ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7096/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7096/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, deliberând, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Buzău la 25 mai 2009, reclamanții D.N.F., G.F. și D.C. au formulat contestație

împotriva Dispoziției Primarului municipiului Buzău, din 29 aprilie 2009.

În motivare,

contestatorii au arătat că au formulat, în baza Legii nr. 10/2001, notificările

nr. 17740/2001, 5850/2004 și 2852/2004, ultimele două înregistrate inițial la

Prefectura județului Buzău, solicitând restituirea în natură a terenului liber

de construcții, precum și acordarea de despăgubiri în echivalent, conform

Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru imobilele formate din construcții și

terenul aferent acestora, situate în mun. Buzău, str. U., fosta str. F.

S-a arătat că

imobilul, aparținând bunicului reclamanților, defunctul A.D., a fost

naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, după cum se recunoaște și prin

dispoziția contestată.

S-a solicitat

restituirea în natură a terenurilor libere aflate pe fosta proprietate a

defunctului A.D. și acordarea de despăgubiri pentru clădirile demolate și

terenul ocupat de construcții.

Prin Sentința civilă nr.

1281 din 1 noiembrie 2010, tribunalul a respins ca neîntemeiată contestația.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că imobilul în litigiu a aparținut bunicului

reclamanților (D.A.), fiind preluat în proprietatea statului în baza Decretului

nr. 92/1950.

Conform notificării

transmise sub nr. 621/2001 către Primăria municipiului Buzău, contestatorul

D.N.F. a solicitat retrocedarea suprafeței de 65,46 mp, teren pe care bunicul

său l-a avut în proprietate în mun. Buzău, str. R.C. sau F.S., actualmente str.

U., iar prin notificarea nr. 1436/2001, contestatorii D.C. și G.F. au solicitat

Prefecturii județului Buzău acordarea de despăgubiri pentru imobilul care a

fost edificat în mun. Buzău, str. U., proprietar fiind D.A.

Conform notificării

nr. 622/2001, comunicată Prefecturii județului Buzău, contestatorul D.N.F. a

solicitat despăgubiri pentru imobilul pe care l-a deținut bunicul său, în mun.

Buzău, str. R.C., ulterior str. F.S. și U.; prin cererea înregistrată la

Primăria mun. Buzău, sub nr. 19103/2005, a solicitat să i se retrocedeze în

natură terenul pe care este amplasat restaurantul M., iar pentru clădirea cu 18

camere, parter, etaj și dependințe să îi fie acordate despăgubiri.

Asupra notificărilor

transmise de către cei trei reclamanți pârâtul s-a pronunțat prin Dispoziția

din 29 aprilie 2009, prin care a respins solicitarea cu privire la restituirea

în natură a terenului în suprafață de 65,46 mp, din suprafața totală de 1.125

mp, situat în mun. Buzău, fosta str. F.S., fosta str. U., reținându-se că

terenul în suprafață de 1.125 mp este sistematizat în totalitate, fiind ocupat,

conform detaliilor de urbanism legal aprobate, de blocurile de locuințe

P.T.T.R., tronsoanele 1 și 2, o parte din clădirea SC M. SRL București, parcare

publică, spații verzi, alei pietonale și rețele tehnico-edilitare aferente,

utilități publice strict necesare bunei utilizări a blocurilor de locuințe și

spațiilor comerciale din zonă.

Prin aceeași

dispoziție, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile

stabilite de legea specială, pentru construcțiile în suprafață de 592 mp și

terenul aferent acestora, în suprafață de 1.152 mp, contestatorii au fost

considerați persoane îndreptățite la acordarea de despăgubiri, iar pentru

aducerea la îndeplinire a acestei măsuri, s-a dispus înaintarea documentației

la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Tribunalul a reținut,

de asemenea, că, potrivit autorizației de construire din 17 septembrie 1998,

emisă de Primăria municipiului Buzău, a fost autorizată executarea lucrărilor

de construire și instalații pentru restaurantul M. - amenajări, racord,

utilități (cu dezafectări) - organizare de șantier, pe terenul situat în mun.

