ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 889/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 889/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1834 din 23

noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Suceava, a fost respinsă, ca nefondată,

acțiunea formulată de reclamantul P.I., în contradictoriu cu P.M. Suceava, prin

P.

În motivarea sentinței, prima instanță

a reținut că reclamantul a solicitat retrocedarea terenului în litigiu, ca

moștenitor după defuncta H.R., invocând un testament, prin care aceasta i-a

testat dreptul de proprietate pentru 900 m.p. teren, iar autoarea sa l-a

moștenit, la rândul său, pe soțul H., conform certificatului de moștenitor nr. 7453/1947.

Verificând întinderea dreptului de

proprietate al autoarei invocate, H.R., prima instanță a reținut că din cartea

funciară rezultă că H.R. a moștenit, conform certificatului de moștenitor nr. 7453/1947,

de la soț, 9/16 plus 2/5 din 1/16 și tot atât a dobândit și reclamantul.

S-a reținut că din certificatul de

moștenitor nr. 19/1969, emis reclamantului după autoarea sa, rezultă că

suprafața moștenită este de 206 m.p. teren, atât cât acesta a indicat expres și

în acțiune și că acest certificat de moștenitor a fost invocat de reclamant,

este proba sa și face dovada asupra celor conținute până la anulare.

Nu poate fi reținut, a constatat

prima instanță, ca probă a dreptului de proprietate, testamentul nr. 73 din 7

februarie 1963 deoarece acest act juridic nu face, în sine, dovada dreptului de

proprietate, fiind necesar să rezulte din alte înscrisuri proprietatea

testatorului, iar prin expropriere s-au preluat doar 668 m.p. teren de la mai

mulți coproprietari.

În testament se arată expres că

terenul testat l-a dobândit H.R. de la defunctul său soț, adică 9/16 plus 2/5

din 1/16 din parcelele 288/2 de 287 mp teren și 1782 de 150 mp teren (C.F. 1740 a comunei cadastrale Suceava).

Așa fiind, nu se poate reține

suprafața de 900 m.p. teren din testament, nefăcându-se dovada dreptului de

proprietate al autoarei pentru acest teren, conform art. 1169 C. civ. Mai mult,

pentru acest teren reclamantul este deja proprietar, conform sentinței civile nr.

5928 din 26 august 1992, având ca obiect uzucapiune, care a fost operată în

cartea funciară, iar din suplimentul la expertiza topo rezultă că există

identitate între terenul pentru care reclamantul este intabulat și terenul din

sentința de uzucapiune.

A acorda reclamantului încă o

suprafață de teren, a conchis prima instanță, ar constitui o îmbogățire fără

justă cauză.

De asemenea, s-a reținut că terenul

în litigiu, loc de joacă pentru copii și parcare, face parte din domeniul

public al municipiului, așa cum rezultă din documentația depusă la dosar de

pârâtă și suplimentul la expertiza topo, condiții în care nu ar fi fost

posibilă retrocedarea în natură, domeniul public fiind inalienabil, insesizabil

și imprescriptibil.

Prin decizia civilă nr. 24 din 15

februarie 2011, Curtea de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a admis apelul reclamantului P.I. împotriva sentinței anterior

menționate, pe care a schimbat-o în tot, admițând acțiunea în parte.

În consecință, a desființat

dispoziția nr. 1420 din 5 mai 2009 a P.M. Suceava, a obligat pârâta să propună

acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de

stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor predate în mod abuziv

în favoarea reclamantului pentru cota de 47/80 din terenul în suprafață de 400

m.p., identic cu parte din p.f.288/9 din C.F. nr. 2244 a comunei cadastrale Suceava, hașurată în roșu în planul de situație, anexa 1, de la dosar fond

al raportului de expertiză efectuat de expert T.P., cu cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța a constatat,

pe baza mențiunilor din cartea funciară și a concluziilor expertizei efectuate

în cauză, că suprafața totală de teren a fost de 900 m.p., identică cu p.f. nr.

288/2 și 1782, care inițial au fost intabulate pe numele H.R. cu 47/80 cotă

indiviză, în C.F. nr. 1720 Suceava. Parcela nr. 288/2 s-a divizat în parcelele nr.

