ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 250/2013

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 17 octombrie 2008, pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC E.I. SRL a chemat în judecată S.R. reprezentat prin C.N.A.D.N.R. SA și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea expropriatorului la plata cu titlu de despăgubire, ca urmare a exproprierii imobilului compus din teren în suprafața de 1.527 m.p. și construcții, situat în comuna Ștefăneștii de Jos, județul Ilfov, având numărul cadastral 16/2/1, înscris în C.F. nr. 144 a Comunei Ștefăneștii de Jos, a următoarelor sume, echivalentul în lei la cursul B.N.R.

din ziua plații: 1. 912.500 euro + TVA, reprezentând valoarea reală a imobilului compus din teren și construcții. 2. o sumă reprezentând prejudiciul cauzat ca urmare a exproprierii, având următoarele componente: - 494.000 euro + TVA reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a pierderii beneficiului contractului de închiriere încheiat la data de 10 ianuarie 2005 între reclamantă și SC A.I.C.

SRL; - prejudiciul al cărui cuantum urmează a fi determinat pe baza probelor ce vor fi administrate, reprezentând suma pe care reclamanta va fi obligată să o plătească cu titlu de impozit pe profit, ca urmare a faptului că baza de impozitare va fi majorată cu valoarea imobilului supus exproprierii; Prin încheierea de la termenul de judecată din data de 17 noiembrie 2008, Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în raport de dispozițiile art. 21 din Legea nr. 33/1994 și ale art. 9 din Legea nr. 198/2004, a scos cauza de pe rolul acestei secții și a înaintat-o Tribunalului București pentru repartizarea aleatorie a dosarului pe rolul unei din secțiile civile. Cauza a fost înregistrată la data de 18 decembrie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 48697/3/2008.

Prin sentința civilă nr. 404 din 23 martie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantă, a obligat pârâtul să plătească reclamantei o despăgubire în cuantum de 612.664 euro echivalentul în lei la data plății, pentru imobilul expropriat, situat în comuna Ștefăneștii de Jos, județul Ilfov, cu număr cadastral 16/2/1, compus din teren în suprafață de 1.527 m.p. și construcțiile situate pe acesta, incluzând și valoarea prejudiciului produs reclamantei ca urmare a exproprierii și a obligat pârâtul la 13.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: Prin hotărârea nr. 3 din 18 martie 2008 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 – C.L.

Ștefăneștii de Jos Județul Ilfov, proiectul „fluidizare trafic pe DN1 km 8 + 100 – km 11 + 100 și centrul rutieră în zona de nord a municipiului București, obiect 5b, extindere la 4 benzi a centurii rutiere a municipiului București, pe sectorul cuprins intre km 2 + 400 și intersecția cu DN 2”, s-a stabilit că pentru terenul situat în comuna Ștefăneștii de Jos, Județul Ilfov având nr. cadastral 16/2/1, în suprafață de 1527 m.p. ce urmează a fi expropriat reclamanta SC E.I. SRL este îndreptățită la despăgubiri, cuantumul despăgubirilor ce vor fi achitate acesteia fiind de 198.510 euro (130 euro/m.p.). Din probele administrate în cauză, tribunalul a reținut că reclamantei i s-a expropriat un teren în suprafață de 1527 m.p.

pe care erau construite o serie de construcții după cum urmează: o împrejmuire în suprafață de 110,79 m, platforme betonate în suprafață de 1300 m.p., o cabină de pază, un puț forat, un post trafo. De asemenea, conform înscrisurilor depuse la dosar, reclamanta avea închiriat terenul către A.I. SRL, conform contractului de închiriere din data de 10 ianuarie 2005, până în anul 2015, cu o chirie de 4 euro/m.p. Prin raportul de expertiză de evaluare a imobilului s-au stabilit următoarele valori ale despăgubirilor cuvenite reclamantei pentru exproprierea imobilului proprietatea sa: valoarea de piață a terenului expropriat la data efectuării raportului de expertiza era de 320.670 euro; valoarea construcțiilor și amenajărilor supuse exproprierii era, la aceeași dată, de 142.580,52 euro, iar contravaloarea chiriei datorate în viitor, conform contractului de închiriere încheiat de reclamantă, era de 348.566 euro.

