ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3146/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3146/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 3

februarie 2006, reclamanta N.F.E., în contradictoriu cu pârâta Primăria

Municipiului Ploiești, a solicitat anularea dispoziției din 13 ianuarie 2006

emisă de intimată și restituirea în natură a suprafeței de 140 m.p., teren

situat în Ploiești, strada E., județ Prahova.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că a fost proprietara unui teren în suprafață de 157 m.p., situat

în Ploiești, strada E., județul Prahova și a casei edificată pe acesta, astfel cum

reiese din certificatul de moștenitor nr. RR/1973, iar prin Decretul nr. 391/1988,

poziția E, a fost expropriată suprafața de teren de 140 m.p. și construcția de pe

acest teren, sens în care, a fost întocmit și un proces-verbal de evaluare.

A mai arătat reclamanta

că a formulat în termen legal notificare, prin cererea nr. CC/2001, prin care a

solicitat pârâtei restituirea în natură a imobilului, prin dispoziția contestată

fiindu-i restituită, în natură, doar o parte din imobil, iar pentru restul i-a fost

recunoscut dreptul la despăgubiri.

Prin sentința civilă

nr. 698 pronunțată la 2 mai 2007, Tribunalul Prahova a respins contestația ca neîntemeiată,

reținând că, prin notificarea adresată pârâtei, reclamanta a solicitat restituirea

în natură a unei părți din imobilul-teren situat în Ploiești, strada E., județul

Prahova, iar prin dispoziția din 13 ianuarie 2006 pârâta a constatat dreptul contestatoarei

de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și a restituit,

în natură, o parte din imobilul teren în suprafață de 123,30 m.p., situat în Ploiești,

strada E., cu condiția rambursării unei sume reprezentând valoarea despăgubirilor

primite, actualizată cu indicele de inflație.

S-a mai arătat că N.F.E.

a avut ca autori pe I.C. și I.A., tatăl acesteia, decedat la data de 22 mai 1972,

astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. RR/1972, pe parcursul procesului

decedând și reclamanta, a cărei moștenitoare este numita M.V., introdusă în cauză,

în locul antecesoarei sale.

De asemenea, s-a reținut

că s-a solicitat obligarea pârâtei la restituirea în natură a suprafeței de teren

de 140 m.p., imobil situat în Ploiești, strada E., județul Prahova, dar acest teren

a fost restituit numitei D.E., în baza Legii nr. 33/1994 și a făcut obiectul actului

nr. 1279/2001, din raportul de expertiză topografică întocmit inițial de ing. M.C.D.

reieșind că nu există o altă suprafață de 140 m.p. care să poată fi restituită în

natură.

Totodată, s-a reținut

că din raportul de expertiză topografică ing. I.N. rezultă că suprafața de teren

de 140 m.p. a fost restituită numitei D.E. și că reclamantei i s-a restituit suprafața

de 112 m.p., rămânând o diferență de 45 m.p., teren care face parte din domeniul

public al Municipiului Ploiești și pe care se află un cămin de apă și un stâlp de

beton, care susține cabluri aeriene.

A conchis instanța de

fond că, potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2001,

imobilele preluate în mod abuziv de către stat se restituie de regulă în natură,

în condițiile prezentei legi, iar în cazurile în care restituirea în natură nu este

posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Or, în cazul de față,

diferența de teren de 45 m.p. nu poate fi restituită în natură, astfel că, așa cum

se arată în dispoziția atacată, reclamanta are dreptul de a beneficia de măsuri

reparatorii.

Prin decizia civilă

nr. 287 din 16 decembrie 2008, Curtea de Apel Ploiești a admis apelul declarat de

reclamanta M.V.

A schimbat în tot sentința

nr. 698/2007 a Tribunalului Prahova.

A admis în parte acțiunea

formulată de N.F.E. decedată pe parcursul procesului, continuată de M.V.

A anulat în parte dispoziția

din 13 ianuarie 2006 emisă de Primarul Municipiului Ploiești în sensul că a dispus

restituirea în natură a suprafeței de 126 m.p., situată în Ploiești, strada E.,

Județul Prahova astfel cum a fost identificată în anexa nr. 3 din raportul de expertiză

S.F.

A obligat intimata să

acorde reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 14 m.p.

imposibil de restituit în natură.

