ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 546/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 546/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Buzău, sub nr. 3566/114/2010, reclamantul P.M.G. a chemat în judecată pârâtul

Comuna Vernești, prin Primar, solicitând instanței, ca, prin hotărârea pe care o

va pronunța, să dispună nevalabilitatea preluării de către stat a imobilului

Cămin cultural, cu terenul aferent în suprafață de 7200 mp și obligarea

pârâtului să lase reclamantului, în deplină proprietate și liniștită posesie,

imobilul în litigiu, situat în comuna Vernești, sat Cândești, județul Buzău,

având următoarele vecinătăți: la nord - M.S. și T.V., la sud - canal betonat

scurgere ape din versanți, la est - drum național 10 Buzău - Brașov, la vest -

drum comunal.

În motivarea cererii,

s-a arătat că imobilul descris anterior a fost preluat abuziv în anul 1949, de

statul comunist, în ciuda faptului că, în art. 8 din Constituția din anul 1948,

se recunoștea și garanta, în mod expres, dreptul la proprietatea particulară,

că acest imobil, fiind preluat de stat fără titlu valabil, nu a ieșit niciodată

din patrimoniul proprietarului, transmițându-se reclamantului prin moștenire,

astfel că se impune a se constata că reclamantul este autorul bunicului său, M.A.

și al fiicelor sale, care au avut în proprietate clădirea și terenul

revendicat, conform înscrisurilor anexate acțiunii.

A mai arătat reclamantul

că, în prezent, imobilul respectiv este deținut de pârât și închiriat ca bar - discotecă,

iar restituirea imobilului ar avea un caracter reparatoriu, sub aspect material

și moral, reclamantul și fiicele sale vrând să amenajeze, în acest imobil,

sediul Fundației M.A., fost ministru al Justiției, Decan al Baroului de Avocați

Ilfov, șeful Catedrei de Drept Civil a Facultății de Drept București.

Pârâtul Comuna

Vernești, prin Primar, la data de 11 octombrie 2010, a formulat întâmpinare,

prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare și a

solicitat respingerea acțiunii.

Prin încheierea din

data de 25 octombrie 2010, instanța a luat act că temeiul juridic al acțiunii

îl reprezintă prevederile art. 480 C. civ., reclamantul, prin avocat, precizând

că nu a urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, pentru că a

considerat că nu i s-ar fi oferit posibilitatea unei retrocedări efective.

Prin încheierea din

data de 22 noiembrie 2010, instanța a dispus introducerea în cauză a moștenitoarelor

reclamantului decedat pe parcursul procesului, P.M.G., respectiv H.M.V. și D.S.

Prin încheierea din

data de 24 ianuarie 2011, s-a luat act de precizarea reprezentantului

reclamantelor, în sensul că nu reprezintă un capăt de cerere distinct

solicitarea privind dispunerea nevalabilității preluării de către statul

comunist a imobilului Cămin cultural, cu terenul aferent în suprafață de 7200

mp, aceasta fiind o justificare și o motivare a caracterului întemeiat, în

opinia reclamantelor, a acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun

formulată.

Prin sentința civilă nr.

218 pronunțată la 31 ianuarie 2011, Tribunalul Buzău a admis excepția

inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtă și a respins acțiunea în

revendicare.

Pentru a adopta

această soluție, referitor la excepția inadmisibilității acțiunii în

revendicare, tribunalul a reținut că, în considerentele Deciziei nr. XXXIII din

9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite,

în soluționarea unui recurs în interesul legii, referindu-se la problema, de

principiu, rezolvată neunitar, a existenței unei opțiuni între aplicarea legii

speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de

referință, Legea nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării,

și anume Codul civil, instanța supremă a constatat că nu poate fi primit

punctul de vedere al unor instanțe, în sensul existenței unei asemenea opțiuni,

cu consecința că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr.

10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care,

deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă

calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Prin

urmare, în respectarea celor decise cu efect obligatoriu de Înalta Curte de

Casație și Justiție, tribunalul a reținut că

, de principiu,

persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au

posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea

dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C.

civ. și că concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în

favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant,

chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În speță, având în

vedere că reclamantul P.M.G., deși avea posibilitatea să o facă, nu a urmat

procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și că imobilul în litigiu intră sub

incidența Legii nr. 10/2001, tribunalul a apreciat că acțiunea în revendicare a

imobilului, promovată de reclamant și continuată de moștenitoarele acestuia,

este inadmisibilă.

S-a mai arătat că nu

poate duce la o concluzie contrară argumentul expus de reprezentantul

reclamantelor, în concluziile scrise, cum că, în cauza Păduraru împotriva

României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că Legea nr. 10/2001,

în art. 2 alin. (2), prevede expres că persoanele proprietare ale unor imobile

pe care statul le-a preluat fără titlu valabil păstrează calitatea de

proprietar, întrucât, prin Legea nr. 1/2009, intrată în vigoare la data de 6

februarie 2009, deci anterior promovării prezentei acțiuni, art. 2 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001 a fost abrogat.

