ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4649/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4649/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1804 din 08 iulie 2010 Tribunalul Timiș a admis acțiunea

formulată de reclamanta M.I. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice

Timiș, și a obligat pârâtul să-i plătească suma de 600.000 lei, reprezentând

despăgubiri morale.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că reclamanta M.I. a fost soția lui M.E.L.,

acesta din urmă decedând la data de 6 septembrie 1971.

Prin sentința nr. 468

din 13 iunie 1954, pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial Timișoara în Dosarul

nr. 354/1954, soțul reclamantei a fost condamnat la 4 ani de temniță grea și

confiscarea averii personale, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.

193

1

alin. (2) C. pen. în vigoare la vremea respectivă.

Prin aceiași

sentință, tribunalul a reținut că soțul reclamantei a fost arestat începând cu

data de 26 iulie 1948.

Din biletul de

liberare nr. 7475 din 16 iulie 1954, eliberat de Penitenciarul Timișoara,

tribunalul a reținut că la eliberarea din penitenciar, soțul reclamantei, M.L.,

era accidentat la piciorul drept .

Prin raportare la împrejurările

concrete ale condamnării politice la care a fost supus soțul reclamantei, la

durata acesteia, la faptul că, deși a fost condamnat la 4 ani de temniță grea,

a fost reținut aproape 6 ani, iar la ieșire din penitenciar era lovit la

piciorul drept, tribunalul a apreciat că reclamant are dreptul la plata sumei

de 600.000 de lei, cu titlu de despăgubiri morale pentru condamnarea politică a

soțului său.

Împotriva sentinței a declarat apel în

termenul legal pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș.

În motivarea apelului, a invocat

decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, prin care s-a

admis excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, situație în care aceste prevederi legale au rămas fără efecte

juridice începând cu data de 31 decembrie 2010, întrucât legiuitorul nu a

intervenit pentru modificarea textului legal declarat neconstituțional.

Prin decizia civilă nr.

913 din 25 mai 2011 Curtea de Apel Timișoara a admis apelul și a schimbat în

tot sentința în sensul respingerii acțiunii reținând că temeiul legal al

acțiunii a fost declarat neconstituțional prin decizia 1358 din 21 octombrie 2010

a Curții Constituționale.

Împotriva deciziei

instanței de apel a declarat recurs reclamanta, în temeiul art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., susținând că prin adoptarea legii speciale nr. 221/2009 și punerea

ei în aplicare înainte de declararea neconstituționalității s-a determinat

nașterea dreptului la un bun în patrimoniul reclamantei, precum și nașterea

unei speranțe legitime în obținerea compensațiilor prevăzute de lege.

Declararea neconstituționalității temeiului juridic al acțiunii a condus la

încălcarea dreptului la un proces echitabil. De asemenea, acțiunea se putea

soluționa în temeiul dreptului comun, respectiv art. 998, 999 C. civ.

Recursul nu este

fondat.

Înainte de

pronunțarea deciziei atacate a fost dată Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 761 din

15 noiembrie 2010, prin care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, au fost declarate

neconstituționale.

În speță, încetarea

efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 înseamnă că, la data judecării recursului nu se mai poate ține cont de

o dispoziție declarată neconstituțională.

Problema de drept

care se pune în speță nu este, deci, cea a faptului dacă reclamanta este sau nu

îndreptățită la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi

aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale,

își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie

2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că s-a

stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M.

Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

decizie definitivă.

Or, în speță. la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune că

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să

se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu

suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil

de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul reclamantei.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Și în practica CEDO se

recunoaște eficiența controlului realizat de instanța de contencios

constituțional.

Sub acest aspect,

având a se pronunța asupra unei situații similare (Decizia în Cauza Slavov și

alții împotriva Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că:

“Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituționalitate a fost

contestată la scurt timp după intrarea lui în vigoare și care ulterior a fost

declarat neconstituțional ar putea constitui o bază legală solidă în înțelesul

jurisprudenței Curții.

De

aceea, reclamanții nu ar fi putut avea o speranță legitimă că pretențiile lor

vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată.

De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea

pretențiilor lor se va face în baza legii, așa cum era ea la momentul

introducerii cererii lor, și nu în baza legii așa cum era ea la momentul

pronunțării hotărârii”.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția conferită de art. 6 par.1 din Convenția Europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de neconstituționalitate declanșat la cererea uneia dintre părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene ni i le legitimează.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care recurenta susține că s-ar găsi, dat

fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul

de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de

înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite

de previzibilitate.

Izvorul așa zisei

discriminări constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega

legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

neconstituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

nerespectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Instanța de apel,

constatând încetarea efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, în mod corect nu a examinat cauza pe temeiul altor norme, făcând

o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 294 C. proc. civ.

În condițiile în care

reclamanta a invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri ca fiind

reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 -

examinate ca atare în primă instanță -, analizarea pretențiilor acestuia din

perspectiva altor prevederi legale ar fi echivalat cu schimbarea cauzei

juridice în timpul procesului.

Or, atare act de

procedură este contrar dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ.,

potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau

obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi”.

Norma procedurală

citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantului în

sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată

prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din

oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de

către reclamant și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.

Excepțiile de la

regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ. sunt redate în teza

II și în alin. (2) din același art. 294 și vizează exclusiv obiectul unei

cereri, nu și cauza acesteia.

Fiind de strictă

interpretare și aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca

referindu-se și la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările

intervenite în conținutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv

încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării

neconstituționalității lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză.

În consecință, față

de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă

se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta M.I. împotriva deciziei nr. 913 din 25 mai 2011

a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 iunie 2012.