ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3753/2012

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data

de 23 decembrie 2009, sub nr. 14340/118/2009, pe rolul Tribunalului Constanța, reclamantul

D.T. a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 60.000 euro, în echivalent în RON

la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit personal de reclamant ca urmare a dislocării sale și a stabilirii

domiciliului obligatoriu, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

În drept, reclamantul

a invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin sentința

civilă nr. 1705 din 27 octombrie 2010, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea

și a fost obligat pârâtul la plata sumei de 10.000 euro către reclamant, în echivalent

în RON la data plății efective, cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamantul are calitatea de persoană

îndreptățită la acordarea de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a

dislocării sale din județul Timiș și a stabilirii domiciliului obligatoriu în județul

Galați, astfel cum prevăd dispozițiile art. 3 lit. e) raportate la art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Împotriva sentinței

civile nr. 1705 din 27 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul Constanța, au declarat

apel ambele părți.

Prin decizia civilă

nr. 291/C din 16 mai 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și de

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelul pârâtului, a schimbat

în tot sentința apelată și a respins acțiunea ca nefondată. Prin aceeași decizie

a fost respins apelul declarat de reclamant.

Instanța de apel

a reținut în esență că, în speță, reclamantul a putut beneficia, la cerere, de măsurile

compensatorii acordate de stat în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită

o indemnizație lunară, recunoscută vechimea în muncă și fiindu-i conferit dreptul

de a beneficia de călătorii gratuite, astfel că reclamantul a putut beneficia de

toate măsurile reparatorii instituite prin lege, nefiind relevată necesitatea complinirii

lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acțiune. În concluzie, instanța de apel

a constatat că Statul Român și-a îndeplinit obligația reparatorie față de reclamant

pentru suferințele cauzate de măsura administrativă cu caracter politic luată împotriva

sa.

Curtea de apel

a apreciat ca nefondată susținerea pârâtului, potrivit căreia acțiunea întemeiată

pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 trebuie respinsă

după constatarea neconstituționalității textului, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale. Instanța de apel a considerat că normele speciale în domeniu (Decretul-Lege

nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile

care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul român, prevederile

speciale doar completând, prin voința legiuitorului, cadrul general de reglementare.

S-a mai reținut,

în considerentele deciziei, că înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura

controlului conformității ei cu Legea fundamentală, realizată de Curtea Constituțională,

nu creează un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării - în conformitate

cu prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea

și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 06 martie 1945-22

decembrie 1989 este îndrituită să obțină și alte compensații decât cele acordate.

Instanța de apel

a apreciat că răspunderea Statului Român pentru prejudiciul moral suferit de persoana

pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă

corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ. și cu

principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității

și echității în acordarea acestor compensații și nu în ultimul rând respectarea

valorii supreme de dreptate, premise reținute de altfel prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

Or, nici la data

intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G.

nr. 62/2010, legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru

prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluția Adunării

Parlamentare a C.E. nr. 1096 (1996), care privește măsurile preconizate pentru înlăturarea

vechii moșteniri din punctul de vedere al celor direct vizați de condamnările cu

caracter politic.

În egală măsură,

această perspectivă a fost înlăturată și prin mecanismul de control al constituționalității

normelor, Curtea Constituțională arătând că, asumându-și obligația atenuării prejudiciului

moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit

nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situație similară cu cea avută

anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacții

prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Curtea a

reamintit că în condițiile în care în legislația română existau o serie de acte

normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăților

preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii

de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale

nu rezidă dintr-o obligație impusă statului în a le acorda, ci din intenția de a

le complini pe cele materiale deja acordate, pe criteriul reparării suferințelor

de ordin psihologic (element apreciat însă de către Curtea Constituțională ca fiind

incompatibil cu principiile de propofționalitate, echitate și rezonabilitate care

trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul

D.T., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea

căruia a arătat următoarele:

Hotărârea instanței

de apel este nelegală, deoarece nu s-au avut în vedere suferințele îndurate ca urmare

a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, precum și consecințele asupra

posibilității reclamantului de a se realiza pe deplin pe plan social, profesional

și familial.

Instanța ar fi

trebuit să aibă în vedere faptul că, prin măsurile abuzive dispuse împotriva sa,

i-au fost încălcate drepturile garantate prin Constituția din 1948 (libertatea de

gândire, conștiință, libertatea individuală, dreptul la domiciliu, dreptul la corespondență,

dreptul la muncă, la învățătură, dreptul la asistență medicală, dreptul la o viață

normală și la protecția proprietății).

