ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2458/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, la data de 28 iulie 2009, astfel cum aceasta a fost în mod succesiv precizată, reclamanții Z.A. și I.I. au chemat în judecată pe pârâtul S.R.

prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata unor despăgubiri în sumă de 1.163.282,2 lei, reprezentând: - 353.400 lei despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, pretinse în baza art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru condamnarea cu caracter politic, la pedeapsa închisorii de 2 ani și 6 luni, conform sentinței penale nr. 191 din 09 martie 1951, pronunțată de Tribunalul Militar Cluj în dosar nr. 47/1950; - 110.000 lei despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, pretinse în baza art. 3 din Legea nr. 221/2009, pentru măsura încadrării în colonie de muncă, pe o perioadă de 12 luni, începând cu data de 27 martie 1953, până la data de 25 mai 1954, conform Deciziei nr. 681/1953, emisă pe baza Hotărârii Consiliului de miniștri nr. 1553/1952 și Decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 744/1952; - 31.185 lei despăgubire reprezentând contravaloarea grajdului confiscat, conform „Procesului verbal de inventariere”, în baza art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009; - 668.697,20 lei despăgubire reprezentând contravaloarea amenzii de 4000 de lei, plătită în anul 1951 în baza sentinței de condamnare, actualizată cu rata inflației, până la data introducerii acțiunii.

Totodată, reclamanții au solicitat instanței să dispună actualizarea valorii despăgubirilor pretinse cu rata inflației, până la data plății efective și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.370 lei, reprezentând contravaloare expertize tehnice în specialitatea construcții și contabilitate și onorar avocațial. Prin sentința civilă nr. 1132 din 01 iulie 2010, Tribunalul Maramureș a admis în parte acțiunea civilă precizată, introdusă de reclamanții Z.A. și I.I. în contradictoriu cu pârâtul S.R. reprezentat prin M.F.P. și, în consecință, a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 353.400 lei cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin condamnarea cu caracter politic, la pedeapsa închisorii de 2 ani și 6 luni suferită de către defunctul I.V.I.; a constatat caracterul politic al măsurii încadrării defunctului I.V.I.

într-o colonie de muncă pe o perioadă de 12 luni; a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 73.000 lei cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, cauzat prin încadrarea defunctului I.V.I. în colonia de muncă; a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 33.434,8 lei reprezentând contravaloarea amenzii corecționale achitate de defunctul I.V.I., sumele susmenționate urmând a fi actualizate cu rata inflației până la data plății efective. S-a luat act de renunțarea reclamanților la judecată în ceea ce privește capetele de cerere vizând solicitarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea a două clăi de fân, o vacă și două oi. A fost respinsă acțiunea civilă precizată pentru restul sumelor solicitate.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 2550 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a stabilit faptul că tatăl reclamanților a fost condamnat prin Sentința penală nr. 191/09 martie 1951, pronunțată de Tribunalul Militar Cluj, în dosar nr. 47/1950, la pedeapsa închisorii de 2 ani și 6 luni și a fost internat 12 luni în colonie de muncă, pentru săvârșirea infracțiunii de „uneltire contra ordinii sociale”, reținându-se că a fost membru al P.N.Ț. M. și a făcut parte din „banda teroristă P.”.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța a luat în considerare durata pedepsei privative de libertate, consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, sănătatea și integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional, necesitatea acordării unei satisfacții echitabile. Reținând incidența în cauză a dispozițiilor art. 1 și 5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009, tribunalul a admis în parte acțiunea civilă precizată.

În ceea ce privește capătul de cerere privind amenda corecțională, reținând că reclamanții nu au dovedit achitarea efectivă de către defunct a unei amenzi corecționale de 4000 lei, ci doar a unei amenzi corecționale de 200 lei, așa cum rezultă din adresa nr. 803 din 22 februarie 1954, instanța l-a obligat pe pârât la plata sumei de 33434,8 lei, reprezentând contravaloarea amenzii contravenționale achitate de defunct. În baza art. 246 C. proc. civ., instanța a luat act de renunțarea reclamanților la judecată în ceea ce privește capetele de cerere vizând solicitarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea a două clăi de fân, o vacă și două oi.

