ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 546/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, sub nr. 3566/114/2010, reclamantul P.M.G. a chemat în judecată pârâtul Comuna Vernești, prin Primar, solicitând instanței, ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună nevalabilitatea preluării de către stat a imobilului Cămin cultural, cu terenul aferent în suprafață de 7200 mp și obligarea pârâtului să lase reclamantului, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul în litigiu, situat în comuna Vernești, sat Cândești, județul Buzău, având următoarele vecinătăți: la nord - M.S. și T.V., la sud - canal betonat scurgere ape din versanți, la est - drum național 10 Buzău - Brașov, la vest - drum comunal.

În motivarea cererii, s-a arătat că imobilul descris anterior a fost preluat abuziv în anul 1949, de statul comunist, în ciuda faptului că, în art. 8 din Constituția din anul 1948, se recunoștea și garanta, în mod expres, dreptul la proprietatea particulară, că acest imobil, fiind preluat de stat fără titlu valabil, nu a ieșit niciodată din patrimoniul proprietarului, transmițându-se reclamantului prin moștenire, astfel că se impune a se constata că reclamantul este autorul bunicului său, M.A. și al fiicelor sale, care au avut în proprietate clădirea și terenul revendicat, conform înscrisurilor anexate acțiunii.

A mai arătat reclamantul că, în prezent, imobilul respectiv este deținut de pârât și închiriat ca bar - discotecă, iar restituirea imobilului ar avea un caracter reparatoriu, sub aspect material și moral, reclamantul și fiicele sale vrând să amenajeze, în acest imobil, sediul Fundației M.A., fost ministru al Justiției, Decan al Baroului de Avocați Ilfov, șeful Catedrei de Drept Civil a Facultății de Drept București. Pârâtul Comuna Vernești, prin Primar, la data de 11 octombrie 2010, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare și a solicitat respingerea acțiunii. Prin încheierea din data de 25 octombrie 2010, instanța a luat act că temeiul juridic al acțiunii îl reprezintă prevederile art. 480 C. civ., reclamantul, prin avocat, precizând că nu a urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, pentru că a considerat că nu i s-ar fi oferit posibilitatea unei retrocedări efective.

Prin încheierea din data de 22 noiembrie 2010, instanța a dispus introducerea în cauză a moștenitoarelor reclamantului decedat pe parcursul procesului, P.M.G., respectiv H.M.V. și D.S. Prin încheierea din data de 24 ianuarie 2011, s-a luat act de precizarea reprezentantului reclamantelor, în sensul că nu reprezintă un capăt de cerere distinct solicitarea privind dispunerea nevalabilității preluării de către statul comunist a imobilului Cămin cultural, cu terenul aferent în suprafață de 7200 mp, aceasta fiind o justificare și o motivare a caracterului întemeiat, în opinia reclamantelor, a acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun formulată. Prin sentința civilă nr. 218 pronunțată la 31 ianuarie 2011, Tribunalul Buzău a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtă și a respins acțiunea în revendicare.

Pentru a adopta această soluție, referitor la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, tribunalul a reținut că, în considerentele Deciziei nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite, în soluționarea unui recurs în interesul legii, referindu-se la problema, de principiu, rezolvată neunitar, a existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, instanța supremă a constatat că nu poate fi primit punctul de vedere al unor instanțe, în sensul existenței unei asemenea opțiuni, cu consecința că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Prin urmare, în respectarea celor decise cu efect obligatoriu de Înalta Curte de Casație și Justiție, tribunalul a reținut că , de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. și că concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În speță, având în vedere că reclamantul P.M.G., deși avea posibilitatea să o facă, nu a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și că imobilul în litigiu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, tribunalul a apreciat că acțiunea în revendicare a imobilului, promovată de reclamant și continuată de moștenitoarele acestuia, este inadmisibilă.

S-a mai arătat că nu poate duce la o concluzie contrară argumentul expus de reprezentantul reclamantelor, în concluziile scrise, cum că, în cauza Păduraru împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că Legea nr. 10/2001, în art. 2 alin. (2), prevede expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul le-a preluat fără titlu valabil păstrează calitatea de proprietar, întrucât, prin Legea nr. 1/2009, intrată în vigoare la data de 6 februarie 2009, deci anterior promovării prezentei acțiuni, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a fost abrogat.