Acest raport de expertiză a fost însușit de toți cei trei experți desemnați. Tribunalul a reținut că, față de prevederile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004 și alin. (3) care fac trimitere la dispozițiile art. 21 – art. 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, susținerile reclamantei în sensul de a se lua în considerare valoarea imobilului de la data exproprierii nu sunt întemeiate. În ceea ce privește prejudiciul cauzat proprietarului, tribunalul a reținut că, în cauză, acesta este compus din valoarea construcțiilor demolate și din pierderile din chirii. Prin urmare, valoarea totală a prejudiciului net cuvenit reclamantei este de 811.774 euro, echivalent în lei la cursul euro al B.N.R.

din ziua plății (306.089,99 euro - valoarea terenului expropriat; 142.580,52 euro - valoarea construcțiilor și amenajărilor supuse exproprierii și 348.566 euro - contravaloarea chiriei datorate în viitor, conform contractului de închiriere încheiat de reclamantă). Scăzând din această valoare, suma de 198.510 euro, consemnată de pârât în conturile deschise pe numele expropriatului, rezultă o diferență netă de 612.664 euro. Având în vedere că suma propusă de expropriator este mai mică decât suma stabilită prin raportul de expertiză, față de dispozițiile art. 27 din Legea nr. 33/1994 tribunalul a admis in parte acțiunea. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanta SC E.I., S.R. prin C.N.A.D.N.R.

și M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Prin decizia nr. 130/ A din 22 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile declarate de apelantul - pârât S.R. prin C.N.A.D.N.R. SA și de M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a anulat în parte sentința apelată, în sensul că a respins pe fond capătul de cerere privind acordarea prejudiciului cauzat ca urmare a pierderii beneficiului contractului de închiriere, luând act de renunțarea reclamantei la dreptul dedus judecății și a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: I. În ceea ce privește apelul formulat de reclamanta SC E.I.

SRL: 1. Critica formulată vizând stabilirea greșită a cuantumului despăgubirii în raport cu data efectuării raportului de expertiză și nu cu data exproprierii este nefondată, față de dispozițiile art. 9 din Legea 198/2004 și ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Curtea de apel a reținut că, atât la data introducerii cererii de chemare în judecată, cât și la momentul pronunțării hotărârii de către prima instanță, legea prevedea în mod expres și imperativ obligația pentru experți și pentru instanță de a ține seama la calcularea cuantumului despăgubirilor de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobile de același fel în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.

Această modalitate de legiferare a fost menținută și în prezent, prin Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local (M. Of. nr. 853/20.12.2010), lege care a abrogat Legea nr. 198/2004. Este adevărată susținerea reclamantei în sensul că Legea nr. 33/1994 și Legea nr. 198/2004 reglementează proceduri diferite de expropriere, dar consecințele diferite ale acestor proceduri din perspectiva momentului la care se realizează transferul proprietății nu pot justifica o altă interpretare a art. 9 alin. (3) Legea nr. 198/2004, în privința datei în raport cu care se calculează despăgubirile, în afara celei pe care însuși textul de lege o prevede.

Or, art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 face în mod expres trimitere la art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 care prevede stabilirea cuantumului despăgubirilor, la data întocmirii raportului de expertiză. În ceea ce privește critica apelantei reclamante în sensul că interpretarea izolată și literală a celor două texte de lege contravine prevederilor art. 44 alin. (3) din Constituție potrivit cu care nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire, instanța de apel a constatat că o asemenea analiză a făcut obiectul controlului de constituționalitate de către Curtea Constituțională. Astfel, prin decizia nr. 996 din 08 iunie 2010, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 26 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 33/1994 și ale art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 excepție ridicată de SC A.B.

SRL din Brașov în dosarul nr. 41.037/3/2008 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. 2. În ceea ce privește cea de-a doua critică formulată, referitoare la faptul că în mod greșit pârâtul nu a fost obligat și la plata TVA-ului aferent despăgubirii, curtea de apel a reținut că art. 137 alin. (1) lit. b) din C. fisc., ce face trimitere la art. 128 alin (3) lit. c) nu se aplică în cauza de față, având în vedere dispozițiile speciale din Legea nr. 198/2004 și principiul de drept specialia generalibus derogant.

Astfel, instanța de apel a făcut trimitere la prevederile art. 17 din Legea nr. 198/2004 și la art. 10 alin. (3) din Hotărârea nr. 434 din 8 aprilie 2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de drumuri de interes național, județean și local și a concluzionat că operațiunile privind exproprierea sunt scutite de orice taxe datorate bugetului de stat, astfel încât nu se poate reține faptul că despăgubirea cuvenită reclamantei constituie bază de impunere pentru aplicarea taxei pe valoarea adăugată. Oricum, în măsura în care la suma stabilită cu titlu de despăgubire s-ar adăuga TVA, această taxă ar trebui restituită și plătită la bugetul de stat de către beneficiar.

II. În ceea ce privește apelul declarat de apelantul pârât S.R. reprezentat prin C.N.A.D.N.R. SA, instanța de apel a reținut că acesta a criticat hotărârea sub patru aspecte: stabilirea valorii terenului expropriat, cu încălcarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, includerea sumei de 142.580 euro, reprezentând valoarea pierdută a construcțiilor și amenajărilor afectate de proiect, în cuantumul despăgubirilor, neluarea în seamă a sporului de valoare dobândit de restul de proprietate, ca urmare a exproprierii și stabilirea prejudiciului pentru beneficiul nerealizat, reprezentând contravaloarea chiriei. III. Prima și ultima critică sunt comune cu cele invocate și de apelantul M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul București care a mai invocat, în plus, un singur motiv de apel, referitor la faptul că instanța nu a soluționat capătul de cerere referitor la prejudiciul pretins de reclamantă, constând în impozitul pe profit.