Pe de altă parte,

chiar instanța de contencios european a drepturilor omului a statuat că

speranța de a obține recunoașterea unui drept de proprietate, pe care cineva se

află în imposibilitatea de a-l exercita efectiv, nu poate fi considerată ca un

„bun”, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1.

Nefondat a fost

considerat și argumentul reclamantelor, în sensul că ar trebui acordată

prevalență dispozițiilor Convenției Europene și practicii europene pertinente,

față de legislația specială, pentru a nu i se impune reclamantului o sarcină

disproporționată și inechitabilă, dacă cererea sa ar fi considerată

inadmisibilă.

În susținerea acestui

argument, tribunalul a constatat că se invocă, practic, propria culpă a

reclamantului inițial, P.M.G., care nu a urmat procedura specială, reglementată

de Legea nr. 10/2001.

În acest context, s-a

arătat că, prin simplul fapt că a ales să nu urmeze această cale conferită de

legea specială, reclamantul în cauză și-a asumat riscul producerii sancțiunilor

stabilite de art. 22 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, respectiv pierderea dreptului

de a solicita măsuri reparatorii în natură sau în echivalent pentru imobilele

despre care afirmă că ar fi fost preluate fără titlu valabil, deci care ar fi

fost în sfera de aplicare a acestei legi speciale, derogatorii de la dreptul

comun.

De asemenea,

susținerile, conform cărora, prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă, s-ar

leza dreptul de acces la justiție, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană,

au fost apreciate ca nefondate, tribunalul reținând că, într-adevăr, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea din data de 13 ianuarie 2009, a constatat încălcarea acestor dispoziții legale, sub aspectul

dreptului de acces la o instanță

judecătorească,

în condițiile în care s-a respins, ca

inadmisibilă, o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, deși

procedura vizând restituirea bunului în litigiu în temeiul Legii nr. 10/2001,

inițiată de reclamanții din acea cauză, nu a fost efectivă, pentru că nu a dus

, după mai mult de

7 ani de la inițierea procedurii administrative respective,

la

acordarea

niciunei

despăgubiri.

Or,

în prezenta cauză, reclamantul inițial,

P.M.G., spre deosebire de cauza

amintită anterior, nu a inițiat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001,

considerentele făcute cu privire la caracterul inefectiv al acestei proceduri

neputând fi verificate în concret, în cazul reclamantului, în lipsa acestei

inițieri a procedurii prevăzute de legea specială.

S-a mai arătat că, în

același sens, al neîncălcării dreptului de acces la justiție, prin

reglementarea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, atâta vreme cât

persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc

toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv

refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării,

sunt și considerentele Deciziei nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secții Unite.

Nu

a fost primită nici aserțiunea reclamantelor, conform căreia s-ar impune

cercetarea pe fond a cauzei, față de faptul că preluarea abuzivă a imobilului

în litigiu de către stat reprezintă o situație de fapt ce persistă și în

prezent.

Astfel,

sub acest aspect, s-a arătat că reclamantul nu a probat faptul că, printr-o

hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a constatat caracterul abuziv, nelegal

al preluării imobilului în litigiu din patrimoniul pretinsului său autor. Mai

mult, reclamantul inițial, P.M.G., nici nu a probat că ar fi singurul

moștenitor al persoanei (E.A.), despre care susține că ar fi proprietarul imobilului

în cauză.

Astfel,

potrivit certificatului de moștenitor nr. 991 din 16 iulie 1982, de pe urma

defunctei Ecaterina Antonescu, decedată la 18 iulie 1954, a rămas ca

moștenitor, în calitate de fiu, alături de reclamantul inițial, P.M.G., și

numitul P.A., fratele său, despre care nu se probează în niciun fel dacă mai

este sau nu în viață, respectiv, în cel de-al doilea caz, care sunt

moștenitorii săi, așa încât, e

xistă dubii serioase și justificate cu

privire la veridicitatea calității reclamantului

P.M.G.

de unic dobânditor, pe calea moștenirii, a dreptului de proprietate asupra

imobilului în litigiu.

De

asemenea, susținerile

reclamantelor că judecarea pe fond a prezentei acțiuni nu

ar înfrânge textul excepției inserate în considerentele Deciziei nr. 33/2008,

în sensul că nu creează prejudicii unui terț, cu consecința încălcării altui

drept de proprietate, legitim recunoscut, au fost considerate nefondate.

Sub acest aspect, în

speță, tribunalul a reținut că pârâtul a probat că imobilul care face obiectul

prezentului litigiu este în proprietatea publică a Comunei Vernești, figurând

ca atare în anexa nr. 81 a H.G. nr. 1348/2001, ceea ce înseamnă că,

indiscutabil, pârâtul are un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție, or, în considerentele Deciziei nr. XXXIII/2008, Înalta Curte de

Casație și Justiție a arătat că este necesar a se analiza, în funcție de

circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în

conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și

dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

În fine, referitor la

teza reclamantelor, cum că nu ar fi urmat calea prevăzută de Legea nr. 10/2001,

față de faptul că executarea deciziei administrative sau a hotărârii

judecătorești se face prin intermediul Fondului Proprietatea, în privința

căruia, Curtea a constatat deja, în numeroase cazuri, faptul că nu funcționează,

în prezent, de o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă, tribunalul

a observat, în primul rând, că aceste constatări ale Curții de la Strasbourg au survenit ulterior momentului în care a expirat termenul (14 februarie 2001-14

februarie 2002), în care reclamantul inițial,

P.M.G.,

putea formula notificarea prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001, aceste

evoluții ulterioare neputând fi, în niciun caz, previzibile la acel moment.