Pe de altă parte, chiar instanța de contencios european a drepturilor omului a statuat că speranța de a obține recunoașterea unui drept de proprietate, pe care cineva se află în imposibilitatea de a-l exercita efectiv, nu poate fi considerată ca un „bun”, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Nefondat a fost considerat și argumentul reclamantelor, în sensul că ar trebui acordată prevalență dispozițiilor Convenției Europene și practicii europene pertinente, față de legislația specială, pentru a nu i se impune reclamantului o sarcină disproporționată și inechitabilă, dacă cererea sa ar fi considerată inadmisibilă. În susținerea acestui argument, tribunalul a constatat că se invocă, practic, propria culpă a reclamantului inițial, P.M.G., care nu a urmat procedura specială, reglementată de Legea nr. 10/2001.

În acest context, s-a arătat că, prin simplul fapt că a ales să nu urmeze această cale conferită de legea specială, reclamantul în cauză și-a asumat riscul producerii sancțiunilor stabilite de art. 22 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, respectiv pierderea dreptului de a solicita măsuri reparatorii în natură sau în echivalent pentru imobilele despre care afirmă că ar fi fost preluate fără titlu valabil, deci care ar fi fost în sfera de aplicare a acestei legi speciale, derogatorii de la dreptul comun.

De asemenea, susținerile, conform cărora, prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă, s-ar leza dreptul de acces la justiție, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană, au fost apreciate ca nefondate, tribunalul reținând că, într-adevăr, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea din data de 13 ianuarie 2009, a constatat încălcarea acestor dispoziții legale, sub aspectul dreptului de acces la o instanță judecătorească, în condițiile în care s-a respins, ca inadmisibilă, o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, deși procedura vizând restituirea bunului în litigiu în temeiul Legii nr. 10/2001, inițiată de reclamanții din acea cauză, nu a fost efectivă, pentru că nu a dus , după mai mult de 7 ani de la inițierea procedurii administrative respective, la acordarea niciunei despăgubiri.

Or, în prezenta cauză, reclamantul inițial, P.M.G., spre deosebire de cauza amintită anterior, nu a inițiat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, considerentele făcute cu privire la caracterul inefectiv al acestei proceduri neputând fi verificate în concret, în cazul reclamantului, în lipsa acestei inițieri a procedurii prevăzute de legea specială. S-a mai arătat că, în același sens, al neîncălcării dreptului de acces la justiție, prin reglementarea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, atâta vreme cât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, sunt și considerentele Deciziei nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secții Unite.

Nu a fost primită nici aserțiunea reclamantelor, conform căreia s-ar impune cercetarea pe fond a cauzei, față de faptul că preluarea abuzivă a imobilului în litigiu de către stat reprezintă o situație de fapt ce persistă și în prezent. Astfel, sub acest aspect, s-a arătat că reclamantul nu a probat faptul că, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a constatat caracterul abuziv, nelegal al preluării imobilului în litigiu din patrimoniul pretinsului său autor. Mai mult, reclamantul inițial, P.M.G., nici nu a probat că ar fi singurul moștenitor al persoanei (E.A.), despre care susține că ar fi proprietarul imobilului în cauză.

Astfel, potrivit certificatului de moștenitor nr. 991 din 16 iulie 1982, de pe urma defunctei Ecaterina Antonescu, decedată la 18 iulie 1954, a rămas ca moștenitor, în calitate de fiu, alături de reclamantul inițial, P.M.G., și numitul P.A., fratele său, despre care nu se probează în niciun fel dacă mai este sau nu în viață, respectiv, în cel de-al doilea caz, care sunt moștenitorii săi, așa încât, e xistă dubii serioase și justificate cu privire la veridicitatea calității reclamantului P.M.G. de unic dobânditor, pe calea moștenirii, a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu. De asemenea, susținerile reclamantelor că judecarea pe fond a prezentei acțiuni nu ar înfrânge textul excepției inserate în considerentele Deciziei nr. 33/2008, în sensul că nu creează prejudicii unui terț, cu consecința încălcării altui drept de proprietate, legitim recunoscut, au fost considerate nefondate.

Sub acest aspect, în speță, tribunalul a reținut că pârâtul a probat că imobilul care face obiectul prezentului litigiu este în proprietatea publică a Comunei Vernești, figurând ca atare în anexa nr. 81 a H.G. nr. 1348/2001, ceea ce înseamnă că, indiscutabil, pârâtul are un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, or, în considerentele Deciziei nr. XXXIII/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

În fine, referitor la teza reclamantelor, cum că nu ar fi urmat calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, față de faptul că executarea deciziei administrative sau a hotărârii judecătorești se face prin intermediul Fondului Proprietatea, în privința căruia, Curtea a constatat deja, în numeroase cazuri, faptul că nu funcționează, în prezent, de o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă, tribunalul a observat, în primul rând, că aceste constatări ale Curții de la Strasbourg au survenit ulterior momentului în care a expirat termenul (14 februarie 2001-14 februarie 2002), în care reclamantul inițial, P.M.G., putea formula notificarea prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001, aceste evoluții ulterioare neputând fi, în niciun caz, previzibile la acel moment.

