încheiat între pârâta ”Ifn L.H.” SA și reclamantul Orașul Stațiune Predeal și repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului; 2) obligarea pârâtei la plata sumei de 139.991,33 RON reprezentând avans acordat potrivit contractului; 3) obligarea pârâtei la plata majorărilor de întârziere, calculate de la data exigibilității, până la plata efectivă, în sumă de 221.641,38 RON până la data prezentei cereri (20 aprilie 2010); 4) cu cheltuieli de judecată.

În plus, nu trebuie ignorat faptul că acțiunea mai sus indicată a fost promovată la instanță la data de 23 aprilie 2010. Înalta Curte apreciază că punctul de plecare în tratarea problemei regulatorului de competență îl constituie stabilirea exactă a naturii juridice a convenției pentru care se solicită în principal rezilierea sa. Pe acest aspect, instanța supremă constată că suntem în prezența unui contract administrativ. În urma studierii contractului de leasing financiar, se poate menționa faptul că această convenție s-a încheiat între SC ”L.H.” SA, în calitate de locator (proprietar) și Primăria Predeal, în calitate de utilizator. Incontestabil, reclamantul este o persoană juridică de drept public.

Pe de altă parte, față de data încheierii sale (15 noiembrie 2005) și de conținutul său, contractul de leasing financiar este un contract de achiziție publică aflat sub imperiul O.U.G. nr. 60/2001. În plus, potrivit art. 286 alin. (1) din O.U.G.

nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, procesele și cererile privind actele autorităților contractante, acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum și cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor de achiziție publică se soluționează în primă instanță de către secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante, cu excepția litigiilor privind procedurile de atribuire de serviciu și/sau lucrări aferente infrastructurii de transport de interes național, care se soluționează în primă instanță de către Curtea de Apel București (a se vedea forma în vigoare la data introducerii acțiunii la instanța de contencios administrativ).

Desigur, prezentul litigiu dedus judecății trebuie soluționat de către o instanță de contencios administrativ. Art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004 impune ca autoritatea publică să fie orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale, care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public. În speță, se pune în primul rând problema rezilierii unui contract de leasing financiar încheiat de o autoritate publică locală (Orașul Stațiune Predeal). În mod evident, această convenție a fost încheiată pentru satisfacerea unui interes legitim public, iar reclamantul a acționat în regim de putere publică cu această ocazie.

În plus, art. 2 alin. (1) lit. c) teza I din legea anterior indicată arată că actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice. Iar teza a II-a din același articol menționează că sunt asimilate actelor administrative și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice. Or, în cauză, a fost încheiat un contract de achiziții publice, așa cum s-a amintit anterior.

Așadar, suntem în prezența unui contract administrativ. Această interpretare jurisprudențială apare ca fiind necesară pentru înțelegerea mecanismului decizional administrativ, întrucât, uneori, este dificil să se realizeze încadrarea juridică a unui act emis de o autoritate publică.

În plan teoretic, s-au evidențiat următoarele idei: 1. contractul are ca obiect de reglementare relațiile reciproce ale autorilor săi, cărora le determină drepturi și obligații pe baza unui acord de voință; 2. contractele administrative sunt supuse regulilor speciale de drept administrativ, care sunt diferite de normele dreptului civil în materia obligațiilor, iar regulile lor contencioase se referă la instanțele de contencios administrativ; 3. condițiile de principiu ale existenței unor contracte administrative sunt: a) una dintre părțile contractante trebuie să fie o autoritate publică; b) una sau alta din cele două cerințe trebuie să fie îndeplinită: a.1) fie acel contract cuprinde clauze exorbitante dreptului comun (clauze care pun în aplicare prerogative de putere publică); a.2) fie contractul are ca obiect chiar executarea serviciului public.

Or, în litigiul de față, dacă se aplică aceste criterii doctrinare, contractul de leasing financiar constituie un contract administrativ: actul în discuție a fost încheiat de o autoritate publică locală reprezentată de Orașul Stațiune Predeal; respectiva convenție are o clauză exorbitantă dreptului comun; o asemenea clauză poate fi considerată exorbitantă, întrucât ea permite „realizarea prioritară a interesului general”, distinct de interesul financiar al persoanei juridice de drept public; un atare contract are ca obiect chiar o achiziție publică. Desigur, formulările utilizate pentru identificarea categoriilor de contracte administrative sunt generice. Însă, este clar că, în final, va fi vorba despre opțiunea legiuitorului de a include un anume contract în sfera contractelor administrative și, prin urmare, a actelor administrative asimilate.

Acestea sunt chestiuni care se vor „regla” în timp, drept consecință a clarificărilor doctrinare, a acumulărilor în practica judiciară și, în final, a perfecționărilor cadrului normativ existent în materie. În orice situație, elementele specifice ale unui contract administrativ sunt: 1) indisponibilitatea, în sensul că persoanele juridice de drept public au prerogative care nu au un caracter de drepturi subiective, de care ele ar putea dispune; astfel, nu este posibil pentru asemenea persoane să renunțe la puterea lor de organizare a unui serviciu; 2) inegalitatea: în același timp, ca titulară de prerogative de putere publică și ca responsabilă de interesul general, administrația dispune de o superioritate incontestabilă în executarea contractului, ea poate să impună, mai ales, sancțiuni sau să modifice în mod unilateral anumite clauze.

Incontestabil, în cazul contractului de leasing financiar se regăsesc aceste trăsături evocate mai sus. Totodată, în contextul prezenței unui contract administrativ, părțile trebuie să accepte unele clauze de natură reglementară stabilite prin lege sau, în baza legii, prin hotărâre a Guvernului (clauze reglementare, de la care părțile nu pot deroga). În speța de față, regăsim aceste clauze reglementare (a se vedea conținutul actului administrativ asimilat pentru care se solicită rezilierea - care are la bază un caiet de sarcini întocmit în baza O.U.G. nr. 60/2001). O altă idee relevată de doctrina administrativă de specialitate se referă la faptul că părțile semnatare ale contractului administrativ, prin clauză expresă sau prin simpla acceptare a clauzelor prestabilite, au înțeles că se vor supune, inclusiv cu privire la soluționarea litigiilor, unui regim juridic de drept public.

Această situație echivalează cu acceptarea competenței instanțelor de contencios administrativ. În litigiul de față, pentru care instanța supremă trebuie să rezolve conflictul negativ de competență, trebuie să se aibă în vedere faptul că art. 46 din contractul de leasing financiar conține o clauză leonină, care nu poate fi incidentă, întrucât sunt aplicabile prevederile art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 anterior individualizate. Cu alte cuvinte, datorită faptului că suntem în prezența unui litigiu cu drept public, o clauză convențională nu poate fi prioritară unei norme imperative sub aspectul competenței. Așadar, voința a două părți contractante nu prevalează în fața unei reglementări imperative de la care nu se poate deroga.

În concluzie, prin aplicarea art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, dar și a doctrinei de specialitate, este vorba de un contract administrativ, iar competența teritorială de soluționare a cauzei aparține tribunalului, secția de contencios administrativ și fiscal, în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante, respectiv Orașul Stațiune Predeal. În raport de considerentele expuse anterior, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul Orașul Stațiune Predeal și pe pârâta ”Ifn L.H.” SA București, în favoarea Tribunalului Brașov, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 august 2011. Procesat de GGC - NN