288/2 și 288/9, ultima fiind expropriată și intabulată în C.F. nr. 2244

Suceava, în favoarea proprietarului tabular S.R.

Prin sentința civilă nr. 5928 din 26

august 1992 a Judecătoriei Suceava, s-a constatat că reclamantul a dobândit

prin uzucapiune extratabulară dreptul de proprietate asupra terenului în

suprafață de 500 m.p., identic cu p.f. nr. 288/2 și 3041 din C.F. nr. 1720

Suceava.

Acest teren, astfel cum rezultă din

expertiza și suplimentul la expertiză efectuate în cauză și din planurile de

situație depuse la dosar, se identifică cu parcelele nr. 8844 1Cc de 349 mp, nr.

8844 2A de 51 m.p., nr. 8845 1A de 37 m.p. și 57 m.p. din p.f. nr. 288/9.

Ca atare, reclamantul, urmare a

posesiei îndelungate și utile, a obținut 500 m.p. teren prin uzucapiune, mod de

dobândire a dreptului de proprietate independent de calitatea reclamantului de

moștenitor al unuia din proprietarii tabulari ai imobilului.

Întrucât reclamantul a uzucapat

dreptul de proprietate asupra suprafeței de 500 m.p. teren, în discuție a rămas

diferența de 400 m.p. teren, care a fost proprietatea H.R. în cotă de 47/80

părți indivize, conform certificatului de moștenitor nr. 7453 din 19 august 1947

și care a făcut obiectul exproprierii.

Reclamantul, potrivit certificatului

de moștenitor nr. 19 din 19 februarie 1969, este moștenitorul H.R.

Întrucât autoarea reclamantului nu a

avut un drept exclusiv de proprietate asupra imobilului, se apreciază că acesta

are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii numai pentru cota

ce a aparținut autoarei sale, respectiv de 47/80 din drept, potrivit art. 4.1

din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001

nu este aplicabil în cauză, deoarece se referă la situația în care doar o parte

din moștenitorii proprietarului formulează notificare, nu și la situația unui

imobil în indiviziune, când formulează notificare doar moștenitorii unui

coindivizar, textul fiind de strictă interpretare.

Reclamantul nu a făcut dovada că este

moștenitor al celorlalți coindivizari, cu atât mai mult cu cât nici nu a

pretins acest lucru, astfel că nu poate profita de cotele lor.

Împotriva acestei decizii, au declarat

recurs, în termen legal, reclamantul P.I. și pârâta P.M. Suceava, prin P., criticând-o

pentru motive de nelegalitate.

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul P.I. a susținut că,

în mod greșit, s-a apreciat de către instanța de apel că nu are calitatea de

persoană îndreptățită pentru întreaga suprafață de 900 m.p., ignorându-se forța

probantă a testamentului, ce reprezintă înscris doveditor, în sensul art. 22.1 pct.

d din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, intrând în

categoria actelor juridice „care atestă deținerea proprietății”.

Conform testamentului lui H.R., aparținea

acesteia întreaga suprafață de 900 m.p. teren; cotele de 9/16 și 2/5 din 1/16

menționate în certificatul de moștenitor nr. 19/1969 se referă doar la

construcții și, dată fiind forța probantă a testamentului în sistemul Legii nr.

10/2001, este nerelevant faptul că în actul de expropriere apar ca proprietari în

indiviziune și alte persoane.

Dacă legea permite ca rolul fiscal

sau registrul agricol să fie înscrisuri doveditoare, cu toate că au caracter

declarativ, cu atât mai mult un testament autentic poate fi luat în

considerare, mai ales că suprafața respectivă nu a mai fost revendicată de alte

persoane.

Recurentul – reclamant a mai

susținut că terenul poate fi retrocedat în natură, fiind loc viran din fața

locului A4 de pe str. Mărășești pe care se află câteva locuri de parcare

asfaltate și niște scrâncioburi pentru copii, în prezent deteriorate.

formulate, pârâta Primăria P.M. Suceava, prin P., a arătat următoarele:

În mod greșit, instanța de apel a dat

apreciat că testamentul face dovada dreptului de proprietate, nefiind întrunite

cerințele art. 23.1 din H.G. nr. 250/2007.

Totodată, în mod greșit, a fost

obligată recurenta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5300 lei,

care este excesiv față de obiectul și complexitatea cauzei.