În al doilea rând, tribunalul a reținut că, în acest moment, nu poate fi primit nici argumentul, reiterat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că nu ar avea caracter efectiv mecanismul de despăgubire reglementat de Legea nr. 247/2005, în raport cu faptul că Fondul Proprietatea nu ar fi cotat la Bursa de Valori, ceea ce ar lipsi titularii unei creanțe împotriva Statului, obținute în condițiile Legii nr. 10/2001, de o garanție cu privire la data la care vor putea primi despăgubirea. În acest sens, tribunalul a conchis că, la data pronunțării prezentei hotărâri, este de notorietate faptul că, începând cu data de 25 ianuarie 2011, Fondul Proprietatea a fost listat la Bursa de Valori București, acțiunile sale putând fi tranzacționate în mod liber.

Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs reclamantele H.M.V. și D.S., care au arătat că, în mod greșit, instanța de fond a stabilit că acțiunea în revendicare este inadmisibilă, înlăturând, astfel, caracterul imprescriptibil al acesteia și încălcând prevederile art. 6 din C.E.D.O, cât și pe cele ale Protocolului nr. l, întrucât a închis accesul la justiție al persoanelor ale căror bunuri au fost preluate fără titlu de către statul comunist. S-a mai susținut că instanța de fond a soluționat acțiunea în revendicare promovată de reclamante pe excepția inadmisibilității, fără să stabilească dacă legea specială este aplicabilă, față de circumstanțele concrete ale cauzei, respectiv față de titlul în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului.

Recurentele au mai arătat că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, intră sub incidența acestei legi imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau orice persoane juridice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite. Astfel, pentru a exista concurs între legea specială și legea generală este absolut necesar să se stabilească daca bunul (hanul vechi - căminul cultural) face obiectul Legii nr. 10/2001.

Or, în prezenta cauză, nu s-a stabilit data preluării imobilului și modul în care a fost preluat, pentru a se putea reține concursul dintre legea speciala și legea generală, astfel că nu se putea retine că regimul juridic al bunului este cel prevăzut de Legea nr. 10/2001, fără să se stabilească data preluării și modul în care a fost preluat, împrejurări în raport de care se putea reține existența obligației transmiterii notificării către Primăria Vernești.

Recurentele au considerat că, și în ipoteza existenței obligației transmiterii notificării, nu pot fi nesocotite prevederile din Legea 10/2001, care, deși recunosc dreptul de proprietate, în situația imobilelor trecute în proprietatea statului fără titlu valabil, condiționează exercitarea dreptului de proprietate de parcurgerea procedurii prealabile administrative, astfel că instanța de fond trebuia sa stabilească daca aceste prevederi sunt sau nu conforme exigentelor Convenției și, acordând prioritate normelor europene, să cerceteze în fond cererea. Prin încheierea din 23 martie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a recalificat calea de atac exercitată de reclamantele H.M.V.

și D.S. ca fiind apel, iar nu recurs. Prin decizia civilă nr. 97 din 30 martie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantele H.M.V. și D.S. Pentru a pronunța această soluție, Curtea a constatat următoarele: Nu se poate considera că, prin respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii, instanța de fond a înlăturat caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare, încălcând accesul la justiție al persoanelor ale căror bunuri au fost preluate fără titlu de către Statul Român și dreptul de proprietate al acestora, astfel cum sunt ocrotite de art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

În susținerea celor de mai sus, sunt considerentele Deciziei nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în soluționarea unui recurs în interesul legii, care se referă la problema, de principiu, rezolvată neunitar, a existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării și anume Codul civil. Instanța supremă a constatat că nu poate fi primit punctul de vedere al unor instanțe, în sensul existenței unei asemenea opțiuni, cu consecința că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat, în termenul legal, o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Câtă vreme Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, este opțiunea reclamantului de a uza sau nu, de prevederile acestei legi speciale, dar refuzul lui de a urma calea specială de reparație nu-i poate conferi dreptul de a promova, oricând, o acțiune în revendicare a bunului.

