ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 889/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1834 din 23 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Suceava, a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul P.I., în contradictoriu cu P.M. Suceava, prin P. În motivarea sentinței, prima instanță a reținut că reclamantul a solicitat retrocedarea terenului în litigiu, ca moștenitor după defuncta H.R., invocând un testament, prin care aceasta i-a testat dreptul de proprietate pentru 900 m.p. teren, iar autoarea sa l-a moștenit, la rândul său, pe soțul H., conform certificatului de moștenitor nr. 7453/1947. Verificând întinderea dreptului de proprietate al autoarei invocate, H.R., prima instanță a reținut că din cartea funciară rezultă că H.R.

a moștenit, conform certificatului de moștenitor nr. 7453/1947, de la soț, 9/16 plus 2/5 din 1/16 și tot atât a dobândit și reclamantul. S-a reținut că din certificatul de moștenitor nr. 19/1969, emis reclamantului după autoarea sa, rezultă că suprafața moștenită este de 206 m.p. teren, atât cât acesta a indicat expres și în acțiune și că acest certificat de moștenitor a fost invocat de reclamant, este proba sa și face dovada asupra celor conținute până la anulare. Nu poate fi reținut, a constatat prima instanță, ca probă a dreptului de proprietate, testamentul nr. 73 din 7 februarie 1963 deoarece acest act juridic nu face, în sine, dovada dreptului de proprietate, fiind necesar să rezulte din alte înscrisuri proprietatea testatorului, iar prin expropriere s-au preluat doar 668 m.p.

teren de la mai mulți coproprietari. În testament se arată expres că terenul testat l-a dobândit H.R. de la defunctul său soț, adică 9/16 plus 2/5 din 1/16 din parcelele 288/2 de 287 mp teren și 1782 de 150 mp teren (C.F. 1740 a comunei cadastrale Suceava). Așa fiind, nu se poate reține suprafața de 900 m.p. teren din testament, nefăcându-se dovada dreptului de proprietate al autoarei pentru acest teren, conform art. 1169 C. civ. Mai mult, pentru acest teren reclamantul este deja proprietar, conform sentinței civile nr. 5928 din 26 august 1992, având ca obiect uzucapiune, care a fost operată în cartea funciară, iar din suplimentul la expertiza topo rezultă că există identitate între terenul pentru care reclamantul este intabulat și terenul din sentința de uzucapiune.

A acorda reclamantului încă o suprafață de teren, a conchis prima instanță, ar constitui o îmbogățire fără justă cauză. De asemenea, s-a reținut că terenul în litigiu, loc de joacă pentru copii și parcare, face parte din domeniul public al municipiului, așa cum rezultă din documentația depusă la dosar de pârâtă și suplimentul la expertiza topo, condiții în care nu ar fi fost posibilă retrocedarea în natură, domeniul public fiind inalienabil, insesizabil și imprescriptibil. Prin decizia civilă nr. 24 din 15 februarie 2011, Curtea de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul reclamantului P.I. împotriva sentinței anterior menționate, pe care a schimbat-o în tot, admițând acțiunea în parte.

În consecință, a desființat dispoziția nr. 1420 din 5 mai 2009 a P.M. Suceava, a obligat pârâta să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor predate în mod abuziv în favoarea reclamantului pentru cota de 47/80 din terenul în suprafață de 400 m.p., identic cu parte din p.f.288/9 din C.F. nr. 2244 a comunei cadastrale Suceava, hașurată în roșu în planul de situație, anexa 1, de la dosar fond al raportului de expertiză efectuat de expert T.P., cu cheltuieli de judecată. Pentru a decide astfel, instanța a constatat, pe baza mențiunilor din cartea funciară și a concluziilor expertizei efectuate în cauză, că suprafața totală de teren a fost de 900 m.p., identică cu p.f.