A menținut în rest dispoziția

din 13 ianuarie 2006 emisă de Primarul Municipiului Ploiești.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Curtea a reținut ca fiind fondată critica reclamantei potrivit căreia

instanța de fond nu a reținut corect situația de fapt, făcând confuzie între terenul

solicitat de autoarea sa și terenul de 140 m.p. al vecinei sale D.E., pentru că

terenul care a fost expropriat de la autoarea sa este în suprafață de 140 m.p.,

astfel cum rezultă din procesul de evaluare din 26 mai 1989 și din tabelul anexă

la acesta.

Faptul că terenul în litigiu

este moștenit de N.F.E. de la tatăl său, rezultă și din certificatul de moștenitor

nr. RR/1972 eliberat de Notariatul de Stat al sectorului 1 București.

În raportul de expertiză

întocmit de expert S.F., în anexa nr. 2, s-a configurat terenul în suprafață de

140 m.p., conform dispoziției din 13 ianuarie 2006 a Primăriei Municipiului Ploiești;

în anexa nr. 3 a fost configurat terenul liber ce ar putea fi restituit în natură

și care este în suprafață de 126 m.p., iar în anexa 4 este configurată suprafața

de 140 m.p., conform expertizei B.Ș.

Potrivit art. 11

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în situația în care construcțiile expropriate au

fost demolate, parțial sau total, dar nu s-au executat lucrările pentru care s-a

dispus exproprierea, se restituie în natură terenul liber, iar dacă persoana a fost

despăgubită, restituirea în natură este condiționată de rambursarea diferenței dintre

valoarea despăgubirii primite.

În alin. (3) al aceluiași

text de lege se precizează că în situația în care construcțiile expropriate au fost

integral demolate și lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul

parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren

rămasă liberă, iar pentru cea ocupată de construcții noi, afectată de servituțile

legale și alte amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii se stabilesc

în echivalent.

S-a reținut a fi corectă

susținerea reclamantei în ceea ce privește amplasamentul terenului proprietatea

autoarei sale, distinct de amplasamentul terenului restituit numitei D.E., întrucât

cele două terenuri sunt vecine, astfel cum rezultă din raportul de expertiză întocmit

de expert S.F.

Deoarece în raportul de

expertiză întocmit de expert S.F. se precizează că terenul liber este cel prevăzut

în anexa 3, în suprafață de 126 m.p., Curtea a admis apelul, a schimbat în tot sentința

instanței de fond, a admis în parte acțiunea, a anulat în parte dispoziția din

13 ianuarie 2006 emisă de Primarul Municipiului Ploiești și s dispus restituirea

în natură a suprafeței de 126 m.p., astfel cum a fost identificată de expert S.F.

în raportul de expertiză, anexa 3.

Întrucât suprafața ce

a fost expropriată prin Decretul nr. 391/1988 este de 140 m.p., astfel cum rezultă

din procesul-verbal de evaluare din 26 mai 1989 și din tabelul anexă la acesta și

având în vedere faptul că diferența de teren de la 126 m.p., până la 140 m.p., nu

poate fi restituită în natură, în baza dispozițiilor art. 11 alin. (1), (3) din

Legea nr. 10/2001, pentru diferența de 14 m.p., reclamanta are dreptul la măsuri

reparatorii în echivalent.

Faptul că reclamanta are

dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent rezultă și din interpretarea art.

11.5 din H.G. nr. 250/2007 de aplicare a Legii nr. 10/2001, potrivit căruia, în

situația imobilelor ce au fost expropriate, integral demolate și lucrările pentru

care s-a dispus exproprierea ocupă parțial terenul, se poate restitui terenul rămas

liber, iar pentru partea ocupată, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

Se prevede în alin.

(2) al aceluiași text de lege că în situația în care s-a primit o despăgubire, aceasta

se va actualiza și se va deduce din valoare măsurii reparatorii stabilită. În speța

de față, reclamanta a primit despăgubiri astfel cum rezultă din procesul de evaluare

din 26 mai 1989, situație în care reclamanta va beneficia de măsurile reparatorii

potrivit art. 11.5 din H.G. nr. 250/2007.

Și în art. 26 din

Legea nr. 10/2001 se prevede că dacă restituirea în natură nu este posibilă, entitatea

învestită cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau prin dispoziție

motivată, să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii

ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale.

Cererea reclamantei de

a se restitui întreaga suprafață de 157 m.p. și nu 140 m.p., a fost respinsă întrucât,

pe de o parte, în actele de preluare a imobilului se prevede suprafața de 140 m.p.,

iar pe de altă parte, certificatul de moștenitor nr. RR/1972, în care se prevede

că autoarea sa a primit cu titlu de moștenire suprafața de 157 m.p., nu reprezintă

un titlu de proprietate, având în vedere și faptul că certificatul de moștenitor

atestă doar calitatea de moștenitor, cota succesorală și componența masei succesorale.