Aceasta întrucât , în respectarea celor decise, cu efect obligatoriu, de Înalta Curte de Casație și Justiție, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., iar concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. De altfel, nu poate fi primită nici critica referitoare la faptul că instanța nu a stabilit dacă legea specială este aplicabilă, respectiv dacă bunul face sau nu obiectul Legii nr. 10/2001, raportat la data preluării imobilului și modul în care a fost preluat.

Astfel, în raport chiar de cele susținute de reclamant, imobilul în litigiu se încadrează în dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, prin imobile preluate în mod abuziv, în sensul acestei legi speciale de reparație, se înțeleg orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.

În condițiile în care, la dosarul cauzei, există dovada încadrării acestui imobil printre imobilele care fac obiectul Legii nr. 10/2001, în mod corect, Tribunalul Buzău a constatat propria culpă a reclamantului inițial, P.M.G., care nu a urmat procedura specială, reglementată de Legea nr. 10/2001, asumându-și riscul producerii sancțiunilor stabilite de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, respectiv pierderea dreptului de a solicita măsuri reparatorii în natură sau în echivalent pentru imobilele despre care afirmă că ar fi fost preluate fără titlu valabil, deci care ar fi fost în sfera de aplicare a acestei legi speciale, derogatorii de la dreptul comun.

Soluția instanței de fond nu încalcă dispozițiile art. 6 din Convenție, câtă vreme reclamantul inițial a avut posibilitatea efectivă de urmare a procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001, dar nu a inițiat-o, deși, în cadrul acestei proceduri, avea posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în legătură cu bunul preluat abuziv, având, deci, dreptul la un recurs efectiv, în înțelesul Convenției Europene a Drepturilor Omului. De asemenea, instanța de apel a reținut că nu se poate aprecia că, prin această soluție, s-ar încălca dreptul de proprietate al reclamantului, astfel cum este consfințit de Constituția României, de art. 480 C. civ.

și de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ce prevedea, în mod expres, că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul le-a preluat fără titlu valabil păstrează calitatea de proprietar, a fost abrogat prin Legea nr. 1/2009, intrată în vigoare la data de 6 februarie 2009, anterior promovării prezentei acțiuni. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamantele H.M.V.

și D.S., solicitând, în principal, admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate și, pe fond, admiterea acțiunii în revendicare, cu obligarea intimatei de a le lăsa, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul (construcție și teren) revendicat, iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la Curtea de Apel Ploiești, pentru rejudecarea apelului, cu administrarea probelor solicitate în primă instanță, inclusiv a unei expertize tehnice judiciare de specialitate. În dezvoltarea criticilor, după reiterarea situației de fapt și a soluțiilor dispuse în cauză, recurentele-reclamante au arătat următoarele: Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 din C. proc.

civ., constând în aceea că instanțele de fond au interpretat greșit actul juridic dedus judecății și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. În ceea ce privește admisibilitatea prezentului recurs, prin prisma acestui motiv, s-a învederat că s-a afirmat în doctrină, cu deplin temei, că acest motiv de nelegalitate nu se referă doar la convenții, într-o interpretare mai largă a textului, considerându-se că vizează sfera largă a actelor juridice deduse judecății, care include orice act emanând de la o parte. În cauză, atât judecătorul fondului, cât și cei ai apelului au denaturat semnificația titlului de proprietate al autorului lor, prin raportarea greșită la o procedură prevăzută de legislația specială cu caracter reparator din domeniul bunurilor imobile preluate în mod abuziv de statul comunist și prin lipsirea acestuia de efectele juridice pe care trebuia să le producă potrivit art. 480 din C. civ.

Mai mult, a doua instanță de judecată a interpretat în mod greșit principiul de drept, potrivit căruia legea specială derogă de la legea generală. Chiar dacă Legea nr. 10/2001 instituie o procedură specială privind reconstituirea dreptului de proprietate a foștilor proprietari, aceasta nu exclude ab initio, pentru toate cauzele, posibilitatea intentării unei acțiuni în revendicare, întemeiate pe dispozițiile art. 480 din C. civ., astfel că principiul menționat nu trebuie interpretat și aplicat în mod rigid, in abstracto, ci în raport atât de circumstanțele specifice ale cauzei, cât și de normele și jurisprudența CEDO, norme care prevalează în raport de dispozițiile legislației naționale.

