ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 250/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 250/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 17 octombrie 2008, pe rolul Tribunalului București, secția

a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC E.I. SRL a chemat în

judecată S.R. reprezentat prin C.N.A.D.N.R. SA și a solicitat instanței

ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea expropriatorului

la plata cu titlu de despăgubire, ca urmare a exproprierii imobilului compus

din teren în suprafața de 1.527 m.p. și construcții, situat în comuna Ștefăneștii

de Jos, județul Ilfov, având numărul cadastral 16/2/1, înscris în C.F. nr. 144 a Comunei Ștefăneștii de Jos, a următoarelor sume, echivalentul în lei la cursul B.N.R.

din ziua plații:

euro + TVA, reprezentând valoarea reală a imobilului compus din teren și

construcții.

sumă reprezentând prejudiciul cauzat ca urmare a exproprierii, având

următoarele componente:

-

494.000 euro + TVA reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a pierderii

beneficiului contractului de închiriere încheiat la data de 10 ianuarie 2005 între

reclamantă și SC A.I.C. SRL;

- prejudiciul

al cărui cuantum urmează a fi determinat pe baza probelor ce vor fi

administrate, reprezentând suma pe care reclamanta va fi obligată să o

plătească cu titlu de impozit pe profit, ca urmare a faptului că baza de

impozitare va fi majorată cu valoarea imobilului supus exproprierii;

Prin

încheierea de la termenul de judecată din data de 17 noiembrie 2008,

Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în

raport de dispozițiile art. 21 din Legea nr. 33/1994 și ale art. 9 din Legea nr.

198/2004, a scos cauza de pe rolul acestei secții și a înaintat-o Tribunalului

București pentru repartizarea aleatorie a dosarului pe rolul unei din secțiile

civile.

Cauza a

fost înregistrată la data de 18 decembrie 2008 pe rolul Tribunalului București,

secția a V-a civilă, sub nr. 48697/3/2008.

Prin sentința

civilă nr. 404 din 23 martie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

admis în parte cererea formulată de reclamantă, a obligat pârâtul să plătească

reclamantei o despăgubire în cuantum de 612.664 euro echivalentul în lei la

data plății, pentru imobilul expropriat, situat în comuna Ștefăneștii de Jos,

județul Ilfov, cu număr cadastral 16/2/1, compus din teren în suprafață de 1.527 m.p. și construcțiile situate pe acesta, incluzând și valoarea prejudiciului produs reclamantei

ca urmare a exproprierii și a obligat pârâtul la 13.000 lei cheltuieli de

judecată către reclamantă.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut următoarele:

Prin hotărârea

nr. 3 din 18 martie 2008 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 –

C.L. Ștefăneștii de Jos Județul Ilfov, proiectul „fluidizare trafic pe DN1 km 8

+ 100 – km 11 + 100 și centrul rutieră în zona de nord a municipiului București,

obiect 5b, extindere la 4 benzi a centurii rutiere a municipiului București,

pe sectorul cuprins intre km 2 + 400 și intersecția cu DN 2”, s-a stabilit

că pentru terenul situat în comuna Ștefăneștii de Jos, Județul Ilfov având nr. cadastral

16/2/1, în suprafață de 1527 m.p. ce urmează a fi expropriat reclamanta SC E.I.

SRL este îndreptățită la despăgubiri, cuantumul despăgubirilor ce vor fi

achitate acesteia fiind de 198.510 euro (130 euro/m.p.).

Din

probele administrate în cauză, tribunalul a reținut că reclamantei i s-a

expropriat un teren în suprafață de 1527 m.p. pe care erau construite o serie de construcții după cum urmează: o împrejmuire în suprafață de 110,79 m, platforme betonate în suprafață de 1300 m.p., o cabină de pază, un puț forat, un post

trafo.

De

asemenea, conform înscrisurilor depuse la dosar, reclamanta avea închiriat

terenul către A.I. SRL, conform contractului de închiriere din data de 10

ianuarie 2005, până în anul 2015, cu o chirie de 4 euro/m.p.

Prin raportul

de expertiză de evaluare a imobilului s-au stabilit următoarele valori ale

despăgubirilor cuvenite reclamantei pentru exproprierea imobilului proprietatea

sa: valoarea de piață a terenului expropriat la data efectuării raportului de

expertiza era de 320.670 euro; valoarea construcțiilor și amenajărilor

supuse exproprierii era, la aceeași dată, de 142.580,52 euro, iar

contravaloarea chiriei datorate în viitor, conform contractului de închiriere încheiat

de reclamantă, era de 348.566 euro.

Acest

raport de expertiză a fost însușit de toți cei trei experți desemnați.

Tribunalul a reținut

că, față de prevederile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004 și

alin. (3) care fac trimitere la dispozițiile art. 21 – art. 27 din

Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică,

susținerile

reclamantei în sensul de a se lua în considerare valoarea imobilului de la data

exproprierii nu sunt întemeiate.

În ceea

ce privește prejudiciul cauzat proprietarului, tribunalul a reținut că, în

cauză, acesta este compus din valoarea construcțiilor demolate și din

pierderile din chirii.

Prin

urmare, valoarea totală a prejudiciului net cuvenit reclamantei este de 811.774

euro, echivalent în lei la cursul euro al B.N.R. din ziua plății (306.089,99 euro

- valoarea terenului expropriat; 142.580,52 euro - valoarea construcțiilor

și amenajărilor supuse exproprierii și 348.566 euro - contravaloarea

chiriei datorate în viitor, conform contractului de închiriere încheiat de

reclamantă). Scăzând din această valoare, suma de 198.510 euro, consemnată de pârât

în conturile deschise pe numele expropriatului, rezultă o diferență netă

de 612.664 euro.