Curtea de apel a constatat că apelanta reclamantă, care ar fi avut interes să invoce nesoluționarea acestui capăt de cerere nu a formulat un motiv de apel în acest sens, astfel încât, având în vedere principiul disponibilității ce guvernează procesul civil, a apreciat că nu se impune analizarea acestui aspect în cadrul apelului declarat de M.P. 1. În ceea ce privește criticile comune ale celor doi apelanți, instanța de apel a reținut că, în ceea ce privește cea de-a patra critică formulată, în apel, reclamanta a depus la dosar o cerere de renunțare la o parte din dreptul dedus judecății, respectiv la pretențiile reprezentând beneficiul nerealizat al contractului de închiriere. Prin urmare, având în vedere manifestarea de voință a părții, în temeiul art. 247 C. proc.

civ., curtea de apel a anulat în parte sentința apelată, în sensul că a respins pe fond capătul de cerere privind acordarea prejudiciului cauzat ca urmare a pierderii beneficiului contractului de închiriere, luând act de renunțarea reclamantei la dreptul dedus judecății. 2. A fost apreciată ca fiind întemeiată prima critică formulată de ambii apelanți, prin care aceștia au susținut că soluția a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, valoarea despăgubirilor pentru terenul expropriat (400 euro/m.p.), fiind stabilită pe baza unor oferte de vânzare și nu pe baza prețurilor de tranzacționare.

Sintagma „prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobile de același fel în unitatea administrativ teritorială” la care face referire art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 are semnificația, unanim acceptată, de preț plătit efectiv și consemnat ca atare în contracte autentice de vânzare cumpărare, și nu de oferte de preț extrase de la rubricile de vânzări de pe internet și din anunțurile de mică publicitate. Or, din raportul de expertiză întocmit în fața primei instanțe, rezultă că stabilirea despăgubirii propuse a fi acordate reclamanților s-a realizat prin metoda comparației vânzărilor, având la bază oferte de vânzare extrase din anunțurile de publicitate imobiliară de pe internet, ceea ce încalcă prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Instanța de apel a încuviințat, în temeiul art. 295 alin. (2) C. proc. civ., efectuarea unei noi expertize de evaluare a terenului în litigiu, în condițiile art. 25 și art. 26 din Legea nr. 33/1994, și a apreciat că valoarea stabilită prin opinia separată a expertului M.S., corespunde criteriilor prevăzute de textul legal enunțat, despăgubirea fiind raportată la prețuri de tranzacționare efectivă a unor terenuri similare rezultate din contractele de vânzare cumpărare încheiate în cursul anului 2011, valoarea terenului expropriat fiind de 108.104 euro. 3. Prin cea de-a doua critică formulată, apelantul pârât S.R.

a susținut că suma de 142.580,52 euro, reprezentând valoarea pierdută a construcțiilor și amenajărilor afectate de proiect, nu trebuia inclusă în despăgubire, deoarece ar duce la o îmbogățire fără temei a reclamantei, ale cărei pierderi au fost luate în calcul prin emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirilor, iar cheltuielile pentru relocarea gardurilor și utilităților sunt suportate de C.N.A.D.N.R. SA prin subcontractanții responsabili de lucrările de construcție. Curtea de apel a reținut că, din amenajările existente pe teren, platforma betonată a fost demolată (fapt de altfel firesc, având în vedere natura acestei amenajări și scopul exproprierii), astfel încât valoarea acesteia (care este de 158.730 lei - 36.913 euro, potrivit expertizei efectuate în apel, sub acest aspect comisia de experți prezentând un punct de vedere unitar), se impune a fi inclusă în prejudiciul suferit de apelanta reclamantă.

În ceea ce privește celelalte amenajări (identificate prin raportul de expertiză ca fiind: împrejmuire din panouri din sârmă, montată pe stâlpi din țeavă metalică, cabină pază dotată cu utilități de alimentare cu energie electrică, puț forat și post trafo montat pe stâlp), apelantul pârât a invocat faptul că toate cheltuielile pentru relocarea gardurilor și utilităților sunt suportate de către C.N.A.D.N.R. SA prin subcontractanții responsabili de lucrările de construcție. În raport cu înscrisurile depuse, contractul de execuție lucrări nr. 81/2007 încheiat între C.N.A.D.N.R. SA – D.R.D.P.