Astfel, circumstanțele specifice ale cauzei sunt în favoarea admiterii prezentei acțiuni în revendicare, deoarece însăși pârâta admite că imobilul solicitat a fost preluat de către statul comunist în anul 1949. În acest sens, instanța de apel a respins, în mod neîntemeiat, apărarea recurentelor referitoare la obligația primei instanțe de a cerceta aplicabilitatea în cauză a Legii nr. 10/2001. Astfel, instanța de apel a făcut o confuzie inadmisibilă între încadrarea imobilului solicitat în dispozițiile Legii nr. 10/2001, ceea ce nici chiar intimata nu a contestat, și aplicabilitatea efectivă în cauză a legii speciale, ceea ce impunea, din partea ambelor instanțe, cercetarea aspectului dacă și în ce măsură reclamantul inițial ar fi putut să recurgă la dispozițiile acestei legi, iar, în continuare, în ipoteza că ar fi apelat la această lege, dacă și în ce măsură putea obține o reparație efectivă.

Sub acest din urmă aspect, este cert că reclamantul nu mai poate urma o procedură specială, din cauza decăderii din termenul de formulare a notificării către unitatea deținătoare a imobilului, Primăria comunei Vernești, context în care soluția de inadmisibilitate a prezentei acțiuni în revendicare, adoptată de judecătorul fondului și menținută de instanța de apel, deturnează cuprinsul legilor speciale de reparație de la scopul pentru care au fost adoptate, privându-le pe reclamante de dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

În condițiile în care niciuna dintre cele două instanțe nu a procedat la administrarea probatoriilor, pentru a putea reține sau nu susținerile reclamantului din cererea introductivă, acestea s-au aflat, în mod evident, în imposibilitatea obiectivă de a observa că finalitatea reparatorie a legislației speciale este lipsită de orice consecință pentru cel în cauză, care a înțeles să nu parcurgă procedura administrativă prealabilă reglementată de Legea nr. 10/2001, conștient fiind de ineficacitatea acesteia. Or, având în vedere caracterul de notorietate al acestei ineficacități, constatat printr-o jurisprudență abundentă a CEDO, în materie, care a culminat cu hotărârea pilot M.A. și alții contra României, a menține hotărârea atacată ar însemna a impune o sarcina prea grea recurentelor, evident disproporționată față de finalitatea legislației speciale reparatorii, adoptate tocmai ca urmare a presiunii standardelor normative și jurisprudențiale europene.

S-a susținut că hotărârea atacată este lipsită de temei legal, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în sensul că reclamantelor li i s-a încălcat atât dreptul la un proces echitabil, garantat de dispozițiile procedurale interne, precum și de cele europene, ale art. 6 din CEDO, cât și dreptul la respectarea proprietății bunurilor, prevăzut de art. 1 din Protocolul 1 la CEDO. Din această perspectivă, s-a învederat că hotărârea instanței de apel este lacunar motivată, fiind pronunțată pe baza interpretării excesiv de restrictive a principiului, potrivit căruia legea specială derogă de la legea generală.

In al doilea rând, motivarea instanței de apel, potrivit căreia soluția instanței de fond nu încalcă dispozițiile art. 6 din CEDO reprezintă, în mod evident, expresia unei interpretări parțiale și părtinitoare atât a normelor menționate, cât și a prevederilor art. 20 din Constituția României, astfel că judecătorii apelului se limitează la menționarea selectivă a considerentelor hotărârii Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein contra Germaniei, potrivit cărora „speranța de a obține recunoașterea unui drept de proprietate, pe care cineva se află în imposibilitatea de a-l exercita efectiv, nu poate fi considerată un bun, în sensul articolului 1 din Protocolul adițional nr. 1, în aceeași măsură, reprezentând efectul unei creanțe sub condiție, încetând prin neîndeplinirea condiției”.

Dincolo de faptul că aceste considerente din hotărârea CEDO nu sunt direct aplicabile în prezenta cauză, pentru că situația de fapt este esențial diferită, trebuie reținut că autorul recurentelor nu avea doar o speranță de a obține un bun, ci chiar un bun actual, în sensul CEDO, deoarece, în mod incontestabil, în lipsa oricărei valabilități a titlului statului asupra imobilului, dreptul de proprietate al recurentelor nu a încetat să existe niciodată.

Mai mult, aceste considerente nu trebuie absolutizate ori ridicate la rang de principiu, deoarece conform art. 1 precizat, noțiunea de bun, care este o noțiune autonomă, în sensul Convenției, nu se limitează la proprietatea corporală, fiind independentă, deci, de calificările formale din dreptul intern, ceea ce înseamnă că anumite alte drepturi și interese pot fi considerate bunuri în sensul Convenției (a se vedea cauza Teteriny versus Federația Rusă, 30 iunie 2005). Astfel, o creanță poate fi considerată bun, dacă este suficient de certă, încât petentul să aibă speranța legitimă la dobândirea unui avantaj patrimonial. În mod evident, recurentele beneficiază nu doar de o speranță de dobândire a bunului, ci chiar de bunul însuși, ca bun actual, care există în materialitatea lui.