Mai mult, această cerere

a fost formulată de reclamantă pentru prima dată în apel, ceea ce nu este admisibil

având în vedere dispozițiile art. 294 C. proc. civ. potrivit căruia în apel nu se

pot formula cereri noi.

Prin decizia nr. 7393

din 9 iulie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantei,

a casat decizia nr. 287 din 16 decembrie 2008 și a trimis cauza spre rejudecare

la aceiași instanță, respectiv Curtea de Apel Ploiești, reținând că în cauză au

fost efectuate mai multe expertize din care instanța și-a însușit opinia ultimului

expert, potrivit căruia terenul menționat în dispoziția contestată, ar avea suprafața

de 140 m.p., care ar fi fost vândut altei persoane și se învecinează cu un teren

liber de 126 m.p., susceptibil de restituire în natură.

Dar din primele două expertize

și înscrisurile aflate la dosar rezultă că terenul restituit în natură reclamantei

este distinct și învecinat cu terenul retrocedat lui E.D. pe care aceasta l-a vândut

ulterior actualului proprietar.

Aceste opinii contradictorii

generează dubii cu privire la dimensiunile exacte ale terenului susceptibil de restituire

în natură și diferenței pentru care trebuie acordate măsuri reparatorii, astfel

că se impune completarea probatoriilor pentru stabilirea situației de fapt.

Curtea a mai reținut cu

putere de lucru judecat că suprafața solicitată a fi restituită în natură, atât

în notificare, cât și în cererea de chemare în judecată, precum și în motivele scrise

din apel, este de 140 m.p. și nu de 157 m.p.

Pornind de la considerentele

deciziei de casare, Curtea, în rejudecare, a dispus completarea probatoriilor în

sensul efectuării unei expertize în specialitatea topografică, care să identifice,

măsoare și poziționeze pe schița de plan terenul expropriat, să precizeze dacă acest

teren este liber și poate fi restituit în natură.

Să identifice suprafața

de 140 m.p. expropriat prin decizia nr. 391/1988 conform procesului verbal întocmit

la acel moment, și dacă se poate restitui în natură și diferența de teren până la

această suprafață (de 140 m.p.).

În urma examinării cauzei

prin raportare și la probele administrate după trimiterea spre rejudecare Curtea

de Apel a reținut următoarele:

Prin dispoziția din 13

ianuarie 2006, emisă de către pârâtă a fost soluționată notificarea formulată în

baza Legii nr. 10/2001, de către petiționara N.E. în sensul că s-a constatat dreptul

acesteia de a beneficia de măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin

restituirea în natură a unei părți din imobilul teren în suprafață de 123,30 m.p.

situat în Ploiești, strada E., județul Prahova.

Tot în cuprinsul dispoziției

se arată că restituirea în natură se va realiza numai după rambursarea sumei reprezentând

valoarea despăgubirilor primite, actualizate cu indicele de inflație în ziua plății.

Terenul în litigiu a fost

expropriat prin Decretul nr. 391/1988 și este în suprafață de 140 m.p. situație

care rezultă atât din procesul-verbal de evaluare întocmit la 26 mai 1989, cât și

din tabelul anexă la acesta.

Suprafața terenului în

litigiu a fost stabilită cu putere de lucru judecat de Înalta Curte de Casație și

Justiție, este cuprinsă și în notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2011, în

cererea de chemare în judecată, cât și în motivele scrise din apel, și este de 140

m.p. și nu de 157 m.p. cum pretinde reclamanta prin procuratorul său.

Faptul că în cuprinsul

certificatului de moștenitor nr. RR/1972, autoarea reclamantei, a primit cu titlu

de moștenire suprafața de 157 m.p., nu reprezintă un titlu de proprietate, având

în vedere că certificatul de moștenitor atestă doar calitatea de moștenitor, cota

succesorală și componența masei succesorale.

De altfel, această cerere

cu privire la 157 m.p. teren a fost făcută pentru prima dată în apel, ceea ce nu

este admisibil, întrucât dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. arată că

„în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare

în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi”.

Potrivit raportului de

expertiză efectuat în apel după casare cu trimitere spre rejudecare, expertiză efectuată

conform îndrumărilor deciziei de casare, s-a constatat că diferența de teren care

poate fi restituită în natură este de 16,7 m.p., ce reprezintă diferența până la

140 m.p. teren aflat în continuarea celui restituit prin dispoziția emisă de către

intimată.