Examinând decizia recurată prin

prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că

ambele recursuri sunt nefondate.

se reține că acesta pretinde, pe de o parte, calitatea de persoană îndreptățită

la măsuri reparatorii pentru o suprafață de 400 m.p., și nu doar în cotă de

47/80 din 400 m.p., astfel cum a apreciat instanța de apel iar, pe de altă

parte, restituirea în natură a suprafeței de 400 m.p.

Din perspectiva modului de aplicare

a legii de către instanța de apel, aceste critici vizează prevederile art. 23

din Legea nr. 10/2001, privind înscrisurile doveditoare ale dreptului de

proprietate, precum și ale prevederii corespondente din Normele metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, de asemenea, dispozițiile

relevante din Legea nr. 10/2001 privind restituirea în natură.

Prin motivele de recurs, reclamantul

a susținut că instanța de apel trebuia să dea eficiență testamentului

autentificat sub nr. 73/7 februarie 1963, întocmit de H.R. în favoarea

reclamantului, în care se menționează că partea sa din terenul dobândit prin

moștenire de la soț (așadar, cel din C.F. nr. 1720 Suceava) este de 900 m.p.

Se observă că ceea ce contestă

reclamantul este suprafața de teren deținută în proprietate de către autoarea

sa la momentul exproprierii, susținând că aceasta era de 900 m.p., chiar prin

aplicarea cotei de 47/80, în timp ce instanța de apel a considerat că 900 m.p.

reprezenta suprafața totală a terenului expropriat, din care H.R. deținea doar

o cotă de 47/80.

Pentru a determina suprafața totală

a terenului din C.F. nr. 1720 Suceava și întinderea dreptului autoarei H.R.,

instanța de apel s-a raportat la mențiunile din cărțile funciare nr. 1720 și nr.

2244 ale comunei cadastrale Suceava, din care a rezultat că H.R. a figurat în C.F.

nr. 1720 cu respectiva cotă – parte din parcelele funciare nr. 288/2 și 1782,

iar prin exproprierea în baza Decretului nr. 775/1964, parcela nr. 288/9

grădină, divizată din parcela nr. 288/2, s-a dezlipit din C.F. nr. 1720 și a

fost intabulată în C.F. nr. 2244, în favoarea S.R.

Suprafața totală de teren, din care H.R.

a deținut doar o cotă – parte, a fost identificată prin raportul de expertiză

tehnică întocmit de expertul desemnat de prima instanță, ce a avut în vedere toate

operațiunile succesiv reflectate de cartea funciară, anterioare și ulterioare

exproprierii din anul 1964.

Extrasul de carte funciară este

menționat în art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001,

aprobate prin H.G. nr. 250/2007, ca

făcând parte din categoria înscrisurilor doveditoare ale

dreptului de proprietate.

Cu toate că, potrivit art.

26 din Decretul – Lege nr. 115/1938

pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile

funciare, drepturile reale provenite din succesiune (precum în cauză, autoarea

reclamantului dobândind dreptul pe cale succesorală) se transmiteau fără

înscriere în cartea funciară, nu se poate ignora că dreptul numitei H.R. a fost

dobândit de la un proprietar tabular, al cărui drept de proprietate este

atestat de mențiunile cărții funciare, în condițiile art. 17 din Decretul – Lege

nr. 115/1938.

Ca atare, în mod corect,

instanța de apel a considerat că mențiunile din cartea funciară constituie

dovada calității de proprietar în persoana autoarei reclamantului, însă și a

întinderii dreptului, motiv pentru care a înlăturat alte înscrisuri din care

rezulta o situație contrară.

Astfel, chiar dacă și testamentul

figurează printre înscrisurile considerate de normele de aplicare a

dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 drept doveditoare, în condițiile înfățișării

a însuși titlului de proprietate, testamentul, unit cu certificatul de

moștenitor, poate fi reținut ca mijloc de probă pentru determinarea întinderii

dreptului transmis pe cale succesorală doar în măsura în care se coroborează cu

titlul de proprietate și cu alte dovezi administrate.