Recurentul mai

arată că nu a beneficiat de nicio despăgubire din partea Statului Român, iar indemnizația

prevăzută de Decretul-Lege nr. 118/1990 nu a fost de natură să acopere suferințele

fizice și psihice cauzate prin măsurile dispuse împotriva sa.

În privința eventualei

incidențe a elementelor autorității de lucru judecat a sentinței nr. 2033 din 05

aprilie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 13640/118/2009 al Tribunalului Constanța,

Înalta Curte constată că, deși prin această hotărâre judecătorească, având aceleași

părți, cauză și obiect, s-a soluționat fondul litigiului, din verificările efectuate

în sistemul informatizat al instanțelor nu reiese dacă hotărârea a fost comunicată

părților pentru a le da posibilitatea de a promova căile de atac în termenul prevăzut

de lege, astfel încât nu suntem în prezența unei hotărâri definitive, condiție esențială

pentru existența autorității de lucru judecat.

Examinând decizia

recurată și luând în considerare cu prioritate ceea ce s-a statuat prin decizia

în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se constată

că soluția pronunțată de Curtea de apel, cuprinsă în dispozitivul deciziei, este

corectă, urmând, însă, a se înlocui motivarea acesteia, după cum urmează:

Acțiunea formulată

de reclamant a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009, astfel cum aceasta

era în vigoare la data înregistrării acțiunii pe rolul Tribunalului Constanța. în

fața instanței de apel s-a pus în discuție problema dacă textul art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul de drept al acțiunii,

mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761/15.11.2010.

Instanța de apel

a înlăturat această apărare a pârâtului, reținând însă că acțiunea este neîntemeiată

deoarece reclamantul a beneficiat de măsurile reparatorii oferite în baza actelor

normative anterioare Legii nr. 221/2009, Statul Român îndeplinindu-și obligația

reparatorie față de reclamant pentru suferințele cauzate de măsura administrativă

cu caracter politic luată împotriva sa.

Potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei

Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

art. menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării

în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor,

aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992

referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările

și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstitutionalității

unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru

viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor

care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă

de drept a fost dezlegată, ulterior pronunțării deciziei recurate, prin decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului

în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, în sensul că s-a stabilit

că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția

situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate

atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor

art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul

la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind

protecția proprietății, respectiv art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul

nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului

în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut

în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această

evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația

juridică este încă în curs de constituire (fada pendentia), intrând sub incidența

efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată.

Nu se poate spune că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act

normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât

nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum.

Având în vedere

caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul

legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate

fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță,

la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

În consecință,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamant, apreciindu-se că soluția instanței de apel (prin care s-a

respins apelul reclamantului, s-a admis apelul pârâtului și s-a respins acțiunea)

este corectă, pentru argumentele reținute în corpul prezentei decizii, care vor

înlocui considerentele hotărârii recurate.

Ca urmare a constatării

că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic al acțiunii promovate de reclamant,

examinarea argumentelor acesteia, privind cuantificarea daunelor morale în raport

de suferințele fizice și psihice provocate prin măsurile administrative cu caracter

politic dispuse împotriva sa (care presupun o analiză pe fondul cererii de acordare

a daunelor morale), devine inutilă, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere

a instanței de recurs asupra condițiilor de acordare și criteriilor de evaluare

a daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas

fără temei de drept.

Maniera în care

instanța de apel a procedat la analizarea acțiunii în pretenții din perspectiva

art. 998 și art. 999 C. civ. este contrară art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit

căruia în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Instanța

de apel nu putea examina legalitatea hotărârii apelate decât în raport de cadrul

procesual și temeiurile de drept fixate în faza procesuală anterioară, neputându-se

pronunța pentru prima oară în apel asupra unui temei juridic diferit de cel invocat

prin cererea de chemare în judecată. Ca atare, argumentele privind incidența

art. 998 și art. 999 C. civ. urmează a fi înlăturate, cu păstrarea, însă, a soluției,

pentru motivele anterior expuse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul D.T. împotriva deciziei civile nr. 291/C din 16

mai 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și de familie, litigii

de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

25 mai 2012.