ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3368/2012

Asupra recursului constată următoarele: Tribunalul Caraș Severin, prin sentința civilă nr. 557 din 1 aprilie 2010 a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul B.I.A. și cererea de intervenție în nume propriu formulată de N.M.F. împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Caraș Severin și în consecință, l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului echivalentul în lei, la data efectuării plății, a sumei de 125.000 euro și intervenientei în nume propriu, echivalentul în lei, la data efectuării plății, a sumei de 10.000 euro. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat, d in analiza probatoriului administrat, că reclamantul, împreună cu sora sa B.M.

(mama intervenientei în nume propriu) și părinții acestora au fost strămutați prin decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951, din localitatea de domiciliu M., în localitatea R.N. din Câmpia Bărăganului, începând cu data 18 iunie 1951 și până în 20 decembrie 1955. Prin hotărârea din 12 septembrie 1990, emisă de Comisia județeană Caraș-Severin de aplicare a Decretului - Lege nr. 118/1990 s-a acordat reclamantului o indemnizație lunară. S-a constatat că măsura aplicată, prin condițiile concrete în care s-a desfășurat, a avut echivalentul unei condamnări privative de libertate. Astfel, limitarea libertății de mișcare reprezintă o privare de libertate, iar strămutarea prin prisma naturii, duratei, modalității de executare poate fi considerată ca afectând în mod determinant situația reclamantului.

La reîntoarcerea în comunitate persoanele deportate au fost în continuare izolate de restul localnicilor, găsindu-și foarte greu un loc de muncă și acela inferior pregătirii, ori mult mai prost plătit decât al altor persoane. Prin deportare, dreptul la imagine al deportatului și al întregii familii a fost grav afectat, aceștia fiind excluși din viața socială și politică a comunității, accesul la educație și la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu, îngreunând practic viața persoanei deportate și a membrilor familiei în societate sub toate aspectele și fiind de natură a împiedica progresul ființei umane. Date fiind gravitatea și numărul încălcărilor constatate în cauză, Tribunalul a constatat că persoanei strămutate trebuie să i se acorde despăgubiri morale.

Față de dispozițiile art. 3 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Kudla vs Polonia), a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din Convenție, instanța a considerat că atât timp cât reclamantul a făcut dovada prejudiciului moral suferit are dreptul de a beneficia de o reparație echitabilă și nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009. Față de prejudiciile morale suferite de reclamant, instanța a apreciat că suma de 125.000 euro reprezintă o echitabilă despăgubire. Cu privire la intervenienta N.M.F., fiica lui B.M.

(strămutată în Bărăgan), născută ulterior revenirii mamei sale din Câmpia Bărăganului, instanța a constatat că Legea nr. 221/2009 acordă despăgubiri urmașilor celor deportați condiționat de invocarea și dovedirea unui prejudiciu moral determinat de faptul deportării antecesorilor, nefiind suficientă invocarea doar a calității de succesor.

În lipsa unor astfel de dovezi (martori, înscrisuri, din care să rezulte nivelul de trai avut înainte de deportare și după revenirea din Bărăgan, condițiile în care au fost nevoiți să trăiască după revenire, modul în care au fost afectați fizic și psihic cei deportați, îngreunând astfel viața succesorilor, limitând veniturile acestora cu o parte din sumele necesare îngrijirii celor deportați, eventualele restricții la învățătură sau un loc de muncă conform pregătirii, mai bine plătit sau mai ușor), instanța a constatat că se poate totuși institui o prezumție simplă referitoare la existența unui prejudiciu moral constând în suferințele psihice ale succesorilor, suferințe determinate de condițiile extrem de grele în care au trăit aceștia în Câmpia Bărăganului (fapt de notorietate și care nu mai este nevoie să fie dovedit), prezumție însă care determină concluzia existenței unui prejudiciu moral mai mic decât cel care ar fi rezultat din alte probe sau decât cel suferit de persoanele care au fost deportate.

Astfel, față de prejudiciile morale suferite de intervenienta în nume propriu, instanța a apreciat că suma de 10.000 euro reprezintă o echitabilă despăgubire. Prin decizia nr. 695 din 5 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de B.I.A. și N.M.F. împotriva sentinței Tribunalului. A admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Caraș-Severin împotriva aceleiași hotărâri, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea în despăgubiri formulată de reclamant și intervenientă. S-a reținut de către Curte că examinarea motivelor de apel este subsidiară unui aspect primordial și anume a celui derivat din schimbările intervenite în conținutul Legii nr. 221/2009 după înregistrarea acțiunii.