În cazul în care acesta contrazice

titlul de proprietate în privința întinderii dreptului autorului, poate fi

reținut în ansamblul probator doar cu privire la calitatea de succesor a

persoanei ce se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii, conform art. 23.1

lit. b) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin

H.G. nr. 250/2007, dat fiind că autorul nu ar fi putut transmite pe cale

succesorală mai mult decât avea el însuși.

Ca atare, instanța de

apel a procedat corect dând eficiență mențiunilor din cartea funciară pe

aspectul suprafeței totale a terenului asupra căruia autoarea reclamantului

avea o cotă – parte de 47/80, pe care le-a coroborat cu mențiunile din decretul

de expropriere, în anexa căruia autoarea figurează alături de alți 12 coproprietari

și cu raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză.

Această instanță de

control judiciar nu poate evalua constatările instanței de apel pe baza

probatoriului administrat, deoarece aceste aprecieri reprezintă o chestiune de

temeinicie, a cărei reapreciere excede atribuțiilor acestei instanțe de recurs,

circumscrise legalității hotărârii recurate, în raport de cazurile expres și

limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Reevaluarea probelor administrate,

cu finalitatea modificării situației de fapt, a fost posibilă doar pe baza pct.

11 al art. 304, care este, însă, abrogat din anul 2001, fără ca, în

reglementarea actuală, să existe vreun temei pentru această operațiune.

Pe de altă parte, se

observă că, dintr-o eroare de calcul aritmetic, reclamantului i-a fost recunoscut

dreptul la măsuri reparatorii pentru o suprafață chiar mai mare decât cea stabilită

de către însăși instanța de apel.

Astfel, prin decizia

recurată, s-a constatat că reclamantului i se cuvine atât cât a deținut

autoarea sa, respectiv cota de 47/80 din totalul de 900 m.p., din care a scăzut

o suprafață de 500 m.p., pentru care reclamantului i-a fost recunoscut dreptul

de proprietate prin sentința civilă nr. 5928 din 26 august 1992 a Judecătoriei

Suceava, irevocabilă, având ca obiect uzucapiune, în final, acordându-i-se

măsuri reparatorii pentru o cotă de 47/80 din 400 m.p.

Or, scăzându-se 500 m.p.

din 537,5 m.p., cât reprezintă 47/80 din 900 m.p., rezultă o diferență de 37,5

m.p., pentru care ar fi trebuit să se acorde reclamantului măsuri reparatorii;

în fapt, însă, aceste măsuri i-au fost acordate pentru o suprafață de 240 m.p.,

rezultat al raportării cotei de 47/80 la 400 m.p.

Nu se poate proceda la reducerea

suprafeței de teren pentru care instanța de apel a recunoscut reclamantului

dreptul la măsuri reparatorii, deoarece pârâta P.M. Suceava nu a formulat

motive de recurs pe aspectul întinderii dreptului de proprietate, neputând a se

agrava, în consecință, situația reclamantului în propria cale de atac.

Constatările expuse anterior

au, însă, relevanță pe aspectul restituirii în natură, întrucât, prin raportare

la suprafața reală pentru care reclamantul este îndreptățit la măsuri

reparatorii, respectiv 37,5 m.p., este exclusă posibilitatea restituirii în

natură, fiind vorba despre o suprafață infimă de teren.

Pe de altă parte, din

motivele de recurs, rezultă că reclamantul a formulat susținerile referitoare

la restituirea în natură în contextul pretenției de recunoaștere a dreptului

pentru întreaga suprafață de 400 m.p., în condițiile în care a reieșit, din

raportul de expertiză topografică întocmit în cauză, că ar fi liberă de

construcții o suprafață de 406 m.p., aflată în domeniul privat al municipiului.

Așadar, reclamantul nu

pretinde restituirea în natură a suprafeței de 240 m.p., recunoscută de către

instanța de apel, deoarece nu a solicitat refacerea expertizei și delimitarea

acestei suprafețe în cadrul suprafeței de 406 m.p. libere de construcții, cu

atât mai puțin restituirea unei suprafețe și mai mici de teren.

În plus, nici măcar

suprafața de 240 m.p. recunoscută în apel nu se poate restitui în natură, fiind

incidente dispozițiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Imobilul proprietatea autoarei reclamantului

a fost preluat de către stat prin expropriere, în baza Decretului nr. 775/1964,

pentru construirea de ansambluri de locuințe, spații comerciale și piețe, ca

atare, sunt aplicabile prevederile art. 11 care reglementează tocmai regimul

juridic al măsurilor reparatorii cuvenite în situația unor terenuri expropriate

anterior anului 1989.