București, în calitate de achizitor, și SC R. SRL, în calitate de antreprenor executant și anexele 1 și 2 la contract, curtea de apel a reținut că, într-adevăr, apelantul și-a asumat în cadrul procedurii exproprierii obligația de a suporta cheltuielile pentru relocarea gardurilor și a utilităților și că s-a procedat deja la relocarea împrejmuirii pe restul de teren rămas neexpropriat. Prin urmare, în privința acestei amenajări, a cărei valoare a fost stabilită prin raportul de expertiză efectuat în apel la suma de 12.146 euro, nu se poate pune problema suferirii unui prejudiciu de către apelanta reclamantă.

În ceea ce privește celelalte utilități, instanța de apel a reținut, pe de o parte, că obligația relocării lor a fost asumată de expropriator, iar pe de altă parte, chiar dacă în cauză nu s-a făcut până la acest moment dovada relocării lor, prejudiciul care ar putea fi invocat de către apelanta reclamanta ar putea consta doar în contravaloarea costurilor relocării, iar nu în contravaloarea lucrărilor înseși, astfel cum acestea au fost stabilite prin raportul de expertiză (respectiv suma totală de: 79.098 euro, din care, 73.568 euro, post trafo, 3.906 euro, puț forat și 1624 euro, cabină pază). Prin urmare, despăgubirea ce se cuvine expropriatului se compune în mod cert din valoarea terenului expropriat, în suma de 108.104 euro și valoarea platformei betonate de 36.913 euro (un total de 145.017 euro).

Expropriatorul a oferit drept despăgubire o sumă de 198.510 euro, rezultând o diferență de 53.493 euro. În aceste condiții și având în vedere că reclamanta a renunțat la o parte din dreptul dedus judecății, și anume la pretențiile reprezentând beneficiul contractului de închiriere, curtea de apel a constatat că, și în situația în care în care s-ar pune problema existenței unui prejudiciu constând în costurile relocării utilităților menționate mai sus, valoarea acestuia nu ar putea depăși, însumat cu totalul despăgubirii de 145.017 euro, suma oferită de expropriator. Cu alte cuvinte, aceste costuri nu ar putea fi mai mari decât diferența de 53.493 euro, în condițiile în care contravaloarea lucrărilor înseși este de 79.098 euro.

3. Răspunzând și celei de-a treia critici formulate de apelantul S.R., instanța de apel a constatat că, potrivit raportului de expertiză întocmit în apel, comisia de experți a concluzionat că restul de imobil rămas neexpropriat nu dobândește un spor de valoare, ca urmare a construirii în proximitate a autostrăzii, astfel încât un asemenea spor de valoare nu poate fi luat în considerare la stabilirea despăgubirii. În consecință, valoarea despăgubirii stabilite în conformitate cu dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 nu depășește suma oferită prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor și, având în vedere și dispozițiile art. 27 alin. (2) din aceeași lege, potrivit cu care despăgubirea acordată de către instanță nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator, se impunea respingerea pretențiilor formulate de reclamantă.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamanta SC E.I. SRL: Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate: 1. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 și ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 precum și cu încălcarea dispozițiilor art. 44 alin. (3) din Constituția României (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), a. Nelegal instanța de apel a acordat despăgubirile stabilite de experți raportat la momentul efectuării expertizelor în procedura de control judiciar și nu la momentul efectuării expertizei în procedura administrativă de expropriere prevăzută de Legea nr. 198/2004, respectiv nu la data exproprierii.

Problema de interpretare legislativă ce necesită dezlegare este aceea a stabilirii/identificării raportului de expertiză a cărui dată de întocmire determină momentul la care se raportează despăgubirile datorate pentru exproprierea efectuată în temeiul Legii nr. 198/2004. Analizând procedurile distincte de expropriere reglementate de cele două legi prin prisma dispozițiilor imperative ale art. 44 alin. (3) din Constituția României și ale art. 1 din Protocol 1 la C.E.D.O., concluzia care se impune este aceea conform căreia, pentru orice tip de expropriere, există un singur moment la care se raportează/calculează despăgubirile, respectiv momentul transferului dreptului de proprietate.

Astfel, în timp ce procedura exproprierii reglementată de Legea nr. 33/1994 este o procedură judiciară, ce se efectuează prin intermediul instanțelor de judecată, procedura exproprierii reglementată de prevederile Legii 198/2004 este o procedură administrativă, ce poate fi înfăptuită fără intervenția justiției. Dată fiind natura juridică distinctă a procedurii exproprierii reglementată de cele două legi, era firesc ca momentul transferului dreptului de proprietate de la proprietar la expropriator să fie diferit, în funcție de actul prin care se efectuează exproprierea, act jurisdicțional, respectiv hotărâre judecătorească, în cazul situațiilor reglementate de Legea nr. 33/1994 și act administrativ, respectiv hotărârea Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, pentru situațiile reglementate de Legea nr. 198/2004.