În al doilea rând, tribunalul

a reținut că, în acest moment, nu poate fi primit nici argumentul, reiterat de

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că nu ar avea caracter efectiv

mecanismul de despăgubire reglementat de Legea nr. 247/2005, în raport cu

faptul că Fondul Proprietatea nu ar fi cotat la Bursa de Valori, ceea ce ar lipsi titularii unei creanțe împotriva Statului, obținute în

condițiile Legii nr. 10/2001, de

o garanție cu privire la data la care vor putea primi

despăgubirea.

În

acest sens, tribunalul a conchis că, la data pronunțării prezentei hotărâri,

este de notorietate faptul că, începând cu data de 25 ianuarie 2011, Fondul

Proprietatea a fost listat la Bursa de Valori București, acțiunile sale putând

fi tranzacționate în mod liber.

Împotriva acestei

sentințe, au declarat recurs reclamantele H.M.V. și D.S., care au arătat că, în

mod greșit, instanța de fond a stabilit că acțiunea în revendicare este

inadmisibilă, înlăturând, astfel, caracterul imprescriptibil al acesteia și

încălcând prevederile art. 6 din C.E.D.O, cât și pe cele ale Protocolului nr. l,

întrucât a închis accesul la justiție al persoanelor ale căror bunuri au fost

preluate fără titlu de către statul comunist.

S-a mai susținut că

instanța de fond a soluționat acțiunea în revendicare promovată de reclamante

pe excepția inadmisibilității, fără să stabilească dacă legea specială este

aplicabilă, față de circumstanțele concrete ale cauzei, respectiv față de

titlul în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului.

Recurentele au mai

arătat că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, intră sub incidența

acestei legi imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile

cooperatiste sau orice persoane juridice, în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940

asupra rechizițiilor și nerestituite.

Astfel, pentru a

exista concurs între legea specială și legea generală este absolut necesar să

se stabilească daca bunul (hanul vechi - căminul cultural) face obiectul Legii nr.

10/2001.

Or, în prezenta

cauză, nu s-a stabilit data preluării imobilului și modul în care a fost

preluat, pentru a se putea reține concursul dintre legea speciala și legea

generală, astfel că nu se putea retine că regimul juridic al bunului este cel

prevăzut de Legea nr. 10/2001, fără să se stabilească data preluării și modul

în care a fost preluat, împrejurări în raport de care se putea reține existența

obligației transmiterii notificării către Primăria Vernești.

Recurentele au

considerat că, și în ipoteza existenței obligației transmiterii notificării, nu

pot fi nesocotite prevederile din Legea 10/2001, care, deși recunosc dreptul de

proprietate, în situația imobilelor trecute în proprietatea statului fără titlu

valabil, condiționează exercitarea dreptului de proprietate de parcurgerea

procedurii prealabile administrative, astfel că instanța de fond trebuia sa

stabilească daca aceste prevederi sunt sau nu conforme exigentelor Convenției și,

acordând prioritate normelor europene, să cerceteze în fond cererea.

Prin încheierea din

23 martie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, a recalificat calea de atac exercitată de reclamantele H.M.V.

și D.S. ca fiind apel, iar nu recurs.

Prin decizia civilă nr.

97 din 30 martie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de

reclamantele H.M.V. și D.S.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea a constatat următoarele:

Nu se poate considera

că, prin respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii, instanța de fond a înlăturat

caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare, încălcând accesul la

justiție al persoanelor ale căror bunuri au fost preluate fără titlu de către

Statul Român și dreptul de proprietate al acestora, astfel cum sunt ocrotite de

art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

În susținerea celor

de mai sus, sunt considerentele Deciziei nr. XXXIII din 9 iunie 2008,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în

soluționarea unui recurs în interesul legii, care se referă la problema, de

principiu, rezolvată neunitar, a existenței unei opțiuni între aplicarea legii

speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de

referință, Legea nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării și anume Codul civil.

Instanța supremă a

constatat că nu poate fi primit punctul de vedere al unor instanțe, în sensul

existenței unei asemenea opțiuni, cu consecința că acele persoane care nu au

urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat, în

termenul legal, o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut

restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare,

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Câtă vreme Legea nr. 10/2001

instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și

sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în

legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, este opțiunea reclamantului de a

uza sau nu, de prevederile acestei legi speciale, dar refuzul lui de a urma

calea specială de reparație nu-i poate conferi dreptul de a promova, oricând, o

acțiune în revendicare a bunului. Aceasta întrucât

, în

respectarea celor decise, cu efect obligatoriu, de Înalta Curte de Casație și

Justiție,

persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001

nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480

C. civ., iar concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în

favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant,

chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

De altfel, nu poate

fi primită nici critica referitoare la faptul că instanța nu a stabilit dacă

legea specială este aplicabilă, respectiv dacă bunul face sau nu obiectul Legii

nr. 10/2001, raportat la data preluării imobilului și modul în care a fost

preluat.