Capătul de cerere vizând contravaloarea grajdului din lemn a fost respins cu motivarea că deși acesta figurează în procesul-verbal de inventariere, din probele administrate a rezultat că această construcție a rămas familiei reclamanților, fiind identificat și astăzi, iar în ceea ce privește cantitatea de material lemnos, martorii nu au putut da informații despre ce cantitate de material lemnos s-a predat de către familia reclamanților în schimbul grajdului, această cantitate de material lemnos nu a putut fi identificată și evaluată. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâtul S.R. prin M.F.P.

Prin decizia nr. 161/ A din 25 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, au fost admise în parte cele două apeluri și, pe cale de consecință, a fost schimbată în parte hotărârea primei instanțe, în sensul că a fost înlăturată obligația de plată a sumelor stabilite cu titlul de daune morale în sarcina S.R., precum și a sumei reprezentând contravaloarea actualizată a amenzii corecționale. Pârâtul a fost obligat să plătească despăgubiri în valoare de 31.185 lei, reprezentând echivalentul grajdului confiscat prin hotărârea de condamnare cu caracter politic. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. În baza dispozițiilor art. 298 raportat la art. 274 C. proc.

civ., coroborat cu art. 1169 C. proc. civ., a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea apelanților reclamanți având ca obiect plata cheltuielilor de judecată în apel, întrucât aceștia nu au făcut dovada existenței și întinderii pretențiilor formulate cu acest titlu. În considerentele deciziei, instanța de apel a reținut următoarele: În ceea ce privește apelul pârâtului, s-a reținut că acesta contestă caracterul politic al măsurii administrative a internării antecesorului reclamanților într-o colonie de muncă.

Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. b) și lit. d) din Legea nr. 211/2009, constituie de drept măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu dacă a fost întemeiată pe dispozițiile Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 1554/1952 și/sau ale Deciziei Ministerului Afacerilor de Interne nr. 744/1952. Măsură luată față de antecesorul reclamanților pe timp de 12 luni a avut obiectul menționat expres în cuprinsul art. 3 și a fost întemeiată pe cele două acte normative evocate, astfel că ea are ex lege caracter politic, cele statuate prin hotărârea primei instanțe sub acest aspect fiind conforme legii.

Referitor la acordarea daunelor morale, Curtea a constatat că reclamanții și-au întemeiat în drept această solicitare pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009. Ulterior soluționării cauzei în primă instanță, aceste dispoziții legale au fost declarate neconstituționale, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale (M. Of. nr. 761/15.11.2010). Încetarea efectelor actului normativ declarat neconstituțional, în întregul său sau în parte, are caracter general și obligatoriu, ea privind toate categoriile de subiecți de drept ce intră sub incidența prevederilor declarate neconstituționale, fiind fără însemnătate dacă aceștia erau sau nu deja părți reclamante într-un proces pe care l-ar fi deschis pentru a pretinde constatarea ori realizarea unor drepturi instituite prin chiar prevederile neconforme cu Constituția.

Instanța de apel a mai reținut că, în prezenta cauză, pretențiile reclamanților referitoare la obligarea S.R. la plata de despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral suferit au rămas fără temei legal, în condițiile inexistenței unor alte dispoziții normative în vigoare care să consacre dreptul la despăgubire pe care îl invocă. Cu privire la O.U.G. nr. 62/2010, ale cărei prevederi au fost evocate în declarația de apel, curtea de apel a constatat că prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost declarată neconstituționalitatea dispozițiilor art. I pct. 1 și ale art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009, așa încât trimiterile la acest act normativ nu mai sunt actuale.

Esențial rămâne faptul că printr-o decizie ulterioară, pronunțată cu nr. 1358 din 21 octombrie 2010, evocată mai sus, Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea acelor dispoziții ale Legii nr. 221/2009 care reprezentau temeiul juridic al acordării daunelor morale în condițiile acestui act normativ, astfel că acțiunea reclamanților rămâne, sub aspectul analizat, lipsită de fundamentul juridic ce a stat la baza admiterii ei în primă instanță. Au fost menținute dispozițiile sentinței privitoare la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată solicitate de reclamanți, în cuantum de 400 lei, întrucât ceea ce justifică aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., este culpa procesuală a părții căzute în pretenții, ea provocând în mod nejustificat procesul și obligând, prin aceasta, partea adversă la efectuarea unor cheltuieli.