De asemenea, conform art. 18 din Legea nr. 198/2004, dispozițiile prezentei legi se completează în mod corespunzător cu prevederile Legii nr. 33/1994, precum și cu cele ale Codului civil și ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu prevăd altfel. În lumina textelor legale mai sus citate, prin sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză” din cuprinsul art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 se înțelege data întocmirii raportului de expertiză pe baza căruia se achită despăgubirea și se transferă dreptul de proprietate de la expropriat la expropriator.

În procedura administrativă a exproprierii reglementată de Legea nr. 198/2004, data întocmirii raportului de expertiză în baza căruia se achită despăgubirea și se produce transferul dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator este data exproprierii, respectiv data întocmirii raportului de expertiză în procedura administrativă, în timp ce în procedura judiciară a exproprierii reglementată de Legea nr. 33/1994, data întocmirii raportului de expertiză la care face referire art. 26 alin. (2) din este data întocmirii raportului judiciar de expertiză. În acest sens sunt și dispozițiilor art. 44 alin. (3) din Constituția României. b. Prin însușirea punctului de vedere emis de expertul M.A.S., instanța de apel a pronunțat o hotărâre ce încălcă prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, întrucât, în realitate, doar raportul de expertiză întocmit de experții I.N.

și N.E. este cel care respectă prevederile legale invocate. Prin sintagma „imobile de același fel” se înțelege imobile cu aceleași caracteristici fizice, de localizare și utilizare. În speță, singurul teren care se află în aceeași unitate administrativă și este de același fel cu terenul în litigiu este terenul ce a făcut obiectul hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 344 din 31 august 2009 emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 198/2004, teren selectat ca atare de experții I.N. și T.E. Așa fiind, la stabilirea despăgubirii, atât experții, cât și instanța de apel trebuiau să se raporteze la acest teren, singurul ce se încadra în cerințele art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, cu aplicarea corecțiilor impuse de soluția pieței imobiliare corespunzător perioadei la care se raportează evaluarea.

Textul de lege nu cere ca experții și instanța să se raporteze la data tranzacționării, ci la „imobile de același fel” și din aceeași „unitate administrativ-teritorială”, așa cum au făcut experții menționați. În plus, susținerea conform căreia expertul M.A.S. și-a fundamentat punctul de vedere „exclusiv prin raportare la contractele de vânzare cumpărare din 2011”, contravine realității. Astfel, conform mențiunilor din Punctului de vedere - Opinie separată, însușită de instanța de apel, pentru estimarea valorii de piață la momentul expertizei judiciare (23 decembrie 2011), expertul M.A.S. a utilizat șase contracte de vânzare-cumpărare, din care 3 încheiate în anul 2007 „care au fost aduse la momentul efectuării expertizei, prin corecții corespunzătoare datei” și trei încheiate în anul 2011, care au fost „corectate in funcție de suprafețe, poziție, etc.” Or, așa cum se poate observa, în opinia emisă de expertul M.A.S.

și însușită de instanța de apel, valoarea despăgubirii a fost stabilită prin comparația cu imobile total diferite de imobilul expropriat și care nu fac parte din aceeași unitate administrativă. 2. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 128 alin. (3) lit. c) și ale art. 137 alin. (1) lit. b) C. fisc. și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 198/2004 și ale art. 10 alin. (3) din Hotărârea nr. 434/2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii 198/2004 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Textele legale reținute de instanța de apel ca aplicabile în speță, fac referire explicită la scutirea de taxe de carte funciară/de intabulare și orice altfel de asemenea taxe la care ar putea fi obligat expropriatorul, S.R., și nu de scutirea privind taxe datorate și cu atât mai puțin de scutirea privind taxa pe valoare adăugată.

3. Prin neincluderea în despăgubire a prejudiciului cauzat prin demolarea tuturor construcțiilor existente pe terenul expropriat, instanța de apel a pronunțat o hotărâre ce încălcă prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Instanța de apel interpretează greșit actul juridic dedus judecații analizând construcțiile amplasate pe terenul expropriat prin prisma prejudiciului cauzat expropriatului și nu ca parte din imobilul expropriat (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.). Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului. În fapt, așa cum rețin ambele instanțe, imobilul expropriat era compus din teren în suprafață de 1527 m.p., construcțiile și amenajările aflate pe acesta, respectiv: împrejmuire, platformă betonată, cabina pază, puț forat și post trafo.

Prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 3 din 18 martie 2008, expropriatorul a acordat despăgubiri doar pentru teren și a ignorat existența construcțiilor și amenajărilor. Analizând despăgubirile datorate de expropriator pentru construcțiile amplasate pe terenul expropriat, instanța apelului face o confuzie între prejudiciul cauzat proprietarului expropriat și despăgubirea datorată pentru imobilul expropriat. Astfel, menționează mutarea gardului, mutarea puțului forat (imposibil de „mutat”, de altfel), mutarea unei cabine de cărămidă, mutarea postului trafo și conchide în sensul că prejudiciul suferit ar consta în contravaloarea costurilor relocării, fără a realiza că, în speță, nu e vorba de prejudiciu, ci de componente ale imobilului expropriat.

În realitate, construcțiile și amenajările amplasate pe terenul expropriat au fost expropriate, în fapt, odată cu terenul, făcând parte din „imobilul expropriat”, iar valoarea lor trebuie inclusă în „valoarea reală a imobilului”. Contractul de execuție lucrări nr. 81/2007, reținut de instanța de apel ca înscris doveditor al refacerii împrejmuirii pe cheltuiala expropriatorului, nu conține nicio referință privind obligația de refacere a gardului/împrejmuirii, după cum nu există nicio altă dovadă, în acest sens. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: 1 .a.

Recurenta susține că, prin decizia recurată, instanța de apel a încălcat prevederile art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 precum și ale art. 44 alin. (3) din Constituția României atunci când a acordat despăgubirile stabilite de experți raportat la momentul efectuării expertizelor în procedura de control judiciar. Momentul la care ar trebui raportate aceste despăgubiri este, în opinia recurentei, data efectuării expertizei în procedura administrativă de expropriere prevăzută de Legea nr. 198/2004, respectiv data exproprierii. În susținerea acestei critici sunt aduse mai multe argumente ce țin de procedurile distincte de expropriere reglementate de cele două legi, de natura juridică diferită a acestor proceduri și de interpretarea textelor legale menționate.

Înalta Curte apreciază ca fiind nefondate aceste critici. Art. 9 din Legea nr. 198/2004, în forma existentă atât la data cererii de chemare în judecată, cât și la data pronunțării hotărârii primei instanțe, prevedea că: „Expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 8 precum și orice altă persoană care se consideră îndreptățită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanței competente în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la art. 4 alin. (1) sau în termen de 15 zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire.

Acțiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21 – art. 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică în ceea ce privește stabilirea despăgubirii.” Art. 26 din Legea nr. 33/1994, la care face trimitere textul anterior citat, dispune că: „La calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța, vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobile de același fel în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză (…)”. Nu poate fi reținută susținerea recurentei în sensul că „data întocmirii raportului de expertiză” la care face trimitere art. 26 din Legea nr. 33/1994 este data întocmirii raportului de expertiză în procedura administrativă, în cazul exproprierilor efectuate în temeiul Legii nr. 198/2004.

Se opune acestei susținerii interpretarea sistematică a prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994. Art. 21 – art. 27 din Legea nr. 33/1994 reglementează procedura judiciară a exproprierii. În cuprinsul acesteia, este determinat, prin art. 25, modul de constituire al comisiei de experți care va efectua expertiza ce urmează a avea ca obiectiv tocmai stabilirea cuantumului despăgubirilor, în condițiile art. 26. Prin urmare, este indiscutabil că raportul de expertiză la care fac trimitere prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 este cel efectuat prin intermediul instanței de judecată. Nu se poate susține că această interpretare nu ar putea fi aplicată în cazul exproprierilor efectuate în temeiul Legii nr. 198/2004.

Câtă vreme art. 9 din Legea nr. 198/2004 face trimitere expresă la procedura reglementată de art. 21 – art. 27 din Legea nr. 33/1994, fără nici o distincție, concluzia care se impune este aceea că această trimitere include modalitatea de stabilire a despăgubirilor în condițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, adică prin raportare la data efectuării raportului de expertiză care, pentru considerentele anterior expuse, nu poate fi, în interpretarea art. 26 din Legea nr. 33/1994, decât un raport efectuat în procedura judiciară. Această interpretare, rezultată din voința legiuitorului de a reglementa un anumit moment ca dată de referință în calculul despăgubirilor cuvenite expropriatului, nu ar putea fi înlăturată de natura diferită a celor două proceduri.