Dispozițiile art. 11

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 arată că, în situația în care construcțiile expropriate

au fost demolate, parțial sau total, dar nu s-au executat lucrările pentru care

s-a dispus exproprierea, se restituie în natură terenul liber, iar dacă persoana

a fost despăgubită, restituirea în natură este condiționată de rambursarea diferenței

dintre valoarea despăgubirilor primite.

De menționat, că obiectul

notificării l-a constituit restituirea în natură a terenului de 140 m.p., că în

nicio fază procesuală nu s-au solicitat despăgubiri, și nici motivele de apel nu

cuprind critici sub acest aspect.

Concluzionând, Curtea

de Apel Ploiești, prin decizia nr. 122 din 21 aprilie 2011, a admis apelul declarat

de reclamanta M.V. (moștenitoare a defunctei N.F.E.).

A schimbat în tot sentința

nr. 698 din 2 mai 2007 pronunțată de Tribunalul Prahova.

A admis în parte acțiunea

și a anulat în parte dispoziția din 13 ianuarie 2006 emisă de Primarul Municipiului

Ploiești, dispunând restituirea în natură și a suprafeței de 16,7 m.p. teren (diferența

până la 140 m.p.) aflat în continuarea celui restituit prin această dispoziție.

A fost menținută în rest

dispoziția.

Împotriva susmenționatei

hotărâri au declarat recurs reclamanta M.V. și pârâta Primăria Municipiului Ploiești,

criticând-o pentru nelegalitate.

În dezvoltarea recursului

său, reclamanta M.V. a susținut că, în mod greșit nu a fost restituită suprafața

de 157 m.p., care este liberă în accepțiunea Legii nr. 10/2001 și nu are regim de

domeniu public, potrivit adreselor înaintate de autoritățile administrației publice

locale, teren ce este bine delimitat și diferit de cel ocupat de numita D.E. Cu

referire la acest aspect, a arătat că în mod greșit a fost poziționat acest teren

de expertul B.Ș. ca fiind cel aparținând numitei D.E., cu referire la suprafața

de 140 m.p., motiv pentru care, și în raport de expertiza M.C.D. (administrată la

fond), care confirmă individualitatea acestui bun, cu amplasament diferit de cel

al vecinei, a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei instanței de

apel, ca și în parte a sentinței Tribunalului și în urma rejudecarii cauzei, anularea

în parte a dispoziției din 13 ianuarie 2006 emisă de Primarul Municipiului Ploiești

și restituirea în natură a întregii suprafețe de teren de 157 m.p. situată în Municipiul

Ploiesti, strada E., județul Prahova, astfel cum a fost identificată în expertiza

lui M.C.D.

Pârâta Primăria Municipiului

Ploiești a susținut, în dezvoltarea recursului său, încadrat în prevederile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că instanța de apel a dispus restituirea unui teren

în suprafață de 16,7 m.p. către reclamantă, fără ca acest teren să fie identificat

prin expertiza topo administrată în cauză.

Planul de situație, anexa

la raportul de expertiză topo S.A., a identificat o suprafață de 35 m.p. (conturul

4, 8, 9, 5) fără a individualiza suprafața de 16,7 m.p. dispusă a fi restituită

în natură.

Hotărârea recurată a fost

dată cu încălcarea prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată,

întrucât acest teren constituie domeniu public al municipiului prin efectul legii,

iar expertizele anterioare stabilesc că pe acest teren se afla un cămin de apă și

un stâlp de beton care susține cabluri aeriene.

Expertiza administrată

în apel, după casare cu trimitere, arată că acest teren este liber și poate fi restituit

în natură, în măsura în care regimul juridic al acestuia permite această măsură,

fără a stabili cert dacă terenul dispus a fi restituit este liber și poate fi supus

acestei măsuri.

Recursurile sunt fondate.

Prin decizia nr. 7393

din 9 iulie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus casarea

deciziei Curții de Apel și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță

de apel în scopul stabilirii dimensiunilor reale ale terenului ce poate fi restituit

în natură și a diferenței nesusceptibile de o asemenea măsură, elemente absolut

necesare la alegerea măsurilor reparatorii corespunzătoare. Instanța de recurs a

avut în vedere opiniile contradictorii ale lucrărilor de expertiză administrate

în cauză, care generează dubii cu privire la dimensiunile exacte ale terenului susceptibil

de restituire în natură și a diferenței pentru care trebuie acordate măsuri reparatorii

în echivalent, ca și pentru prevenirea unor posibile conflicte cu proprietarul terenului

învecinat, scop în care a considerat necesară suplimentarea probatoriilor pentru

lămurirea situației de fapt în cauză.