Pe de altă parte, pârâta intimată nu a oferit nicio justificare rezonabilă pentru faptul preluării abuzive, iar instanța, care a pronunțat inadmisibilitatea acțiunii noastre, a omis, în mod nelegal, să respecte una din condițiile esențiale a limitării dreptului la un proces echitabil, aceea a proporționalității dintre interesul general și interesul privat (a se vedea cauza Ashingdane c. Regatului Unit din 28 mai 1985). În lipsa acestei proporționalități, dreptul la un proces echitabil devine lipsit de orice conținut, de aceea trebuie să li se permită recurentelor să-și expună argumentele pe fondul cauzei, într-o acțiune în revendicare întemeiată pe compararea titlurilor de proprietate ale părților implicate.

S-a invocat și motivul de recurs bazat pe art. 304 pct. 9 din C. proc. civ, constând în aceea că decizia recurată cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Astfel, recurentele au invocat faptul că instanța de apel ignoră cercetarea problemei structurale cu care se confruntă România, în materia restituirii proprietăților preluate în mod abuziv de statul comunist, problemă pe care Curtea Europeană a sesizat-o și a evidențiat-o, în mod constant, în cauzele sale (cauzele Viașu c. României (9 decembrie 2008), Faimblat c. României (13 ianuarie 2009), Katz c. României (20 ianuarie 2009), Deneș c. României (3 martie 2009). Din cercetarea acestor cauze, rezultă fără îndoială faptul că, chiar dacă ar fi apelat la legea specială nr. 10/2001, și, ulterior, ar fi supus procedura legii speciale controlului judecătoresc, reclamantul inițial tot nu ar fi beneficiat de un recurs efectiv, în înțelesul Convenției, în condițiile în care atâția alții au apelat la calea legii speciale, în mod ineficient.

Prin urmare, Legea nr. 1/2009 exclude posibilitatea obținerii restituirii în natură a bunurilor, de către o mare parte dintre proprietarii, ale căror bunuri au fost preluate în mod abuziv, în timpul regimului comunist.

Analizând criticile deduse judecății, prin prisma dispozițiilor legale si a jurisprudenței Curții Europene relevante în această materie, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede: Sub un prim aspect, instanța de recurs consideră că este necesar să sublinieze că, și în ipoteza în care părțile reclamante se prevalează de un anumit temei juridic pentru cererea cu care învestesc instanța, temei juridic ce se integrează dreptului comun, instanța de judecată, constatând că, pentru cererea dedusă judecății, există edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, este ținută a face aplicarea normelor speciale, după ce va fi supus această chestiune dezbaterii părților, cu respectarea principiului contradictorialității si a dreptului la apărare, obligație care, în cauză, a fost respectată.

Astfel, existența principiului anterior menționat, cu aplicabilitate atât în planul dreptului substanțial, cât și al celui procesual, constituie un impediment în a se recurge la normele dreptului comun, egal opozabil părților și instanței, de esența lui fiind aceea că părțile nu pot avea alegerea normelor aplicabile, potrivit ierarhiei și priorităților normelor juridice ce operează într-un stat de drept. Tot astfel, nici instanței nu îi este permis a ignora existența actului normativ special ce se suprapune dreptului comun pentru reglementarea unui anumit tip de relații sociale, disciplinate juridic prin adoptarea unei legi speciale. Instanța este autoritatea ce aplică legea, iar adoptarea unui act normativ special este o chestiune de opțiune a legislativului, ce nu poate fi cenzurată în procesul de aplicare a legii, fără a interfera cu autoritatea legiuitoare, ceea ce ar contraveni principiului separației puterilor în stat.

Or, promovând cererea de chemare în judecată - de revendicare a imobilului situat în satul Cândești, comuna Vernești, județul Buzău, în temeiului dreptului comun - art. 480 C. civ., reclamantele urmăresc aceeași finalitate ca și cea proprie procedurii prealabile, obligatorii, instituite de legea specială, Legea nr. 10/2001, anume, restituirea în natură sau prin echivalent a acestui imobil. Cum, pentru aceeași finalitate, există și normele dreptului comun, pe care recurentele s-au întemeiat, și actul normativ special - Legea nr. 10/2001, aplicabil cauzei, opțiunea reclamantelor este exclusă, pe temeiul priorității legii speciale. În același sens, cum dezlegarea raportului dintre normele dreptului comun și legea specială, în prezenta cauză, a avut loc după pronunțarea deciziei nr. 33/2008, dată în recurs în interesul legii, cele statuate prin această decizie sunt incidente cauzei de față, astfel cum, legal, au stabilit si instanțele anterioare.