Astfel, în raport

chiar de cele susținute de reclamant, imobilul în litigiu se încadrează în

dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora,

prin imobile preluate în mod abuziv, în sensul acestei legi speciale de

reparație, se înțeleg orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără

respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele

preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale

puterii sau ale administrației de stat.

În condițiile în

care, la dosarul cauzei, există dovada încadrării acestui imobil printre imobilele

care fac obiectul Legii nr. 10/2001, în mod corect, Tribunalul Buzău a

constatat propria culpă a reclamantului inițial, P.M.G., care nu a urmat

procedura specială, reglementată de Legea nr. 10/2001, asumându-și riscul

producerii sancțiunilor stabilite de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

respectiv pierderea dreptului de a solicita măsuri reparatorii în natură sau în

echivalent pentru imobilele despre care afirmă că ar fi fost preluate fără

titlu valabil, deci care ar fi fost în sfera de aplicare a acestei legi

speciale, derogatorii de la dreptul comun.

Soluția instanței de

fond nu încalcă dispozițiile art. 6 din Convenție, câtă vreme reclamantul

inițial a avut posibilitatea efectivă de urmare a procedurii prevăzută de Legea

nr. 10/2001, dar nu a inițiat-o, deși, în cadrul acestei proceduri, avea posibilitatea

de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în legătură cu

bunul preluat abuziv, având, deci, dreptul la un recurs efectiv, în înțelesul

Convenției Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea, instanța

de apel a reținut că nu se poate aprecia că, prin această soluție, s-ar încălca

dreptul de proprietate al reclamantului, astfel cum este consfințit de

Constituția României, de art. 480 C. civ. și de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme art. 2 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, ce prevedea, în mod expres, că persoanele proprietare ale

unor imobile pe care statul le-a preluat fără titlu valabil păstrează calitatea

de proprietar, a fost abrogat prin Legea nr. 1/2009, intrată în vigoare la data

de 6 februarie 2009, anterior promovării prezentei acțiuni.

Împotriva acestei

decizii, au declarat recurs reclamantele H.M.V. și D.S., solicitând, în

principal, admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate și, pe

fond, admiterea acțiunii în revendicare, cu obligarea intimatei de a le lăsa, în

deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul (construcție și teren) revendicat,

iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și

trimiterea cauzei la Curtea de Apel Ploiești, pentru rejudecarea apelului, cu administrarea

probelor solicitate în primă instanță, inclusiv a unei expertize tehnice

judiciare de specialitate.

În dezvoltarea

criticilor, după reiterarea situației de fapt și a soluțiilor dispuse în cauză,

recurentele-reclamante au arătat următoarele:

Motivul de recurs

prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 din C. proc. civ., constând în aceea

că instanțele de fond au interpretat greșit actul juridic dedus judecății și înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

În ceea ce privește

admisibilitatea prezentului recurs, prin prisma acestui motiv, s-a învederat că

s-a afirmat în doctrină, cu deplin temei, că acest motiv de nelegalitate nu se

referă doar la convenții, într-o interpretare mai largă a textului,

considerându-se că vizează sfera largă a actelor juridice deduse judecății,

care include orice act emanând de la o parte.

În cauză, atât

judecătorul fondului, cât și cei ai apelului au denaturat semnificația titlului

de proprietate al autorului lor, prin raportarea greșită la o procedură

prevăzută de legislația specială cu caracter reparator din domeniul bunurilor

imobile preluate în mod abuziv de statul comunist și prin lipsirea acestuia de

efectele juridice pe care trebuia să le producă potrivit art. 480 din C. civ.

Mai mult, a doua

instanță de judecată a interpretat în mod greșit principiul de drept, potrivit

căruia legea specială derogă de la legea generală.

Chiar dacă Legea nr. 10/2001

instituie o procedură specială privind reconstituirea dreptului de proprietate

a foștilor proprietari, aceasta nu exclude ab initio, pentru toate cauzele,

posibilitatea intentării unei acțiuni în revendicare, întemeiate pe dispozițiile

art. 480 din C. civ., astfel că principiul menționat nu trebuie interpretat și

aplicat în mod rigid, in abstracto, ci în raport atât de circumstanțele

specifice ale cauzei, cât și de normele și jurisprudența CEDO, norme care prevalează

în raport de dispozițiile legislației naționale.

Astfel,

circumstanțele specifice ale cauzei sunt în favoarea admiterii prezentei

acțiuni în revendicare, deoarece însăși pârâta admite că imobilul solicitat a

fost preluat de către statul comunist în anul 1949.

În acest sens,

instanța de apel a respins, în mod neîntemeiat, apărarea recurentelor

referitoare la obligația primei instanțe de a cerceta aplicabilitatea în cauză

a Legii nr. 10/2001.