Buzău, la intersecția dintre str. U. (veche și nouă), în fața fostului bloc

"B.C.".

La baza emiterii

autorizației de construire a stat contractul de concesiune din 30 iunie 1998,

încheiat între SC M.R. SRL și Consiliul local al municipiului Buzău, având ca

obiect suprafața de 1.010 mp.

S-a constatat că prin

Sentința civilă nr. 700 din 6 august 1998, pronunțată de Tribunalul Buzău, în

Dosarul nr. 999/1998, a fost respinsă ca tardivă acțiunea promovată de

Prefectura Județului Buzău în anularea Hotărârii nr. 62/1998, adoptată de

Consiliul local al municipiului Buzău, prin care se aprobase concesionarea

terenului necesar edificării restaurantului.

De asemenea, s-a

reținut că, potrivit Hotărârii nr. 53/1998 adoptată de Consiliul local al

municipiului Buzău, s-a aprobat planul urbanistic de detaliu din zona

"ceas - magazinul L.C.", precum și concesionarea, pe o durată de 50

de ani, cu plata unei redevențe anuale, a terenului în suprafață de 1.010 mp.

Totodată, potrivit

raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat, schițelor de plan anexe,

precum și din completarea la raportul inițial, a rezultat că terenul care a

aparținut autorului contestatorilor este în suprafață de 1.198 mp; construcția

cu restaurantul M. este în suprafață de 350 mp; din terenul pretins de către

reclamanți a fi restituit în natură, s-a constatat că 24 mp este ocupată tot de

clădirea restaurantului; parcarea și spațiile verzi ocupă 326 mp.

Expertul a

identificat terenul pretins de către reclamanți ca fiind în proprietatea

Municipiului Buzău (suprafața de 350 mp și care ar fi cuprinsă în contractul de

concesiune încheiat cu M.R.), iar suprafața de 848 mp se află sub blocul de

locuințe P.T.T.R. și pe domeniul public aferent trotuarelor și spațiilor verzi

din jurul blocului.

Față de această

situație de fapt, s-a constatat că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

prin teren liber, care poate fi restituit în natură, se înțelege nu numai

terenul neconstruit sau neafectat de amenajări de utilitate publică, ci și

terenul ce nu face obiectul unor acte juridice de înstrăinare

încheiate/întocmite anterior intrării în vigoare a legii speciale de reparație.

În aceeași categorie, pentru identitate de rațiune, trebuie incluse și

contractele care valorifică domeniul public al municipiului, cum este

contractul de concesiune.

Terenul solicitat se

suprapune cu cel care face contractului de concesiune, astfel încât, nefiind

anulat, iar terenul nefiind trecut în domeniul privat, nu poate fi restituit în

natură, măsurile reparatorii urmând a fi stabilite în echivalent.

S-a reținut că, deși

legiuitorul a instituit regula restituirii în natură a imobilelor preluate

abuziv, există și excepții de la această regulă, iar în acest sens este art. 10

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform căruia "în cazul în care pe

terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat

noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în

natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de

construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de

utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se

stabilesc în echivalent".

În speță, terenul

solicitat este ocupat în totalitate de blocuri, alei pietonale, spații verzi,

parcare și restaurant, lucrările au fost efectuate în baza autorizației de construcție,

există un contract pentru punerea în valoare a domeniului public, care este în

derulare, lucrările au fost efectuate înainte de apariția Legii nr. 10/2001,

astfel încât prima instanță a constatat că imobilul nu poate fi restituit în

natură.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții, criticând-o pentru netemeinicie și

nelegalitate, arătând că tribunalul a interpretat greșit prevederile Legii nr.