În acest context, critica recurentelor întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., este nefondată, întrucât instanțele fondului nu au interpretat greșit clauzele unui act juridic, în înțelesul material, de negotium iuris, denaturându-le înțelesul, ci au aplicat, în cauză, principiile ce decurg din regula specialia generalibus derogant, acordând prioritate legii speciale, în absența oricăror justificări rezonabile privind neparcurgerea procedurii administrative, instituite de o lege specială de reparație, sub incidența căreia intra inclusiv imobilul în litigiu, asupra rezultatelor căreia reclamantele nu pot specula în mod obiectiv.

În acest sens, Înalta Curte nu poate primi ca valid nici argumentul recurentelor, conform căruia soluția respingerii acțiunii în revendicare, ca inadmisibilă, ar fi susceptibilă de a aduce atingere dreptului recurentelor de acces la instanță, astfel cum este acesta garantat de Constituția României (art. 21) și de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care instituie dreptul la un proces echitabil, pentru următoarele rațiuni: Legea nr. 10/2001, ca lege specială în materia restituirii imobilelor preluate de stat, în perioada 23 august 1945 - 22 decembrie 1989, oferă dreptul de acces la instanță, dând posibilitatea părții să formuleze contestație împotriva deciziei sau dispoziției motivate, emise în soluționarea notificării, în fața unei instanțe independente și imparțiale; după cum, blocajul major, decurgând din refuzul nejustificat al entității notificate de a soluționa notificările ce îi sunt adresate, a fost depășit prin pronunțarea recursului în interesul legii, decizia nr. XX/2007.

Drept urmare, mecanismul Legii nr. 10/2001, în ipoteza declanșării procedurii administrative, prin formularea unei notificări, în condițiile legii, este unul funcțional, constituind pentru reclamante o cale efectivă pentru realizarea pretențiilor lor, statuările din urmă fiind făcute de Curtea Europeană de Justiție și în hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu, Solon și Poenaru împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Of. Nr. 778 din 22 noiembrie 2010, condamnările repetate ale României, decurgând din nefuncționarea Fondului Proprietatea, reglementat prin Titlul VII din Legea 247/2005, intrând în domeniul de aplicare al unei proceduri ulterioare și distincte de cea a soluționării notificărilor.

Astfel, existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.

Or, așa cum s-a arătat, nimic nu se opunea ca recurentele să obțină măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile în care aceasta era posibilă), dacă formulau notificare în termenul legal, prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 republicată, fiind în măsură să dovedească, în procedura administrativă sau judiciară, după caz, atât dreptul de proprietate, cât și calitatea lor de moștenitoare legale ai proprietarilor deposedați de stat, dar și deposedarea abuzivă, câtă vreme calitatea de pârât, în cauză, o are unitatea administrativ-teritorială (comuna Vernești, prin Primar), ceea ce, în contextul Legii nr. 10/2001, se suprapune noțiunii de unitate deținătoare.

Această statuare a fost realizată de Curtea Europeană, într-o cauză ulterioară cauzei Faimblat contra României, invocată de recurente, repectiv Gladkvist și Bucur împotriva României (cererea nr. 39789/03), decizia de inadmisibilitate din 2 martie 2010, în care reclamanții au susținut că dreptul de acces la justiție, garantat de articolul 6 par. 1 din Convenție, le-a fost încălcat, prin respingerea acțiunii lor în revendicare, pe motiv că ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar Curtea Europeană a considerat că acest capăt de cerere este vădit nefondat, întrucât interpretarea dată de instanțele naționale nu au adus atingere acestui drept (par. 22, 24, 25). În fine, contrar celor susținute de recurente, prin respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii în revendicare de drept comun, formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, temei invocat de asemenea de recurente, norma convențională garantând protecția unui bun actual, aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime, cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (cauzele Constandache, Lungoci si Poenaru contra României). În același sens, la data introducerii prezentei cereri, reclamantul P.M.G. era simplu solicitant în privința restituirii bunului în litigiu (cauza Penția și Penția împotriva României, decizia de inadmisibilitate din 23 martie 2006), întrucât dreptul său nu fusese recunoscut în mod irevocabil de către instanțele interne, situație în care Înalta Curte constată că recurentele, în calitate de succesoare ale reclamantului inițial, nu pot invoca, în mod eficient, garanțiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție.