Astfel, instanța de

apel a făcut o confuzie inadmisibilă între încadrarea imobilului solicitat în

dispozițiile Legii nr. 10/2001, ceea ce nici chiar intimata nu a contestat, și

aplicabilitatea efectivă în cauză a legii speciale, ceea ce impunea, din partea

ambelor instanțe, cercetarea aspectului dacă și în ce măsură reclamantul

inițial ar fi putut să recurgă la dispozițiile acestei legi, iar, în

continuare, în ipoteza că ar fi apelat la această lege, dacă și în ce măsură

putea obține o reparație efectivă.

Sub acest din urmă

aspect, este cert că reclamantul nu mai poate urma o procedură specială, din

cauza decăderii din termenul de formulare a notificării către unitatea

deținătoare a imobilului, Primăria comunei Vernești, context în care soluția de

inadmisibilitate a prezentei acțiuni în revendicare, adoptată de judecătorul

fondului și menținută de instanța de apel, deturnează cuprinsul legilor

speciale de reparație de la scopul pentru care au fost adoptate, privându-le pe

reclamante de dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din

Protocolul nr. 1 la CEDO.

În condițiile în care

niciuna dintre cele două instanțe nu a procedat la administrarea probatoriilor,

pentru a putea reține sau nu susținerile reclamantului din cererea

introductivă, acestea s-au aflat, în mod evident, în imposibilitatea obiectivă

de a observa că finalitatea reparatorie a legislației speciale este lipsită de

orice consecință pentru cel în cauză, care a înțeles să nu parcurgă procedura

administrativă prealabilă reglementată de Legea nr. 10/2001, conștient fiind de

ineficacitatea acesteia.

Or, având în vedere

caracterul de notorietate al acestei ineficacități, constatat printr-o

jurisprudență abundentă a CEDO, în materie, care a culminat cu hotărârea pilot

M.A. și alții contra României, a menține hotărârea atacată ar însemna a impune

o sarcina prea grea recurentelor, evident disproporționată față de finalitatea

legislației speciale reparatorii, adoptate tocmai ca urmare a presiunii

standardelor normative și jurisprudențiale europene.

S-a susținut că

hotărârea atacată este lipsită de temei legal, fiind pronunțată cu încălcarea

și aplicarea greșită a legii, în sensul că reclamantelor li i s-a încălcat atât

dreptul la un proces echitabil, garantat de dispozițiile procedurale interne, precum

și de cele europene, ale art. 6 din CEDO, cât și dreptul la respectarea

proprietății bunurilor, prevăzut de art. 1 din Protocolul 1 la CEDO.

Din această

perspectivă, s-a învederat că hotărârea instanței de apel este lacunar

motivată, fiind pronunțată pe baza interpretării excesiv de restrictive a

principiului, potrivit căruia legea specială derogă de la legea generală.

In al doilea rând,

motivarea instanței de apel, potrivit căreia soluția instanței de fond nu

încalcă dispozițiile art. 6 din CEDO reprezintă, în mod evident, expresia unei

interpretări parțiale și părtinitoare atât a normelor menționate, cât și a

prevederilor art. 20 din Constituția României, astfel că judecătorii apelului

se limitează la menționarea selectivă a considerentelor hotărârii Prințul

Hans-Adam II de Liechtenstein contra Germaniei, potrivit cărora „speranța de a

obține recunoașterea unui drept de proprietate, pe care cineva se află în

imposibilitatea de a-l exercita efectiv, nu poate fi considerată un bun, în

sensul articolului 1 din Protocolul adițional nr. 1, în aceeași măsură, reprezentând

efectul unei creanțe sub condiție, încetând prin neîndeplinirea condiției”.

Dincolo de faptul că

aceste considerente din hotărârea CEDO nu sunt direct aplicabile în prezenta

cauză, pentru că situația de fapt este esențial diferită, trebuie reținut că autorul

recurentelor nu avea doar o speranță de a obține un bun, ci chiar un bun actual,

în sensul CEDO, deoarece, în mod incontestabil, în lipsa oricărei valabilități

a titlului statului asupra imobilului, dreptul de proprietate al recurentelor

nu a încetat să existe niciodată.

Mai mult, aceste

considerente nu trebuie absolutizate ori ridicate la rang de principiu,

deoarece conform art. 1 precizat, noțiunea de bun, care este o noțiune autonomă,

în sensul Convenției, nu se limitează la proprietatea corporală, fiind

independentă, deci, de calificările formale din dreptul intern, ceea ce

înseamnă că anumite alte drepturi și interese pot fi considerate bunuri în

sensul Convenției (a se vedea cauza Teteriny versus Federația Rusă, 30 iunie

2005). Astfel, o creanță poate fi considerată bun, dacă este suficient de

certă, încât petentul să aibă speranța legitimă la dobândirea unui avantaj

patrimonial.

În mod evident,

recurentele beneficiază nu doar de o speranță de dobândire a bunului, ci chiar

de bunul însuși, ca bun actual, care există în materialitatea lui.