10/2001, incluzând terenul ce a aparținut autorului acestora, ocupat de o

societate privată, în categoria amenajărilor de utilitate publică. De asemenea,

în mod greșit s-a apreciat că reclamanții nu ar putea încheia un contract de

închiriere cu compania deținătoare a restaurantului M.R. și să încaseze chirie

așa cum intimata-pârâtă încasează redevențe de la această companie.

Prin Decizia civilă

nr. 37 din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins apelul ca nefondat.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri

reparatorii, motivul pentru care au contestat dispoziția privind respingerea

cererii de restituire în natură.

Sub acest aspect s-a

constatat că, raportat la probatoriul administrat în cauză, respectiv proba cu

înscrisuri și expertiza tehnică, făcând aplicarea corectă a dispozițiilor Legii

nr. 10/2001, prima instanță a apreciat în mod just că terenul în litigiu nu

este liber în sensul actului normativ menționat.

Astfel, potrivit

autorizației de construire din 17 septembrie 1998, emisă de Primăria

municipiului Buzău, a fost autorizată executarea lucrărilor de construire și

instalații pentru restaurantul M. - amenajări, racord, utilități (cu

dezafectări) - organizare de șantier, pe terenul situat în mun. Buzău, la

intersecția dintre str. U. (veche și nouă), în fața fostului bloc

"B.C.".

La baza emiterii

autorizației de construire a stat contractul de concesiune din 30 iunie 1998,

încheiat între SC M.R. SRL și Consiliul local al Municipiului Buzău, având ca

obiect suprafața de 1.010 mp, iar prin Sentința civilă nr. 700 din 6 august

1998 a Tribunalului Buzău a fost respinsă, ca tardivă, acțiunea în anularea

Hotărârii nr. 62/1998, adoptată de Consiliul local al municipiului Buzău,

privind concesionarea terenului necesar edificării restaurantului.

De asemenea, potrivit

Hotărârii nr. 53/1998 a Consiliului local al municipiului Buzău, s-a aprobat

planul urbanistic de detaliu din zona "ceas - magazinul L.C.", precum

și concesionarea, pe o durată de 50 de ani, cu plata unei redevențe anuale, a

terenului în suprafață de 1.010 mp, din raportul de expertiză tehnică întocmit

în cauză, reieșind că terenul care a aparținut autorului contestatorilor este

în suprafață de 1.198 mp, construcția cu restaurantul M. fiind în suprafață de

350 mp; din terenul pretins de către reclamanți a fi restituit în natură s-a

constatat că 24 mp este ocupată tot de clădirea restaurantului, parcarea și

spațiile verzi ocupând 326 mp.

Totodată, conform

expertizei, suprafața de 350 mp face obiectul contractului de concesiune încheiat

cu M.R., iar alți 848 mp se află sub blocul de locuințe P.T.T.R. și pe domeniul

public aferent trotuarelor și spațiilor verzi din jurul blocului.

Ca atare, s-a

concluzionat că această situație de fapt nu permite restituirea în natură.

Astfel, terenul

solicitat este ocupat în totalitate de blocuri, alei pietonale, spații verzi,

parcare și restaurant, lucrările au fost efectuate în baza autorizației de

construcție, există un contract pentru punerea în valoare a domeniului public,

care nu este anulat, pentru un teren care face parte din domeniul public,

lucrările au fost efectuate înainte de apariția Legii nr. 10/2001.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către reclamanți, care au formulat critici sub următoarele

aspecte:

- În mod eronat

instanța a interpretat prevederile Legii nr. 10/2001, incluzând terenul ce a

aparținut autorului reclamanților în categoria amenajărilor de utilitate

publică, deși este ocupat de o societate privată.

- Instanța "nu a

individualizat și nu a explicat" faptul că suprafața totală ce a aparținut

autorului a fost de 1.198 mp, din care, într-adevăr, se pot restitui în natură

doar cei 24 mp ocupați de restaurantul privat tip fast food, precum și cei 30

mp de teren liber pe care s-a amenajat o parcare pentru acest restaurat privat.