Cu toate că art. 11 alin. (3)

permite restituirea în natură a suprafețelor de teren libere de construcții, și

pe care nu se află amenajări de utilitate publică, această posibilitate este

înlăturată dacă lucrările de utilitate publică ce au determinat exproprierea

ocupă funcțional întregul teren expropriat, caz în care măsurile reparatorii se

stabilesc în echivalent pentru întregul imobil, astfel cum prevede explicit art.

11 alin. (4).

Pe acest temei, chiar dacă există

suprafețe de teren libere de construcții, acestea nu pot fi restituite în

natură.

Nu s-a contestat în cauză că

blocurile de locuințe pentru care a fost preluat terenul în litigiu au fost

edificate, iar ocuparea „funcțională” a terenului nu înseamnă numai amprenta la

sol a blocurilor construite și nici afectarea unor servituți legale sau unor

amenajări de utilitate publică, atât timp cât de această ultimă ipoteză

menționată se preocupă alin. (3) al art. 11.

Faptul că prin construcția

blocurilor de locuințe nu a fost ocupată întreaga suprafață de teren

expropriată nu înseamnă că terenul nu ar fi fost utilizat potrivit scopului

pentru care a fost preluat, întrucât, în toate cazurile, blocurile de locuințe

se proiectează și se construiesc cu păstrarea unor distanțe oarecare între ele

(care variază conform proiectelor de sistematizare).

Suprafețele rămase între blocuri

sunt susceptibile de a fi amenajate pentru a deservi nevoile locatarilor din

zonă, ca spații verzi sau pentru diferite alte utilități publice (parcări,

spații de joacă, alei de acces, etc.).

Întrucât toate aceste amenajări

ocupă întreaga suprafață de 406 m.p., în mod corect, instanța de apel a

constatat că suprafața de teren pentru care i-a recunoscut reclamantului

dreptul la măsuri reparatorii nu poate fi restituită în natură, în aplicarea art.

11 alin. (4), înlăturându-se motivul de recurs pe acest aspect.

Față de considerentele

expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamantului.

recursul declarat de către pârâta P.M. Suceava, criticile vizează, pe de o

parte, forța probantă a testamentului, susținându-se că, în mod greșit, s-a

constatat că acesta face dovada dreptului de proprietate iar, pe de altă parte,

cuantumul cheltuielilor de judecată acordate reclamantului în apel.

După cum s-a arătat în

analiza motivelor de recurs ale reclamantului, instanța de apel a valorificat

testamentul autentificat sub nr. 73 din 7 februarie 1963, întocmit de H.R. în

favoarea reclamantului doar pentru determinarea calității de succesor a acestuia,

și a procedat în acest fel numai pentru că a fost înfățișat și certificatul de

moștenitor de pe urma proprietarului tabular.

Pentru stabilirea

existenței și a întinderii dreptului de proprietate în patrimoniul autoarei, la

data exproprierii, instanța de apel a dat eficiență altor mijloace de probă

administrate, în principal, extrasului de carte funciară, decretului de

expropriere, raportului de expertiză topografică.

În aceste condiții,

criticile referitoare la valorificarea testamentului drept înscris doveditor al

dreptului de proprietate sunt lipsite de obiect și vor fi înlăturate ca atare.

Motivul de recurs

relativ la cheltuielile de judecată evocă dispozițiile art. 274 alin. (3) C.

proc. civ., recurentul solicitând reducerea cheltuielilor excesive.

Or, aprecierea

cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate, prin raportare la complexitatea

cauzei și munca prestată de avocat, reprezintă o chestiune de temeinicie a

deciziei, nu de legalitate, pentru a fi incident vreunul dintre cazurile

prevăzute de art. 304 C. proc. civ., susținerile recurentului urmând a fi

înlăturate.

În consecință, recursul

pârâtei va fi respins, ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1)

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamantul P.I. și de pârâta P.M. Suceava prin P. împotriva

deciziei nr. 24 din 15 februarie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică

astăzi, 10 februarie 2012.