nr. 288/2 și 1782, care inițial au fost intabulate pe numele H.R. cu 47/80 cotă indiviză, în C.F. nr. 1720 Suceava. Parcela nr. 288/2 s-a divizat în parcelele nr. 288/2 și 288/9, ultima fiind expropriată și intabulată în C.F. nr. 2244 Suceava, în favoarea proprietarului tabular S.R. Prin sentința civilă nr. 5928 din 26 august 1992 a Judecătoriei Suceava, s-a constatat că reclamantul a dobândit prin uzucapiune extratabulară dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 500 m.p., identic cu p.f. nr. 288/2 și 3041 din C.F. nr. 1720 Suceava. Acest teren, astfel cum rezultă din expertiza și suplimentul la expertiză efectuate în cauză și din planurile de situație depuse la dosar, se identifică cu parcelele nr. 8844 1Cc de 349 mp, nr. 8844 2A de 51 m.p., nr. 8845 1A de 37 m.p.

și 57 m.p. din p.f. nr. 288/9. Ca atare, reclamantul, urmare a posesiei îndelungate și utile, a obținut 500 m.p. teren prin uzucapiune, mod de dobândire a dreptului de proprietate independent de calitatea reclamantului de moștenitor al unuia din proprietarii tabulari ai imobilului. Întrucât reclamantul a uzucapat dreptul de proprietate asupra suprafeței de 500 m.p. teren, în discuție a rămas diferența de 400 m.p. teren, care a fost proprietatea H.R. în cotă de 47/80 părți indivize, conform certificatului de moștenitor nr. 7453 din 19 august 1947 și care a făcut obiectul exproprierii. Reclamantul, potrivit certificatului de moștenitor nr. 19 din 19 februarie 1969, este moștenitorul H.R.

Întrucât autoarea reclamantului nu a avut un drept exclusiv de proprietate asupra imobilului, se apreciază că acesta are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii numai pentru cota ce a aparținut autoarei sale, respectiv de 47/80 din drept, potrivit art. 4.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. Art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabil în cauză, deoarece se referă la situația în care doar o parte din moștenitorii proprietarului formulează notificare, nu și la situația unui imobil în indiviziune, când formulează notificare doar moștenitorii unui coindivizar, textul fiind de strictă interpretare. Reclamantul nu a făcut dovada că este moștenitor al celorlalți coindivizari, cu atât mai mult cu cât nici nu a pretins acest lucru, astfel că nu poate profita de cotele lor.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamantul P.I. și pârâta P.M. Suceava, prin P., criticând-o pentru motive de nelegalitate. 1. Prin criticile formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul P.I. a susținut că, în mod greșit, s-a apreciat de către instanța de apel că nu are calitatea de persoană îndreptățită pentru întreaga suprafață de 900 m.p., ignorându-se forța probantă a testamentului, ce reprezintă înscris doveditor, în sensul art. 22.1 pct. d din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, intrând în categoria actelor juridice „care atestă deținerea proprietății”. Conform testamentului lui H.R., aparținea acesteia întreaga suprafață de 900 m.p.

teren; cotele de 9/16 și 2/5 din 1/16 menționate în certificatul de moștenitor nr. 19/1969 se referă doar la construcții și, dată fiind forța probantă a testamentului în sistemul Legii nr. 10/2001, este nerelevant faptul că în actul de expropriere apar ca proprietari în indiviziune și alte persoane. Dacă legea permite ca rolul fiscal sau registrul agricol să fie înscrisuri doveditoare, cu toate că au caracter declarativ, cu atât mai mult un testament autentic poate fi luat în considerare, mai ales că suprafața respectivă nu a mai fost revendicată de alte persoane. Recurentul – reclamant a mai susținut că terenul poate fi retrocedat în natură, fiind loc viran din fața locului A4 de pe str. Mărășești pe care se află câteva locuri de parcare asfaltate și niște scrâncioburi pentru copii, în prezent deteriorate.