Curtea a luat în discuție ca motiv de apel de ordine publică împrejurarea că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 - cu efect general obligatoriu - a Curții Constituționale, art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009, care a servit ca temei juridic al acțiunii de față, a încetat să-și mai producă efectele avute în vedere de legiuitor la momentul adoptării legii. În concret, ca urmare a cererilor formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în mai multe dosare aflate pe rolul instanțelor în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea Constituțională, prin decizia nr. 1358/2010 publicată în M. Of.

nr. 761/15.11.2010, a admis respectiva excepție. Analiza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel al constituționalității sale dar și cel al compatibilității lui cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Aspectul neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost dedus din examinarea comparativă a mai multor acte normative, respectiv: Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, examinare pe baza căreia s-a concluzionat că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă sunt în vigoare reglementări paralele, a căror coexistență conduce la crearea unor situații de incoerență și instabilitate.

Decizia nr. 1358/2010 de admitere a excepției de neconstituționalitate a art. amintit are, de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția revizuită, un caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor. Aplicarea simplistă și automată a acestor principii ar părea să conducă la concluzia că acțiunile în acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 221/2009 rămân supuse dispozițiilor în vigoare anterior momentului pronunțării deciziei de neconstituționalitate, întrucât aceasta nu are caracter retroactiv. Această regulă se aplică, desigur, însă doar acelor situații care și-au epuizat efectele, definitiv și complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi (rezultate din constatarea neconstituționalității sale parțiale sau totale) nu și acelora care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate efectele numai după ieșirea din vigoare a acesteia.

Cu referire la decizia de constatare a neconstituționalității unui text de lege sau ordonanță a rezultat, deci, că aceasta nu va produce consecințe decât pentru viitor adică în privința consecințelor și efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecății, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituționalitate constatat.

Problema a fost tratată nuanțat întrucât atunci când se discută despre efectele viitoare ale raportului juridic, doctrina face distincție în funcție de situația juridică care l-a generat, respectiv dacă are o natură contractuală - ipoteză în care legea nouă nu se aplică întrucât efectele, ca și celelalte elemente ale structurii raportului juridic, rezultă din voința expresă sau prezumată a părților iar noua lege ar interveni brutal și nepermis asupra dreptului la liberă dispoziție a părților - sau dacă are o natură necontractuală (legală), ipoteză în care legea nouă este de imediată aplicare. Altfel spus, în prima ipoteză se poate vorbi despre drepturi câștigate prin voința părților iar, în cea de-a doua, doar de simple așteptări în dobândirea pe cale judiciară, a unor drepturi.

Privită în conținutul său, obligația de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamantul a solicitat-o a fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 este una rezultată dintr-o situație legală iar nu convențională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecții special desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei proceduri judiciare. Curtea Constituțională a reținut că lipsa obligației statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în perioada comunistă este confirmată și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie (hotărârea din 12 mai 2009 din cauza Ernewein ș.a. contra Germania, hotărârea din 2 februarie 2010 din cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgia), fiind în primul rând important ca prin lege să se producă o satisfacție de ordin moral prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului.

Acest lucru a fost realizat în România atât într-o manieră globală, în cadrul procesului de condamnare publică a crimelor comuniste cât și într-o manieră individuală, ca efect al Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 214/1999, care a permis acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor care au fost supuse, din motive politice, abuzurilor vechiului sistem.