Pe de altă parte,

pârâta intimată nu a oferit nicio justificare rezonabilă pentru faptul

preluării abuzive, iar instanța, care a pronunțat inadmisibilitatea acțiunii

noastre, a omis, în mod nelegal, să respecte una din condițiile esențiale a

limitării dreptului la un proces echitabil, aceea a proporționalității dintre

interesul general și interesul privat (a se vedea cauza Ashingdane c. Regatului

Unit din 28 mai 1985). În lipsa acestei proporționalități, dreptul la un proces

echitabil devine lipsit de orice conținut, de aceea trebuie să li se permită

recurentelor să-și expună argumentele pe fondul cauzei, într-o acțiune în

revendicare întemeiată pe compararea titlurilor de proprietate ale părților

implicate.

S-a invocat și motivul

de recurs bazat pe art. 304 pct. 9 din C. proc. civ, constând în aceea că

decizia recurată cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Astfel, recurentele

au invocat faptul că instanța de apel ignoră cercetarea problemei structurale

cu care se confruntă România, în materia restituirii proprietăților preluate în

mod abuziv de statul comunist, problemă pe care Curtea Europeană a sesizat-o și

a evidențiat-o, în mod constant, în cauzele sale (cauzele Viașu c. României (9

decembrie 2008), Faimblat c. României (13 ianuarie 2009), Katz c. României (20

ianuarie 2009), Deneș c. României (3 martie 2009).

Din cercetarea

acestor cauze, rezultă fără îndoială faptul că, chiar dacă ar fi apelat la

legea specială nr. 10/2001, și, ulterior, ar fi supus procedura legii speciale

controlului judecătoresc, reclamantul inițial tot nu ar fi beneficiat de un

recurs efectiv, în înțelesul Convenției, în condițiile în care atâția alții au

apelat la calea legii speciale, în mod ineficient.

Prin urmare, Legea nr.

1/2009 exclude posibilitatea obținerii restituirii în natură a bunurilor, de

către o mare parte dintre proprietarii, ale căror bunuri au fost preluate în

mod abuziv, în timpul regimului comunist.

Analizând criticile

deduse judecății, prin prisma dispozițiilor legale si a jurisprudenței Curții

Europene relevante în această materie, Înalta Curte apreciază că recursul este

nefondat, pentru considerentele ce vor succede:

Sub un prim aspect,

instanța de recurs consideră că este necesar să sublinieze că, și în ipoteza în

care părțile reclamante se prevalează de un anumit temei juridic pentru cererea

cu care învestesc instanța, temei juridic ce se integrează dreptului comun,

instanța de judecată, constatând că, pentru cererea dedusă judecății, există

edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus

derogant, este ținută a face aplicarea normelor speciale, după ce va fi supus

această chestiune dezbaterii părților, cu respectarea principiului contradictorialității

si a dreptului la apărare, obligație care, în cauză, a fost respectată.

Astfel, existența

principiului anterior menționat, cu aplicabilitate atât în planul dreptului

substanțial, cât și al celui procesual, constituie un impediment în a se

recurge la normele dreptului comun, egal opozabil părților și instanței, de

esența lui fiind aceea că părțile nu pot avea alegerea normelor aplicabile,

potrivit ierarhiei și priorităților normelor juridice ce operează într-un stat

de drept.

Tot astfel, nici

instanței nu îi este permis a ignora existența actului normativ special ce se

suprapune dreptului comun pentru reglementarea unui anumit tip de relații

sociale, disciplinate juridic prin adoptarea unei legi speciale.

Instanța este

autoritatea ce aplică legea, iar adoptarea unui act normativ special este o

chestiune de opțiune a legislativului, ce nu poate fi cenzurată în procesul de

aplicare a legii, fără a interfera cu autoritatea legiuitoare, ceea ce ar

contraveni principiului separației puterilor în stat.

Or, promovând cererea

de chemare în judecată - de revendicare a imobilului situat în satul Cândești,

comuna Vernești, județul Buzău, în temeiului dreptului comun - art. 480 C. civ.,

reclamantele urmăresc aceeași finalitate ca și cea proprie procedurii

prealabile, obligatorii, instituite de legea specială, Legea nr. 10/2001,

anume, restituirea în natură sau prin echivalent a acestui imobil.

Cum, pentru aceeași

finalitate, există și normele dreptului comun, pe care recurentele s-au întemeiat,

și actul normativ special - Legea nr. 10/2001, aplicabil cauzei, opțiunea

reclamantelor este exclusă, pe temeiul priorității legii speciale.

În același sens, cum

dezlegarea raportului dintre normele dreptului comun și legea specială, în

prezenta cauză, a avut loc după pronunțarea deciziei nr. 33/2008, dată în

recurs în interesul legii, cele statuate prin această decizie sunt incidente

cauzei de față, astfel cum, legal, au stabilit si instanțele anterioare.

În acest context,

critica recurentelor întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

este nefondată, întrucât instanțele fondului nu au interpretat greșit clauzele

unui act juridic, în înțelesul material, de negotium iuris, denaturându-le

înțelesul, ci au aplicat, în cauză, principiile ce decurg din regula specialia

generalibus derogant, acordând prioritate legii speciale, în absența oricăror

justificări rezonabile privind neparcurgerea procedurii administrative,

instituite de o lege specială de reparație, sub incidența căreia intra inclusiv

imobilul în litigiu, asupra rezultatelor căreia reclamantele nu pot specula în

mod obiectiv.