2. În motivarea criticilor formulate, pârâta Primăria P.M. Suceava, prin P., a arătat următoarele: În mod greșit, instanța de apel a dat apreciat că testamentul face dovada dreptului de proprietate, nefiind întrunite cerințele art. 23.1 din H.G. nr. 250/2007. Totodată, în mod greșit, a fost obligată recurenta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5300 lei, care este excesiv față de obiectul și complexitatea cauzei. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate. 1. În ceea ce privește recursul reclamantului, se reține că acesta pretinde, pe de o parte, calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru o suprafață de 400 m.p., și nu doar în cotă de 47/80 din 400 m.p., astfel cum a apreciat instanța de apel iar, pe de altă parte, restituirea în natură a suprafeței de 400 m.p.

Din perspectiva modului de aplicare a legii de către instanța de apel, aceste critici vizează prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001, privind înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și ale prevederii corespondente din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, de asemenea, dispozițiile relevante din Legea nr. 10/2001 privind restituirea în natură. Prin motivele de recurs, reclamantul a susținut că instanța de apel trebuia să dea eficiență testamentului autentificat sub nr. 73/7 februarie 1963, întocmit de H.R. în favoarea reclamantului, în care se menționează că partea sa din terenul dobândit prin moștenire de la soț (așadar, cel din C.F.

nr. 1720 Suceava) este de 900 m.p. Se observă că ceea ce contestă reclamantul este suprafața de teren deținută în proprietate de către autoarea sa la momentul exproprierii, susținând că aceasta era de 900 m.p., chiar prin aplicarea cotei de 47/80, în timp ce instanța de apel a considerat că 900 m.p. reprezenta suprafața totală a terenului expropriat, din care H.R. deținea doar o cotă de 47/80. Pentru a determina suprafața totală a terenului din C.F. nr. 1720 Suceava și întinderea dreptului autoarei H.R., instanța de apel s-a raportat la mențiunile din cărțile funciare nr. 1720 și nr. 2244 ale comunei cadastrale Suceava, din care a rezultat că H.R. a figurat în C.F. nr. 1720 cu respectiva cotă – parte din parcelele funciare nr. 288/2 și 1782, iar prin exproprierea în baza Decretului nr. 775/1964, parcela nr. 288/9 grădină, divizată din parcela nr. 288/2, s-a dezlipit din C.F.

nr. 1720 și a fost intabulată în C.F. nr. 2244, în favoarea S.R. Suprafața totală de teren, din care H.R. a deținut doar o cotă – parte, a fost identificată prin raportul de expertiză tehnică întocmit de expertul desemnat de prima instanță, ce a avut în vedere toate operațiunile succesiv reflectate de cartea funciară, anterioare și ulterioare exproprierii din anul 1964. Extrasul de carte funciară este menționat în art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, ca făcând parte din categoria înscrisurilor doveditoare ale dreptului de proprietate. Cu toate că, potrivit art. 26 din Decretul – Lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, drepturile reale provenite din succesiune (precum în cauză, autoarea reclamantului dobândind dreptul pe cale succesorală) se transmiteau fără înscriere în cartea funciară, nu se poate ignora că dreptul numitei H.R.

a fost dobândit de la un proprietar tabular, al cărui drept de proprietate este atestat de mențiunile cărții funciare, în condițiile art. 17 din Decretul – Lege nr. 115/1938. Ca atare, în mod corect, instanța de apel a considerat că mențiunile din cartea funciară constituie dovada calității de proprietar în persoana autoarei reclamantului, însă și a întinderii dreptului, motiv pentru care a înlăturat alte înscrisuri din care rezulta o situație contrară. Astfel, chiar dacă și testamentul figurează printre înscrisurile considerate de normele de aplicare a dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 drept doveditoare, în condițiile înfățișării a însuși titlului de proprietate, testamentul, unit cu certificatul de moștenitor, poate fi reținut ca mijloc de probă pentru determinarea întinderii dreptului transmis pe cale succesorală doar în măsura în care se coroborează cu titlul de proprietate și cu alte dovezi administrate.