În prezentul proces, deși s-a admis în parte apelul pârâtului, respingându-se, pe cale de consecință, în parte, acțiunea civilă înaintată de reclamanți, instanța a reținut că aceștia din urmă nu se află în culpă procesuală atâta timp cât procesul a fost promovat în considerarea unei dispoziții legale în vigoare, aptă să le confere speranța legitimă a unei soluții favorabile, pe care au obținut-o, de altfel, în primă instanță. Împrejurarea că pe timpul judecării apelului dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâia din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, provocând pierderea procesului de către reclamanți, în aceste limite, nu le este imputabilă, fiind responsabilitatea autorității legiuitoare, adică, a statului însuși, că o dispoziție legală ce s-a dovedit ulterior a fi neconformă cu Constituția a fost inițial adoptată.

Cu privire la apelul reclamanților, instanța a constatat că aceștia critică hotărârea primei instanțe, în esență, sub două aspecte, și anume: 1. Pentru neacordarea despăgubirilor materiale aferente bunurilor confiscate, respectiv contravaloarea unui grajd. 2. Pentru nerestituirea amenzii corecționale achitate. Corespunde realității faptul că prin sentința de condamnare mai sus evocată a fost aplicată și pedeapsa complementară a confiscării averii condamnatului. Conform procesului-verbal de inventariere încheiat în data de 19 septembrie 1951, în executarea sentinței penale nr. 191/1951 a Tribunalului Militar Cluj, printre alte bunuri, a fost inventariat și un grajd aflat în stare bună, acoperit cu șindrilă, cu trei încăperi, acesta aparținând familiei condamnatului I.I.

În primă instanță, au fost audiați doi martori, care confirmă împrejurarea că defunctului I.I. i s-a confiscat grajdul și animalele, însă acesta a predat autorităților „în schimbul grajdului” o cantitate de material lemnos rotund de esență rășinoase, ce a fost dusă în localitatea Bocicoiel. Prin adresa nr. 1112/1960, emisă de Sfatul Popular al comunei Dragomirești, i se comunică numitului I.I. că în urma predării materialului lemnos „pentru răscumpărarea părților din imobilul confiscat”, Sfatul Popular Comunal nu mai are nicio pretenție și, în consecință, casa și grajdul trec „în întregime în proprietatea dumneavoastră. Reclamanții au făcut dovada faptului că măsura confiscării averii, luată față de antecesorul lor prin sentința de condamnare, a fost executată în privința grajdului prin predarea unei cantități echivalente valoric de material lemnos, de esență rășinoasă.

Conform raportului de expertiză întocmit în primă instanță, grajdul, rămas în proprietatea condamnatului, a fost evaluat la 31.185 lei. Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit o condamnarea cu caracter politic sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acesteia, soțul sau descendenții până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi obligarea Statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, sub condiția ca bunurile respective să nu-i fi fost restituite în natură sau prin despăgubiri în condițiile altor legi speciale reparatorii.

În cauză, se verifică ipoteza acestui text normativ, reclamanții au făcut dovada echivalentului valoric al bunului confiscat, prin urmare aceștia au dreptul la acordarea unor despăgubiri, astfel cum ele sunt dovedite. În privința amenzii corecționale aplicată prin aceeași sentință de condamnare cu caracter politic, este adevărat că reclamanții au făcut dovada executării acesteia, însă Legea nr. 221/2009 nu le conferă dreptul la restituirea contravalorii amenzii. Nu există în cuprinsul Legii nr. 221/2009 nicio dispoziție care să permită restituirea sumelor achitate cu titlu de amendă, pedeapsă aplicată prin sentința de condamnare cu caracter politic. Prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) vizează exclusiv echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, iar nu pedeapsa principală,fie ea una pecuniară, aplicată printr-o astfel de hotărâre.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâtul S.R., prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P.J. Maramureș – A.F.P. Sighetu Marmației. Recurenții-reclamanți au indicat temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în motivarea recursului arătând, în esență, că instanța de apel trebuia să țină seama de principiul neretroactivității legii civile noi, conform căruia o lege civilă se aplică numai situațiilor juridice ce se ivesc după intrarea ei în vigoare, regula constituindu-se într-un factor de stabilitate a circuitului civil. Referitor la cererea de acordare a despăgubirilor materiale, formulată în baza art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, dispoziții în vigoare la data judecării apelului, reclamanții-recurenți arată că apelul pârâtului nu a vizat acest capăt de cerere, instanța de apel trebuind să se pronunțe numai în ceea ce privește apelul formulat de reclamanți.