Dacă ar fi dorit ca în cazul exproprierilor efectuate în baza Legii nr. 198/2004 să existe o altă dată de referință în calculul acestor despăgubiri, legiuitorul ar fi reglementat acest aspect în cuprinsul Legii nr. 198/2004. Însă, trimiterea la dispozițiile Legii nr. 33/1994, pe care Legea nr. 198/2004 o face în cuprinsul său, în ceea ce privește data în raport cu care se calculează despăgubirile, denotă intenția legiuitorului de a reglementa unitar data de referință în privința despăgubirilor ce se cuvin persoanelor expropriate, indiferent de actul normativ în temeiul căruia a operat exproprierea. Nu pot fi primite nici argumentele legate de interpretarea eronată a art. 44 din Constituția României, cât timp Curtea Constituțională a reținut conformitatea normei pretins încălcate cu dispozițiile constituționale menționate, prin decizia nr. 996 din 08 iunie 2010, astfel cum a reținut și instanța de apel.

b. Recurenta susține greșita calculare a despăgubirilor ce i-au fost acordate, prin raportare la art. 26 din Legea nr. 33/1994. Întrucât criticile formulate vizează criteriile aplicate de instanța de apel în stabilirea despăgubirilor, astfel cum acestea sunt reglementate prin art. 26 din Legea nr. 33/1994, Înalta Curte se consideră legal învestită cu analizarea lor, urmând a efectua controlul de legalitate din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestor critici de nelegalitate, recurenta susține că textul art. 26 din Legea nr. 33/1994 nu cere ca experții și instanța să se raporteze la data tranzacționării, ci la „imobile de același fel”, adică la imobile cu aceleași caracteristici fizice, de localizare și utilizare și din aceeași „unitate administrativ-teritorială”.

Mai arată că singurul teren care se află în aceeași unitate administrativă și este de același fel cu cel în litigiu este terenul ce a făcut obiectul hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 344 din 31 august 2009 emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 198/2004, că expertul M.A.S. și-a fundamentat punctul de vedere pe imobile diferite de imobilul expropriat, care nu fac parte din aceeași unitate administrativă și nu și-a întemeiat opinia „exclusiv prin raportare la contractele de vânzare cumpărare din 2011”, așa cum se menționează în considerentele deciziei recurate. Nici aceste critici nu sunt întemeiate.

Este evident că instanța de judecată, în stabilirea cuantumului despăgubirilor, trebuie să se raporteze la valoarea de tranzacționare, câtă vreme textul art. 26 din Legea nr. 33/1994 dispune că: „experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobile de același fel în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză”. Sunt reale susținerile recurentei în sensul că prin „imobile de același fel”, în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994 se înțeleg imobile cu aceleași caracteristici fizice, de localizare și utilizare și că, potrivit aceleiași norme legale, la stabilirea despăgubirilor, instanța trebuie să aibă în vedere imobile din aceeași „unitate administrativ-teritorială”.

Însă, Înalta Curte apreciază că, prin însușirea opiniei exprimate de expert M.A.S., instanța de apel a respectat prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994. Astfel, au fost avute în vedere prețurile de tranzacționare rezultate din trei contracte de vânzare-cumpărare încheiate la nivelul anului 2011 (anul efectuării raportului de expertiză), având ca obiect terenuri aflate în aceeași unitate administrativ teritorială și cu caracteristici apropriate celui în litigiu.

Este corect totodată argumentul instanței privind fundamentarea punctului de vedere al expertului prin raportare exclusivă la cele trei contracte de vânzare-cumpărare încheiate în anul 2011, deoarece așa cum rezultă din pct. 2.2 al opiniei întocmite de expertul menționat, valoarea acolo menționată și însușită de instanță a avut în vedere în mod exclusiv cele trei tranzacții efectuate în anul 2011, pct. 2.1 al opiniei expertului, în care acesta a avut în vedere și contracte încheiate la nivelul altor ani, nefiind însușit de instanța de apel.

Pe de altă parte, în mod corect curtea de apel a înlăturat concluziile celorlalți doi experți, cât timp aceștia au calculat valoarea despăgubirii acordate prin raportare la hotărâri de expropriere a altor terenuri și la contracte de vânzare-cumpărare încheiate în perioada 2007 - 2011, cu încălcarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 care impun condiția stabilirii valorii despăgubirilor acordate în raport de prețuri de tranzacționare de la momentul efectuării raportului de expertiză. Tot astfel, această valoare nu putea fi stabilită, așa cum pretinde recurenta, prin raportare la o valoare stabilită printr-o hotărâre de expropriere a unui alt teren, deoarece aceleași dispoziții legale impun raportarea la prețuri de tranzacționare, or, valoarea unui imobil stabilită printr-o hotărâre de expropriere nu poate avea natura unui preț de tranzacționare în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994.

2. Recurenta susține că, prin respingerea cererii de obligare a pârâtului la plata TVA-ului aferent despăgubirii acordate, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 128 alin. (3) lit. c) și ale art. 137 alin. (1) lit. b) C. fisc. și cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 198/2004 și ale art. 10 alin. (3) din Hotărârea nr. 434/2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii 198/2004. Critica nu este fondată. Este adevărat că art. 128 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 571/2003 prevede că trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul persoanelor impozabile, în condițiile prevăzute de legislația referitoare la proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, în schimbul unei despăgubiri este considerată livrare de bunuri și că, potrivit art. 137 din aceeași lege, baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată este constituită în acest caz din compensația aferentă.