Chiar și în absența vreunei obligații rezultate din Convenție, interesul Statului Român pentru consacrarea acestei reparații de ordin moral ca și a celei de ordin material (prin acordarea de indemnizații lunare, actualizate periodic, potrivit Decretului-Lege nr. 118/1990, acelorași categorii de persoane și pentru aceleași fapte prejudiciabile ca și cele menționate în Legea nr. 221/2009), s-a manifestat efectiv, iar măsurile menționate constituie remedii adecvate reparării efectelor acestei tragedii a istoriei și reprezintă în sine o satisfacție echitabilă în sensul art. 41 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudenței generate de aplicarea acestui art. Potrivit celor anterior expuse a rezultat că reclamantul și intervenienta nu aveau, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adițional (nr. 1) la Convenție, pe care trebuiau să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci, doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel [art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) și cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc.

civ.]. Faptul că statul nu are, potrivit obligațiilor pozitive impuse de Convenție, decât obligația de protecție a unui „bun” (în sensul autonom consacrat de acest act normativ, incluzând aici și un interes patrimonial existent și suficient de caracterizat), iar nu și obligația de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun, este argumentat în Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie (hotărârea din 23 noiembrie 1984 din cauza Van der Mussele contra Belgia, hotărârea din 9 octombrie 2003 în cauza Slivenko contra Letonia, hotărârea din 18 februarie 2009 în cauza Andrejeva contra Polonia).

A rezultat, deci, că raportul juridic de obligație la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să își producă efectele, cel mai devreme, la data soluționării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui moment, dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din lege - care au condus inițial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale [art. 147 alin. (1) din Constituție] - datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanță la tranșarea - la fond sau în apel - a substanței pretențiilor deduse judecății.

Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs reclamantul B.I.A. și intervenienta N.M.F., întemeiat pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. și au solicitat admiterea acestuia și modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului Statului Român, ca nefondat și admiterii apelului propriu. Au criticat hotărârea pronunțată în apel sub aspectul nerespectării principiului egalității în drepturi și normelor legale în materie. Au arătat astfel că acțiunea a fost introdusă și înregistrată pe rolul Tribunalului înainte de judecarea excepției de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, situația în care Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu este aplicabilă în cauză.

A aprecia în alt mod ar duce la încălcarea dispozițiilor art. 16 din Constituția României, creând o discriminare între persoanele care au introdus acțiunea în relativ aceeași perioadă și care au obținut o hotărâre în fond rămasă definitivă la alt moment. De asemenea, o atare interpretare este în contradicție și cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție, adoptat în anul 2000, ale cărui principii au fost reluate și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Thorne vs.The United Kingdom pronunțată în 2009. Chiar Curtea Constituțională a statuat prin jurisprudența sa respectarea principiului egalității în fața legii care presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

Simpla împrejurare de fapt, respectiv rămânerea definitivă la alt moment a hotărârilor în fond, nu poate fi calificată drept un criteriu obiectiv și rezonabil de diferențiere astfel încât nu poate justifica tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor îndreptățite la despăgubiri aflate în situații identice la data introducerii acțiunilor. Un alt principiu nerespectat a fost considerat de către recurenți a fi cel al neretroactivității legii și normelor legale în materie, consacrat de art. 1 C. civ. și art. 15 alin. (2) din Constituție. Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată s-a manifestat expres dreptul de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit urmare măsurilor abuzive incriminate de Legea nr. 221/2009, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea în vigoare la data promovării acțiunii este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Au arătat că în sensul principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu referire la hotărârea din 8 martie 2006 pronunțată în cauza Blecic c/a Croația parag. 81. Au mai precizat că preeminența reglementărilor internaționale în fața legislației interne este consacrată în art. 20 din Constituția României și în sensul obligativității principiilor despre care s-a făcut vorbire, Curtea Constituțională s-a pronunțat și prin Decizia nr. 830/2008. Au criticat decizia atacată și sub aspectul nerespectării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și a noțiunii de „bun” generată de aplicarea acestuia, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, cu referire la o serie de hotărâri pronunțate de Curtea Europeană.

Au menționat totodată că instanța de apel nu s-a pronunțat în ceea ce privește apelul propriu asupra motivelor referitoare la cuantumul despăgubirilor solicitate. Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed. Problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al Deciziei Curții Constituționale.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al art. menționat se prevede că Deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin Decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că Deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul și intervenienta nu erau titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestora. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. În aceste condiții, față de aspectul analizat cu prioritate de instanța de apel, care a vizat lipsa temeiului juridic al cererii, criticile referitoare la cuantumul despăgubirilor acordate nu au relevanță, neputând fi astfel primite motivele de recurs privitoare la acest aspect. Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.I.A. și de intervenienta N.M.F. împotriva deciziei nr. 695 din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2012.