De asemenea, au fost

înlăturate în mod nejustificat obiecțiunile făcute la raportul de expertiză.

- A fost considerată,

în mod greșit, neîntemeiată motivația reclamanților referitoare la faptul că și

aceștia pot încheia un contract de închiriere cu compania deținătoare a

terenului și să încaseze chirie.

- În mod eronat s-a

reținut că terenul solicitat este ocupat în totalitate de blocuri, alei

pietonale, spații verzi, parcare și restaurant, înlăturându-se, astfel,

expertiza efectuată în cauză, care constată existența unor suprafețe libere de

construcții și, mai ales, constată că pe amplasamentul solicitat de reclamanți

nu există rețele de utilități.

- Au susținut

recurenții că prin Hotărârea-pilot pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului în cauza Maria Atanasiu, Statul a fost obligat să rezolve probleme de

legislație în materia imobilelor naționalizate și că în privința posibilității

restituirii bunului este lipsită de relevanță existența unui contract de

concesiune, ca și soluția anterioară de respingere a acțiunii în anularea

concesionării terenului de către Consiliul local.

- Instanțele n-au

clarificat capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru clădirile

demolate, neefectuându-se în acest sens nicio expertiză și "niciun minim

de cercetare".

În drept, au fost

invocate, de o manieră generică, dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ.

Analizând aspectele

deduse judecății, în limitele în care pot fi încadrate în motive de

nelegalitate, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat, potrivit

următoarele considerente:

- În primul rând,

criticile care vizează elementele de fapt ale pricinii și evaluarea probelor

administrate în cauză nu sunt susceptibile de încadrare în niciunul din

motivele de recurs invocate și nici, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., în alt caz din cele reglementate de art. 304 C. proc. civ.

În acest sens sunt

aprecierile recurenților în legătură cu obiecțiunile formulate la raportul de

expertiză, cu individualizarea terenului.

- În ce privește aplicarea

legii la situația de fapt determinată de instanțele fondului, contrar

susținerii recurenților, aceasta s-a făcut în mod corect.

Astfel, constatările

de fapt determinate de concluziile rapoartelor de expertiză, coroborate cu

conținutul contractului de concesiune (încheiat în anul 1998, în baza Hotărârii

nr. 62/1998 a Consiliului local Buzău), precum și cu Hotărârea nr. 53/1998 a

Consiliului local Buzău (de aprobare a planului urbanistic de detaliu al zonei)

au fost în sensul că, din suprafața totală de 1.198 mp solicitată spre

retrocedare, 350 mp constituie obiect al contractului de concesiune, iar 848 mp

se află sub blocul de locuințe P.T.T.R.

Față de această

situație de fapt, s-a apreciat în mod corect că terenul nu este liber în

accepțiunea legii și că devine incident art. 10 alin. (2), care presupune

acordarea măsurilor reparatorii în echivalent.

- Susținerea

recurenților, potrivit căreia instanțele ar fi trebuit să le constate dreptul

la subrogarea în contractul de concesiune și la încasarea chiriei pentru

restaurant, este neîntemeiată.

Conform dispozițiilor

art. 14 din Legea nr. 10/2001, o asemenea posibilitate de subrogare în

drepturile concedentului există în situația în care imobilul ce face obiectul

contractului de concesiune "este restituit prin procedurile administrative

prevăzute de prezenta lege sau prin hotărâre judecătorească".

Așadar, faptul că

terenul a fost concesionat nu reprezintă, în sine, un impediment pentru

restituirea în natură (cu subrogarea corespunzătoare în drepturile concedentului),

dar pentru aceasta este necesar ca terenul să fie liber de construcții și

susceptibil de restituire în natură potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr.

10/2001.

În acest sens,

dispozițiile art. 14 din Legea nr. 10/2001 reglementând situația imobilelor ce

fac obiectul unui contract de locațiune, concesiune, locație de gestiune sau

asociere în participațiune, recunosc posibilitatea subrogării persoanei

îndreptățite în drepturile Statului sau ale persoanei juridice deținătoare, dar

cu condiția ca imobilul respectiv să fie restituibil prin procedurile

administrative sau în temeiul hotărârii judecătorești.