În acest sens, Înalta

Curte nu poate primi ca valid nici argumentul recurentelor, conform căruia soluția

respingerii acțiunii în revendicare, ca inadmisibilă, ar fi susceptibilă de a

aduce atingere dreptului recurentelor de acces la instanță, astfel cum este

acesta garantat de Constituția României (art. 21) și de dispozițiile art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care instituie dreptul la un proces echitabil,

pentru următoarele rațiuni:

Legea nr. 10/2001, ca

lege specială în materia restituirii imobilelor preluate de stat, în perioada

23 august 1945 - 22 decembrie 1989, oferă dreptul de acces la instanță, dând

posibilitatea părții să formuleze contestație împotriva deciziei sau

dispoziției motivate, emise în soluționarea notificării, în fața unei instanțe

independente și imparțiale; după cum, blocajul major, decurgând din refuzul

nejustificat al entității notificate de a soluționa notificările ce îi sunt

adresate, a fost depășit prin pronunțarea recursului în interesul legii,

decizia nr. XX/2007.

Drept urmare, mecanismul

Legii nr. 10/2001, în ipoteza declanșării procedurii administrative, prin

formularea unei notificări, în condițiile legii, este unul funcțional,

constituind pentru reclamante o cale efectivă pentru realizarea pretențiilor

lor, statuările din urmă fiind făcute de Curtea Europeană de Justiție și în

hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu, Solon și Poenaru împotriva

României, hotărârea din 12 octombrie 2010,

publicată în Monitorul Of. Nr. 778 din 22 noiembrie

2010, condamnările repetate ale României, decurgând din nefuncționarea Fondului

Proprietatea, reglementat prin Titlul VII din Legea 247/2005, intrând în

domeniul de aplicare al unei proceduri ulterioare și distincte de cea a soluționării

notificărilor.

Astfel,

existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința

imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din

Convenție, în situația în care calea oferită de legea specială pentru

valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.

Or, așa cum s-a

arătat, nimic nu se opunea ca recurentele să obțină măsuri reparatorii pentru

imobilul în litigiu (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură

prevalentă a legii speciale, în condițiile în care aceasta era posibilă), dacă

formulau notificare în termenul legal, prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001

republicată, fiind în măsură să dovedească, în procedura administrativă sau

judiciară, după caz, atât dreptul de proprietate, cât și calitatea lor de

moștenitoare legale ai proprietarilor deposedați de stat, dar și deposedarea

abuzivă, câtă vreme calitatea de pârât, în cauză, o are unitatea

administrativ-teritorială (comuna Vernești, prin Primar), ceea ce, în contextul

Legii nr. 10/2001, se suprapune noțiunii de unitate deținătoare.

Această statuare a fost realizată de Curtea

Europeană, într-o cauză ulterioară cauzei Faimblat contra României, invocată de

recurente, repectiv Gladkvist și Bucur împotriva României (cererea nr. 39789/03),

decizia de inadmisibilitate din 2 martie 2010, în care reclamanții au susținut

că dreptul de acces la justiție, garantat de articolul 6 par. 1 din Convenție,

le-a fost încălcat, prin respingerea acțiunii lor în revendicare, pe motiv că

ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar Curtea

Europeană a considerat că acest capăt de cerere este vădit nefondat, întrucât

interpretarea dată de instanțele naționale nu au adus atingere acestui drept

(par. 22, 24, 25).

În fine, contrar

celor susținute de recurente, prin respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii în

revendicare de drept comun, formulată după data intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se

aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, temei invocat de asemenea de recurente, norma

convențională garantând protecția unui bun actual, aflat în patrimoniul

persoanei interesate sau a unei speranțe legitime, cu privire la valoarea

patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a apreciat însă că simpla solicitare de a obține un bun

preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă

(cauzele Constandache, Lungoci si Poenaru contra României).

În același sens, la

data introducerii prezentei cereri, reclamantul P.M.G. era simplu solicitant în

privința restituirii bunului în litigiu (cauza Penția și Penția împotriva

României, decizia de inadmisibilitate din 23 martie 2006), întrucât dreptul său

nu fusese recunoscut în mod irevocabil de către instanțele interne, situație în

care Înalta Curte constată că recurentele, în calitate de succesoare ale

reclamantului inițial, nu pot invoca, în mod eficient, garanțiile art. 1 al

Protocolului nr. 1 adițional la Convenție.

Tot astfel, contrar

susținerilor reclamantelor recurente, simpla recunoaștere a nevalabilității

titlului statului nu poate constitui baza deținerii de către acestea a unui bun

actual, în sensul jurisprudenței Curții Europene; aceasta întrucât, prin

hotărârea pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Maria Atanasiu

și alții împotriva României, s-a dat o nouă interpretare acestei noțiuni, reținându-se,

în par. 143 și 144, că:

„

(…) nicio instanță sau

autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și

Poenaru, în mod definitiv, un drept de a li se restitui

apartamentul în litigiu. Hotărârile

invocate de reclamante, deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu

constituie un titlu executoriu

pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu

reprezintă un "bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de

care reclamantele s-ar putea prevala.”

