ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4649/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1804 din 08 iulie 2010 Tribunalul Timiș a admis acțiunea formulată de reclamanta M.I. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, și a obligat pârâtul să-i plătească suma de 600.000 lei, reprezentând despăgubiri morale. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta M.I. a fost soția lui M.E.L., acesta din urmă decedând la data de 6 septembrie 1971. Prin sentința nr. 468 din 13 iunie 1954, pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial Timișoara în Dosarul nr. 354/1954, soțul reclamantei a fost condamnat la 4 ani de temniță grea și confiscarea averii personale, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 193 1 alin. (2) C. pen.

în vigoare la vremea respectivă. Prin aceiași sentință, tribunalul a reținut că soțul reclamantei a fost arestat începând cu data de 26 iulie 1948. Din biletul de liberare nr. 7475 din 16 iulie 1954, eliberat de Penitenciarul Timișoara, tribunalul a reținut că la eliberarea din penitenciar, soțul reclamantei, M.L., era accidentat la piciorul drept . Prin raportare la împrejurările concrete ale condamnării politice la care a fost supus soțul reclamantei, la durata acesteia, la faptul că, deși a fost condamnat la 4 ani de temniță grea, a fost reținut aproape 6 ani, iar la ieșire din penitenciar era lovit la piciorul drept, tribunalul a apreciat că reclamant are dreptul la plata sumei de 600.000 de lei, cu titlu de despăgubiri morale pentru condamnarea politică a soțului său.

Împotriva sentinței a declarat apel în termenul legal pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș. În motivarea apelului, a invocat decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, situație în care aceste prevederi legale au rămas fără efecte juridice începând cu data de 31 decembrie 2010, întrucât legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea textului legal declarat neconstituțional. Prin decizia civilă nr. 913 din 25 mai 2011 Curtea de Apel Timișoara a admis apelul și a schimbat în tot sentința în sensul respingerii acțiunii reținând că temeiul legal al acțiunii a fost declarat neconstituțional prin decizia 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamanta, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că prin adoptarea legii speciale nr. 221/2009 și punerea ei în aplicare înainte de declararea neconstituționalității s-a determinat nașterea dreptului la un bun în patrimoniul reclamantei, precum și nașterea unei speranțe legitime în obținerea compensațiilor prevăzute de lege. Declararea neconstituționalității temeiului juridic al acțiunii a condus la încălcarea dreptului la un proces echitabil. De asemenea, acțiunea se putea soluționa în temeiul dreptului comun, respectiv art. 998, 999 C. civ. Recursul nu este fondat. Înainte de pronunțarea deciziei atacate a fost dată Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, prin care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, au fost declarate neconstituționale. În speță, încetarea efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 înseamnă că, la data judecării recursului nu se mai poate ține cont de o dispoziție declarată neconstituțională.

Problema de drept care se pune în speță nu este, deci, cea a faptului dacă reclamanta este sau nu îndreptățită la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o decizie definitivă. Or, în speță. la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Și în practica CEDO se recunoaște eficiența controlului realizat de instanța de contencios constituțional. Sub acest aspect, având a se pronunța asupra unei situații similare (Decizia în Cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: “Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituționalitate a fost contestată la scurt timp după intrarea lui în vigoare și care ulterior a fost declarat neconstituțional ar putea constitui o bază legală solidă în înțelesul jurisprudenței Curții.

De aceea, reclamanții nu ar fi putut avea o speranță legitimă că pretențiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretențiilor lor se va face în baza legii, așa cum era ea la momentul introducerii cererii lor, și nu în baza legii așa cum era ea la momentul pronunțării hotărârii”. Dreptul de acces la tribunal și protecția conferită de art. 6 par.1 din Convenția Europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de neconstituționalitate declanșat la cererea uneia dintre părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene ni i le legitimează.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta susține că s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul așa zisei discriminări constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de neconstituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin nerespectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Instanța de apel, constatând încetarea efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în mod corect nu a examinat cauza pe temeiul altor norme, făcând o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 294 C. proc. civ. În condițiile în care reclamanta a invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare în primă instanță -, analizarea pretențiilor acestuia din perspectiva altor prevederi legale ar fi echivalat cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.

Or, atare act de procedură este contrar dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi”. Norma procedurală citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantului în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect. Excepțiile de la regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza I C. proc.

civ. sunt redate în teza II și în alin. (2) din același art. 294 și vizează exclusiv obiectul unei cereri, nu și cauza acesteia. Fiind de strictă interpretare și aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se și la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în conținutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituționalității lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză. În consecință, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.I. împotriva deciziei nr. 913 din 25 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 iunie 2012.