În speță însă,

situația juridică a terenului, grevat de contractul de concesiune, nu-l face

apt restituirii în natură.

Aceasta, în

condițiile în care edificarea restaurantului s-a făcut în temeiul unei

autorizații de construire din anul 1998, eliberată în baza unui contract de

concesiune din același an și urmare a hotărârii Consiliului local vizând

aprobarea planului urbanistic de detaliu.

Rezultă că există

construcții noi autorizate care grevează terenul preluat de la autorul

recurenților (și care nu afectează, cum susțin aceștia, doar suprafața de 24 mp

- cât reprezintă partea din clădire aflată pe teren -, ci și diferența de 326

mp constând în parcare și spații verzi, fiind vorba așadar de o unitate

funcțională în vederea căreia a fost eliberată autorizația de construire și s-a

încheiat contractul de concesiune).

De aceea, instanțele

fondului au făcut în mod corect aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, stabilind îndreptățirea reclamanților la măsuri reparatorii

în echivalent.

Susținerea

recurenților, în sensul că este lipsită de relevanță, sub aspectul

posibilității restituirii bunului în natură, existența unui contract de concesiune,

ca și soluția anterioară a instanței, de respingere a acțiunii în anularea

concesionării terenului de către Consiliul local, nesocotește dispozițiile

legale aplicabile în materie, menționate anterior.

- Tot astfel,

referirea pe care o fac recurenții la Hotărârea Curții Europene a Drepturilor

Omului în cauza Atanasiu împotriva României și la faptul că Statul Român a fost

obligat să rezolve problemele de legislație în materia imobilelor preluate

abuziv, nu este de natură să susțină vreo critică de nelegalitate.

Instanța de judecată,

care îndeplinește funcție jurisdicțională, nu poate rezolva "probleme de

legislație", ea fiind chemată să facă aplicarea normei de drept (juris

dictio) situațiilor de fapt concrete ce îi sunt deduse judecății.

Altminteri, ar

însemna să-și depășească rolul jurisdicțional și constituțional, intrând în

sfera de activitate a unei alte puteri.

- Este nefondată, de

asemenea, critica potrivit căreia instanțele n-ar fi clarificat cererea vizând

acordarea de despăgubiri pentru clădirile demolate, "neefectuând nicio

expertiză și nicio cercetare".

Astfel,

respingându-se contestația, a fost menținută dispoziția primarului prin care

s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, atât pentru

construcțiile în suprafață de 592 mp, cât și pentru terenul de 1.152 mp, în

condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, dispunându-se înaintarea

documentației la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

Este motivul pentru

care în fața instanței nu a fost administrată proba cu expertiză pentru

determinarea întinderii despăgubirilor, câtă vreme cuantumul acestora se

stabilește într-o etapă ulterioară, de către experți evaluatori desemnați de

Comisia Centrală.

De altfel, această

critică este dedusă judecății de o manieră inadmisibilă, direct în recurs

(omisso medio), reclamanții nepretinzând, prin motivele de apel, că le-ar fi

rămas nesoluționată pretenția referitoare la construcțiile demolate.

Pentru toate

considerentele expuse, se constată că decizia a fost pronunțată cu aplicarea

corectă a normelor de drept material incidente, criticile fondate pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. fiind neîntemeiate.

În privința motivelor

prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., se constată că indicarea

acestora s-a realizat formal, în condițiile în care recurenții nu au dezvoltat

niciun argument care să poată fi subsumat ipotezelor reglementate de

dispozițiile menționate.

Pentru toate aceste

motive, recursul a fost găsit nefondat și va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții D.N.F., G.F. și D.C. împotriva

Deciziei nr. 37 din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 noiembrie 2012.

Procesat de GGC - AS