Însă, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, Legea nr. 198/2004 are, în raport cu actul normativ menționat, caracterul unei legi speciale.

Or, în cuprinsul art. 17 din această lege, se prevede nu numai scutirea de la plată a taxelor privind serviciile de avizare și înregistrare a documentațiilor cadastral-juridice, a celor aferente procedurii de intabulare pentru terenurile necesare realizării lucrărilor de construire de autostrăzi și drumuri naționale, așa cum susține recurenta, ci și a „ oricăror alte taxe datorate bugetului de stat sau bugetelor locale ” . Tot astfel, art. 10 alin. (3) din Hotărârea nr. 434/2009 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004 prevede scutirea de plată a oricăror „ taxe, tarife și obligații de plată prevăzute de lege și datorate bugetului de stat și bugetelor locale în legătură cu operațiunile efectuate în baza Legii nr. 198/2004, cu modificările și completările ulterioare ” . În consecință, în aplicarea normelor legale menționate, este corectă soluția instanței de apel de respingere a cererii reclamantei având ca obiect obligarea pârâtului la plata taxei pe valoarea adăugată aferentă despăgubirii acordate.

3. Prin criticile cuprinse la punctul trei al motivelor de recurs, întemeiate atât pe pct. 8 cât și pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a încălcat prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 prin neincluderea în despăgubire a prejudiciului cauzat prin demolarea tuturor construcțiilor existente pe terenul expropriat. Se arată că imobilul expropriat era compus din teren, construcțiile și amenajările aflate pe acesta, iar prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor, expropriatorul a acordat despăgubiri doar pentru teren și a ignorat existența construcțiilor și amenajărilor. Susține recurenta că instanța apelului face o confuzie între prejudiciul cauzat proprietarului expropriat și despăgubirea datorată pentru imobilul expropriat atunci când conchide că prejudiciul suferit ar consta în contravaloarea costurilor relocării.

În realitate, nu e vorba de prejudiciu, ci de componente ale imobilului expropriat deoarece, construcțiile și amenajările amplasate pe terenul expropriat au fost expropriate, în fapt, odată cu terenul, făcând parte din „imobilul expropriat”, iar valoarea lor trebuie inclusă în „valoarea reală a imobilului”. Deși motivul de recurs formulat este încadrat de recurentă și în dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte nu va exercitarea controlul judiciar din perspectiva acestui motiv de recurs întrucât prin hotărârea recurată, instanța nu a făcut o interpretare a unui act juridic, care greșită fiind, să fi determinat schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

De aceea, analizând hotărârea recurată în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, Înalta Curte constată că nu este fondată critica formulată, pentru următoarele argumente: Recurente susține, în esență, că, în fapt, nu numai terenul a fost expropriat, ci și construcțiile existente pe teren, astfel încât instanța trebuia să acorde reclamantei valoarea reală a acestora, iar nu să includă costul relocării lor în prejudiciului acordat. Potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994: „Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului (…)”. În hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 3 din 18 martie 2008, se menționează, prin art. 1, că se dispune exproprierea și se aprobă acordarea prin compensare a despăgubirii aferente pentru terenul situat în Comuna Ștefăneștii de Jos, având nr. cadastral 16/21, în suprafață de 1527 m.p.

Nici în cuprinsul acestei hotărâri și nici al documentației ce o însoțește nu se menționează exproprierea, alături de teren, și a unor construcții, afirmația recurentei în sensul unei exproprieri de fapt nefiind susținută de probele administrate în cauză. Pe de altă parte, instanța de apel a reținut, în ceea ce privește amenajările existente pe teren, că platforma betonată a fost demolată (și a inclus valoarea acesteia, de 158.730 lei – 36.913 euro în suma acordată reclamantei), iar împrejmuirea din panouri de sârmă, montată pe stâlpi de țeavă metalică, cabina de pază dotată cu utilități de alimentare cu energie electrică, puțul forat și postul trafo montat pe stâlp vor fi relocate pe cheltuiala expropriatorului.

Or, situația de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din dovezile administrate, nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, în condițiile art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce țin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. Dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care permiteau instanței de recurs să cenzureze modul în care instanța de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, au fost în mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Prin urmare, atâta timp cât instanța de apel a reținut, pe baza probelor administrate că în cauză nu a existat o expropriere a amenajărilor menționate, ci o relocare a lor, efectuată pe cheltuiala expropriatorului, Înalta Curte constată că, în mod corect, cu respectarea art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, curte de apel nu a inclus valoarea amenajărilor în suma cuvenită reclamantei, ci a avut în vedere doar prejudiciul rezultat din costurile relocării acestora. În consecință, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamanta SC E.I.

SRL împotriva deciziei civile nr. 130/ A din 22 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2013.