Astfel, dacă, în

jurisprudența anterioară a Curții Europene, simpla pronunțare a unei hotărâri

judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se

constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de

anul 1989, reprezenta un bun (cauza Străin; Porțeanu; Andreescu Murăreț și

alții împotriva României), în cauza Atanasiu, s-a arătat că un bun actual

există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat, doar dacă

s-a pronunțat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă și executorie,

prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus

expres în sensul restituirii bunului.

În caz contrar,

simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului

constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui

drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii

prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative

și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

Dată fiind importanța

deosebită a hotărârii pilot, această decizie nu poate fi ignorată de către

instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în

interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel încât, în prezenta cauză, devine lipsită de relevanță împrejurarea

legalității ori nelegalității titlului statului asupra imobilului în litigiu.

În consecință, în

lumina jurisprudenței actuale a Curții Europene, constatarea nevalabilității

titlului statului asupra imobilului în litigiu, necompletată de o obligație de

restituire a acestuia, nu poate să le confere reclamantelor un bun actual, în

sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană.

Pe de altă parte, speranța de a se recunoaște

un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi, de

asemenea, considerată un bun, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1,

întrucât aceasta reprezintă o creanță condițională, care se stinge prin faptul

nerealizării condiției, (astfel cum reiese, de exemplu, din cauza Țețu

împotriva României, hotărârea din 7 februarie 2008, par. 43).

Art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu impune statelor contractante o obligație generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior

ratificării Convenției; însă, atunci când un stat contractant, după ce a

ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care

prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim

anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de

proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor

care întrunesc condițiile de restituire (

Kopecký împotriva

Slovaciei

, par. 35; cauza Atanasiu

împotriva României

, par. 135, 136

)

.

Or,

cerința minimală, astfel cum instanțele de fond, în mod legal, au constatat,

era ca recurentele reclamante să își fi conformat propria conduită prevederilor

legii și să fi formulat notificare în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, în caz contrar, dispozițiile art. 22 alin. (5) din acest

act normativ, referitoare la decăderea lor din dreptul de a mai putea solicita,

în justiție, măsuri reparatorii (indiferent de natura lor), sancțiune de drept

material, sunt pe deplin operante, din propria lor culpă.

Astfel,

nu se poate susține, în mod valid, că decăderea din termenul de formulare a

notificării deturnează conținutul legilor speciale de reparație, câtă vreme

instituirea unor proceduri administrative prealabile și a unor termene de decădere

reprezintă limitări legale și proporționale ale dreptului de acces la instanță,

în ipoteza în care reclamantele nu invocă motive obiective care le-ar fi

împiedicat să urmeze procedura administrativă, instituită, în mod obligatoriu,

de o lege specială, speculând doar asupra rezultatelor, pretins nefavorabile,

ale acestei proceduri.

În

ceea ce privește motivul de recurs, conform căruia decizia recurată cuprinde

motive contradictorii sau străine de natura pricinii, încadrat în mod greșit pe

dispozițiile

art.

304 pct. 9 C. proc. civ., deși acesta s-ar fi încadrat, în mod formal, în

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanța îl apreciază, de asemenea,

ca nefondat, câtă vreme hotărârea instanței de apel respectă prescripțiile

impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. și pe cele ale art. 6 par. 1 al Convenției,

privind garanția procesului echitabil, constând în motivarea corespunzătoare a

hotărârii pronunțate sub aspectul problemelor de drept supuse dezbaterii în

cauză, instanța de apel răspunzând tuturor argumentelor esențiale ale părților și

expunând motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea și au

determinat concluzia raționamentului aplicat speței deduse judecății.

Astfel, în cauză,

problema de drept în jurul căreia gravitează criticile inserate în motivele de

apel este în esență aceea dacă proprietarul unui bun preluat de stat poate

redobândi acel bun printr-o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun,

în condițiile în care nu a uzat de procedura de restituire instituită prin

legea specială de reparație, în cauză, Legea nr. 10/2001.

Or, din această

perspectivă, considerentele hotărârii recurate se circumscriu exigențelor

legale privind obligativitatea motivării hotărârii, fără ca, prin aceasta,

instanța să fie obligată să răspundă, punctual, fiecărui argument invocat de

reclamante, fiind suficient ca, din întregul hotărârii, să rezulte că a răspuns,

în mod implicit și prin raționamente logice și coerente, la toate aspectele

deduse judecății, împrejurare în raport de care o asemenea critică nu poate fi

primită.

Pentru

considerentele expuse, constatând că nu este întrunită niciuna dintre ipotezele

art.

304 pct. 9 C. proc. civ. și nici nu sunt incidente motivele de recurs

reglementate de art. 304 pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art.

312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantele H.M.V. și D.S. împotriva deciziei nr. 97 din 30 martie 2011,

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantele H.M.V. și D.S. împotriva deciziei nr. 97 din

30 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 1 februarie 2012.