Tot astfel, contrar susținerilor reclamantelor recurente, simpla recunoaștere a nevalabilității titlului statului nu poate constitui baza deținerii de către acestea a unui bun actual, în sensul jurisprudenței Curții Europene; aceasta întrucât, prin hotărârea pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, s-a dat o nouă interpretare acestei noțiuni, reținându-se, în par. 143 și 144, că: „ (…) nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru, în mod definitiv, un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante, deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.

Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.” Astfel, dacă, în jurisprudența anterioară a Curții Europene, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta un bun (cauza Străin; Porțeanu; Andreescu Murăreț și alții împotriva României), în cauza Atanasiu, s-a arătat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunțat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații. Dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel încât, în prezenta cauză, devine lipsită de relevanță împrejurarea legalității ori nelegalității titlului statului asupra imobilului în litigiu.

În consecință, în lumina jurisprudenței actuale a Curții Europene, constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, necompletată de o obligație de restituire a acestuia, nu poate să le confere reclamantelor un bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană.

Pe de altă parte, speranța de a se recunoaște un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi, de asemenea, considerată un bun, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, întrucât aceasta reprezintă o creanță condițională, care se stinge prin faptul nerealizării condiției, (astfel cum reiese, de exemplu, din cauza Țețu împotriva României, hotărârea din 7 februarie 2008, par. 43). Art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu impune statelor contractante o obligație generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenției; însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire ( Kopecký împotriva Slovaciei , par. 35; cauza Atanasiu împotriva României , par. 135, 136 ) . Or, cerința minimală, astfel cum instanțele de fond, în mod legal, au constatat, era ca recurentele reclamante să își fi conformat propria conduită prevederilor legii și să fi formulat notificare în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în caz contrar,

dispozițiile art. 22 alin. (5) din acest act normativ, referitoare la decăderea lor din dreptul de a mai putea solicita, în justiție, măsuri reparatorii (indiferent de natura lor), sancțiune de drept material, sunt pe deplin operante, din propria lor culpă. Astfel, nu se poate susține, în mod valid, că decăderea din termenul de formulare a notificării deturnează conținutul legilor speciale de reparație, câtă vreme instituirea unor proceduri administrative prealabile și a unor termene de decădere reprezintă limitări legale și proporționale ale dreptului de acces la instanță, în ipoteza în care reclamantele nu invocă motive obiective care le-ar fi împiedicat să urmeze procedura administrativă, instituită, în mod obligatoriu, de o lege specială, speculând doar asupra rezultatelor, pretins nefavorabile, ale acestei proceduri.

În ceea ce privește motivul de recurs, conform căruia decizia recurată cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, încadrat în mod greșit pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deși acesta s-ar fi încadrat, în mod formal, în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanța îl apreciază, de asemenea, ca nefondat, câtă vreme hotărârea instanței de apel respectă prescripțiile impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. și pe cele ale art. 6 par. 1 al Convenției, privind garanția procesului echitabil, constând în motivarea corespunzătoare a hotărârii pronunțate sub aspectul problemelor de drept supuse dezbaterii în cauză, instanța de apel răspunzând tuturor argumentelor esențiale ale părților și expunând motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea și au determinat concluzia raționamentului aplicat speței deduse judecății.

Astfel, în cauză, problema de drept în jurul căreia gravitează criticile inserate în motivele de apel este în esență aceea dacă proprietarul unui bun preluat de stat poate redobândi acel bun printr-o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în condițiile în care nu a uzat de procedura de restituire instituită prin legea specială de reparație, în cauză, Legea nr. 10/2001. Or, din această perspectivă, considerentele hotărârii recurate se circumscriu exigențelor legale privind obligativitatea motivării hotărârii, fără ca, prin aceasta, instanța să fie obligată să răspundă, punctual, fiecărui argument invocat de reclamante, fiind suficient ca, din întregul hotărârii, să rezulte că a răspuns, în mod implicit și prin raționamente logice și coerente, la toate aspectele deduse judecății, împrejurare în raport de care o asemenea critică nu poate fi primită.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este întrunită niciuna dintre ipotezele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și nici nu sunt incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele H.M.V. și D.S. împotriva deciziei nr. 97 din 30 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele H.M.V. și D.S. împotriva deciziei nr. 97 din 30 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 februarie 2012.