În rejudecare, instanța

de trimitere a dispus refacerea lucrării de expertiză tehnică topografică întocmită

de ing. S.A., care a conchis în sensul că parcelele de teren aparținând reclamantei,

respectiv cea care constituie proprietatea vecinei D.E., sunt distincte, fiind delimitate

de trotuar în partea de sud, și că diferența de teren între cel restituit în natură

prin dispoziția primarului și cel solicitat a fi restituit de reclamantă este de

35 m.p., identificată pe amplasamentul S (4, 8, 9, 5), teren care este liber și

poate fi restituit în natura „în măsura în care regimul juridic al acestuia permite

acest lucru".

Din acest teren (astfel

cum a fost individualizat prin schița anexă la raportul de expertiză), instanța

de apel, în raport de obiectul notificării, care a privit suprafața de 140 m.p.

și cea restituită prin dispoziția contestată, a dispus restituirea în natură și

a suprafeței de 16,7 m.p. (diferența până la 140 m.p.), aflată în continuarea celui

restituit prin dispoziția contestată.

Dispoziția instanței cu

referire la suprafața restituită este dată însă cu încălcarea prevederilor art.

10, respectiv art. 11 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (cu referire la imobilele

expropriate), aspect criticat prin recursul pârâtei, întrucât, prealabil stabilirii

măsurii de restituire a bunului solicitat în procedura reglementată de această lege,

este necesară identificarea bunului propus a fi restituit în natură.

În acest sens, dispozițiile

pct. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001, dispun că „în toate cazurile entitatea învestită cu

soluționarea notificării are obligația, înainte de a dispune orice măsură, de a

identifica terenul și vecinătățile și totodată de a verifica destinația actuală

a terenului solicitat și a subfeței acestuia pentru a nu afecta căile de acces,

(...)" ori existența unor amenajări de utilitate publică.

Aceasta întrucât, potrivit

pct. 25.3 din același act normativ interpretativ al legii de reparație, dispoziția

de aprobare a restituirii în natură emisă în procedura legii speciale, este asimilată

înscrisului sub formă autentică, constituie actul juridic de bază pentru efectuarea

formalităților de publicitate imobiliară (de aceea este necesar ca dispoziția/decizia

de restituire să cuprindă datele de identificare a noului proprietar, a imobilului

restituit, cu suprafețele construite, terenul aferent și vecinătățile) și de asemenea,

constituie titlu executoriu, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară.

Din acest motiv și măsurile

dipuse în cursul procedurii judiciare, etapă a procedurii speciale reglementate

de legea specială, vizând restituirea bunului/ori parte a acestuia în natură, urmează

să se supună acelorași reguli de stabilire și identificare a bunului dispus a fi

restituit în natură în cursul acestei proceduri, dispoziția instanței cu referire

la această măsură având același caracter executoriu (specific de altfel procesului

civil) și impunând cu necesitate realizarea acestei operațiuni de identificare și

individualizare a bunului propus a fi restituit în natură.

Or, în acest context,

dispoziția instanței de apel de a restitui o suprafață de 16,7 m.p. din totalul

de 35 m.p., fără a o identifica cu respectarea cerințelor legale enunțate, și în

condițiile în care se pretinde că pe amplasamentul menționat (neindividualizat)

s-ar afla amenajări ce-l fac impropriu restituirii, se vădește a fi dată cu încălcarea

normelor legale enunțate, ceea ce determină incidența motivului de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat în recursul pârâtei și care atrage, sub

acest aspect, nelegalitatea hotărârii instanței de apel.

Prin urmare, în scopul

individualizării terenului propus a fi restituit în natură, a verificării existenței/inexistenței

impedimentelor la restituire în natură, astfel cum sunt acestea determinate limitativ

de legea specială, operațiune imposibil a fi realizată în recurs în raport de structura

acestei căi de atac și limitele probațiunii sale, în temeiul art. 312 C. proc. civ.,

cu referire la art. 314 C. proc. civ., va fi admis recursul pârâtei, precum și recursul

reclamantei (în scopul soluționării unitare a cauzei), cu consecința casării deciziei

Curții de Apel și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Cu prilejul rejudecării

cauzei, vor fi avute în vedere și celelalte critici invocate în recursurile părților,

care vor fi analizate ca apărări ale acestora în procesul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de reclamanta M.V. și de pârâta Primăria Municipiului Ploiești împotriva deciziei

nr. 122 din 21 aprilie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare

la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 mai 2012.