Pârâtul S.R., prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P.J. Maramureș – A.F.P. Sighetu Marmației solicită, prin recursul său, admiterea căii de atac, cu consecința respingerii petitului privind acordarea despăgubirilor materiale reprezentând contravaloarea grajdului confiscat în cuantum de 31.185 lei. Arată recurenta-pârâtă că, în speță, reclamanții nu au prezentat dovezi din care să rezulte dacă au beneficiat sau nu de măsuri reparatorii până în prezent, de ce natură erau acestea și în ce cuantum, elemente de natură să ajute instanța în aprecierea cuantumului despăgubirilor solicitate și a necesității acordării acestora. Analizând recursurile prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce succed.

Referitor la critica reclamanților vizând faptul că instanța de apel trebuia să țină seama de principiul neretroactivității legii civile noi, conform căruia o lege civilă se aplică numai situațiilor juridice ce se ivesc după intrarea ei în vigoare, se constată că aceasta este nefondată. Astfel, potrivit art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale” dispune că deciziile și hotărârile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanței de contencios constituțional, aceasta fiind o aplicare, în materia controlului constituționalității legilor, a principiului general al neretroactivității legilor. Altfel spus, deși încă de la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că legiuitorul a încălcat norma constituțională, efectul constatării neconformității textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of. Ca atare, numai până la această dată, prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și aplicarea legii nu este afectată, în condițiile în care nu ne aflăm în situația unor acte juridice convenționale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum.

În acest context, nu se poate susține că textul aflat în vigoare la data inițierii demersului judiciar [(art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009)] își prelungește efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia ca neconstituțional, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, și respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României, la 15 noiembrie 2010. Or, în speță, decizia din apel a fost pronunțată la 25 februarie 2011, dată la care, urmare declarării neconformității textului cu legea fundamentală și a publicării în M. Of. a deciziei instanței de contencios constituțional care a constatat această neconformitate, norma juridică pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantei, nu mai exista, și în lipsa unor dispoziții legale exprese, nici nu se putea considera că ultraactivează.

În consecință, la momentul la care instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate prin cererea introductivă, întemeiate pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dreptul pretins nu mai avea niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea invoca existența unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la C.E.D.O., în condițiile în care în cauză nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare. Problema de drept la care se face trimitere prin prezentul recurs, ultraactivitatea unui text de lege și după publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală, a fost de altfel definitiv tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care [(în compunerea prevăzută de art. 330 6 alin. (1) C. proc.

civ., astfel cum acesta a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010)] prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of. nr. 789/7.11.2011). Partea I-a statuat că în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene, nu i le legitimează”. În ceea ce privește critica comună formulată atât de reclamanți, cât și de pârâți și care vizează pretențiile formulate prin cererea introductivă întemeiate pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, se constată că și aceasta este nefondată.

Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.

Soluția instanței de apel este legală și corectă, sub aspectul aplicării și interpretării acestui text de lege, reclamanții făcând dovada confiscării bunului solicitat, fiind astfel îndreptățiți la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valoric stabilit prin expertiza efectuată în cauză. Având în vedere aceste considerente, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții Z.A., I.I.I. și S.R., prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P.J. Maramureș – A.F.P. Sighetu Marmației împotriva deciziei nr. 161/ A din 25 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 03 aprilie 2012.