În cazul în care acesta contrazice titlul de proprietate în privința întinderii dreptului autorului, poate fi reținut în ansamblul probator doar cu privire la calitatea de succesor a persoanei ce se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii, conform art. 23.1 lit. b) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, dat fiind că autorul nu ar fi putut transmite pe cale succesorală mai mult decât avea el însuși. Ca atare, instanța de apel a procedat corect dând eficiență mențiunilor din cartea funciară pe aspectul suprafeței totale a terenului asupra căruia autoarea reclamantului avea o cotă – parte de 47/80, pe care le-a coroborat cu mențiunile din decretul de expropriere, în anexa căruia autoarea figurează alături de alți 12 coproprietari și cu raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză.

Această instanță de control judiciar nu poate evalua constatările instanței de apel pe baza probatoriului administrat, deoarece aceste aprecieri reprezintă o chestiune de temeinicie, a cărei reapreciere excede atribuțiilor acestei instanțe de recurs, circumscrise legalității hotărârii recurate, în raport de cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Reevaluarea probelor administrate, cu finalitatea modificării situației de fapt, a fost posibilă doar pe baza pct. 11 al art. 304, care este, însă, abrogat din anul 2001, fără ca, în reglementarea actuală, să existe vreun temei pentru această operațiune. Pe de altă parte, se observă că, dintr-o eroare de calcul aritmetic, reclamantului i-a fost recunoscut dreptul la măsuri reparatorii pentru o suprafață chiar mai mare decât cea stabilită de către însăși instanța de apel.

Astfel, prin decizia recurată, s-a constatat că reclamantului i se cuvine atât cât a deținut autoarea sa, respectiv cota de 47/80 din totalul de 900 m.p., din care a scăzut o suprafață de 500 m.p., pentru care reclamantului i-a fost recunoscut dreptul de proprietate prin sentința civilă nr. 5928 din 26 august 1992 a Judecătoriei Suceava, irevocabilă, având ca obiect uzucapiune, în final, acordându-i-se măsuri reparatorii pentru o cotă de 47/80 din 400 m.p. Or, scăzându-se 500 m.p. din 537,5 m.p., cât reprezintă 47/80 din 900 m.p., rezultă o diferență de 37,5 m.p., pentru care ar fi trebuit să se acorde reclamantului măsuri reparatorii; în fapt, însă, aceste măsuri i-au fost acordate pentru o suprafață de 240 m.p., rezultat al raportării cotei de 47/80 la 400 m.p.

Nu se poate proceda la reducerea suprafeței de teren pentru care instanța de apel a recunoscut reclamantului dreptul la măsuri reparatorii, deoarece pârâta P.M. Suceava nu a formulat motive de recurs pe aspectul întinderii dreptului de proprietate, neputând a se agrava, în consecință, situația reclamantului în propria cale de atac. Constatările expuse anterior au, însă, relevanță pe aspectul restituirii în natură, întrucât, prin raportare la suprafața reală pentru care reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii, respectiv 37,5 m.p., este exclusă posibilitatea restituirii în natură, fiind vorba despre o suprafață infimă de teren.

Pe de altă parte, din motivele de recurs, rezultă că reclamantul a formulat susținerile referitoare la restituirea în natură în contextul pretenției de recunoaștere a dreptului pentru întreaga suprafață de 400 m.p., în condițiile în care a reieșit, din raportul de expertiză topografică întocmit în cauză, că ar fi liberă de construcții o suprafață de 406 m.p., aflată în domeniul privat al municipiului. Așadar, reclamantul nu pretinde restituirea în natură a suprafeței de 240 m.p., recunoscută de către instanța de apel, deoarece nu a solicitat refacerea expertizei și delimitarea acestei suprafețe în cadrul suprafeței de 406 m.p. libere de construcții, cu atât mai puțin restituirea unei suprafețe și mai mici de teren.

În plus, nici măcar suprafața de 240 m.p. recunoscută în apel nu se poate restitui în natură, fiind incidente dispozițiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Imobilul proprietatea autoarei reclamantului a fost preluat de către stat prin expropriere, în baza Decretului nr. 775/1964, pentru construirea de ansambluri de locuințe, spații comerciale și piețe, ca atare, sunt aplicabile prevederile art. 11 care reglementează tocmai regimul juridic al măsurilor reparatorii cuvenite în situația unor terenuri expropriate anterior anului 1989. Cu toate că art. 11 alin. (3) permite restituirea în natură a suprafețelor de teren libere de construcții, și pe care nu se află amenajări de utilitate publică, această posibilitate este înlăturată dacă lucrările de utilitate publică ce au determinat exproprierea ocupă funcțional întregul teren expropriat, caz în care măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil, astfel cum prevede explicit art. 11 alin. (4). Pe acest temei, chiar dacă există suprafețe de teren libere de construcții, acestea nu pot fi restituite în natură.

Nu s-a contestat în cauză că blocurile de locuințe pentru care a fost preluat terenul în litigiu au fost edificate, iar ocuparea „funcțională” a terenului nu înseamnă numai amprenta la sol a blocurilor construite și nici afectarea unor servituți legale sau unor amenajări de utilitate publică, atât timp cât de această ultimă ipoteză menționată se preocupă alin. (3) al art. 11. Faptul că prin construcția blocurilor de locuințe nu a fost ocupată întreaga suprafață de teren expropriată nu înseamnă că terenul nu ar fi fost utilizat potrivit scopului pentru care a fost preluat, întrucât, în toate cazurile, blocurile de locuințe se proiectează și se construiesc cu păstrarea unor distanțe oarecare între ele (care variază conform proiectelor de sistematizare).

Suprafețele rămase între blocuri sunt susceptibile de a fi amenajate pentru a deservi nevoile locatarilor din zonă, ca spații verzi sau pentru diferite alte utilități publice (parcări, spații de joacă, alei de acces, etc.). Întrucât toate aceste amenajări ocupă întreaga suprafață de 406 m.p., în mod corect, instanța de apel a constatat că suprafața de teren pentru care i-a recunoscut reclamantului dreptul la măsuri reparatorii nu poate fi restituită în natură, în aplicarea art. 11 alin. (4), înlăturându-se motivul de recurs pe acest aspect. Față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamantului. 2. În ceea ce privește recursul declarat de către pârâta P.M.

Suceava, criticile vizează, pe de o parte, forța probantă a testamentului, susținându-se că, în mod greșit, s-a constatat că acesta face dovada dreptului de proprietate iar, pe de altă parte, cuantumul cheltuielilor de judecată acordate reclamantului în apel. După cum s-a arătat în analiza motivelor de recurs ale reclamantului, instanța de apel a valorificat testamentul autentificat sub nr. 73 din 7 februarie 1963, întocmit de H.R. în favoarea reclamantului doar pentru determinarea calității de succesor a acestuia, și a procedat în acest fel numai pentru că a fost înfățișat și certificatul de moștenitor de pe urma proprietarului tabular. Pentru stabilirea existenței și a întinderii dreptului de proprietate în patrimoniul autoarei, la data exproprierii, instanța de apel a dat eficiență altor mijloace de probă administrate, în principal, extrasului de carte funciară, decretului de expropriere, raportului de expertiză topografică.

În aceste condiții, criticile referitoare la valorificarea testamentului drept înscris doveditor al dreptului de proprietate sunt lipsite de obiect și vor fi înlăturate ca atare. Motivul de recurs relativ la cheltuielile de judecată evocă dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., recurentul solicitând reducerea cheltuielilor excesive. Or, aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate, prin raportare la complexitatea cauzei și munca prestată de avocat, reprezintă o chestiune de temeinicie a deciziei, nu de legalitate, pentru a fi incident vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., susținerile recurentului urmând a fi înlăturate. În consecință, recursul pârâtei va fi respins, ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul P.I. și de pârâta P.M. Suceava prin P. împotriva deciziei nr. 24 din 15 februarie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 februarie 2012.