Având în

vedere că suma propusă de expropriator este mai mică decât suma stabilită prin

raportul de expertiză, față de dispozițiile art. 27 din Legea nr. 33/1994

tribunalul a admis in parte acțiunea.

Împotriva

acestei sentințe, au declarat apel reclamanta SC E.I., S.R. prin C.N.A.D.N.R. și

M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Prin

decizia nr. 130/ A din 22 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a admis apelurile declarate de apelantul - pârât S.R. prin C.N.A.D.N.R.

SA și de M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a anulat în parte sentința

apelată, în sensul că a respins pe fond capătul de cerere privind acordarea

prejudiciului cauzat ca urmare a pierderii beneficiului contractului de

închiriere, luând act de renunțarea reclamantei la dreptul dedus judecății și a

schimbat în parte sentința, în sensul că a respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a

pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere

următoarele considerente:

I. În

ceea ce privește apelul formulat de reclamanta SC E.I. SRL:

vizând stabilirea greșită a cuantumului despăgubirii în raport cu data

efectuării raportului de expertiză și nu cu data exproprierii este nefondată,

față de dispozițiile art. 9 din Legea 198/2004 și ale art. 26 alin.

(2) din Legea nr. 33/1994.

Curtea de apel a

reținut că, atât la data introducerii cererii de chemare în judecată, cât

și la momentul pronunțării hotărârii de către prima instanță, legea prevedea în

mod expres și imperativ obligația pentru experți și pentru instanță de a ține

seama la calcularea cuantumului despăgubirilor de prețul cu care se vând, în

mod obișnuit, imobile de același fel în unitatea administrativ teritorială, la

data întocmirii raportului de expertiză.

Această

modalitate de legiferare a fost menținută și în prezent, prin Legea nr. 255/2010

privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării

unor obiective de interes național, județean și local (M. Of. nr. 853/20.12.2010),

lege care a abrogat Legea nr. 198/2004.

Este

adevărată susținerea reclamantei în sensul că Legea nr. 33/1994 și Legea nr. 198/2004

reglementează proceduri diferite de expropriere, dar consecințele diferite ale

acestor proceduri din perspectiva momentului la care se realizează transferul

proprietății nu pot justifica o altă interpretare a art. 9 alin. (3) Legea nr. 198/2004,

în privința datei în raport cu care se calculează despăgubirile, în afara celei

pe care însuși textul de lege o prevede.

Or, art. 9

alin. (3) din Legea nr. 198/2004 face în mod expres trimitere la art. 26 alin. (2)

din Legea nr. 33/1994 care prevede stabilirea cuantumului despăgubirilor, la

data întocmirii raportului de expertiză.

În ceea

ce privește critica apelantei reclamante în sensul că interpretarea izolată și

literală a celor două texte de lege contravine prevederilor art. 44 alin. (3)

din Constituție potrivit cu care nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o

cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă

despăgubire, instanța de apel a constatat că o asemenea analiză a făcut

obiectul controlului de constituționalitate de către Curtea Constituțională.

Astfel, prin decizia nr. 996 din 08

iunie 2010, Curtea Constituțională a respins excepția

de neconstituționalitate a prevederilor art. 26 alin. (2) teza a doua din Legea

nr. 33/1994 și ale art. 9 alin. (3) din Legea nr.

198/2004 excepție ridicată de SC A.B. SRL

din Brașov în dosarul nr. 41.037/3/2008 al Curții de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

ceea ce privește cea de-a doua critică formulată, referitoare la faptul că în

mod greșit pârâtul nu a fost obligat și la plata TVA-ului aferent despăgubirii,

curtea de apel a reținut că art. 137 alin. (1) lit. b) din C. fisc., ce

face trimitere la art. 128 alin (3) lit. c) nu se aplică în cauza de față,

având în vedere dispozițiile speciale din Legea nr. 198/2004 și principiul de

drept specialia generalibus derogant.

Astfel,

instanța de apel a făcut trimitere la prevederile art. 17 din Legea nr. 198/2004

și la art. 10 alin. (3) din Hotărârea nr. 434 din 8 aprilie 2009 pentru

aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004 privind unele

măsuri prealabile lucrărilor de construcție de drumuri de interes național,

județean și local și a concluzionat că operațiunile privind exproprierea

sunt scutite de orice taxe datorate bugetului de stat, astfel încât nu se poate

reține faptul că despăgubirea cuvenită reclamantei constituie bază de impunere

pentru aplicarea taxei pe valoarea adăugată.

Oricum,

în măsura în care la suma stabilită cu titlu de despăgubire s-ar adăuga TVA,

această taxă ar trebui restituită și plătită la bugetul de stat de către beneficiar.

II. În

ceea ce privește apelul declarat de apelantul pârât S.R. reprezentat prin C.N.A.D.N.R.

SA, instanța de apel a reținut că acesta a criticat hotărârea sub

patru aspecte: stabilirea valorii terenului expropriat, cu încălcarea

prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, includerea sumei de 142.580 euro,

reprezentând valoarea pierdută a construcțiilor și amenajărilor afectate de

proiect, în cuantumul despăgubirilor, neluarea în seamă a sporului de valoare

dobândit de restul de proprietate, ca urmare a exproprierii și stabilirea

prejudiciului pentru beneficiul nerealizat, reprezentând contravaloarea

chiriei.

III.

Prima și ultima critică sunt comune cu cele invocate și de apelantul M.P. -

Parchetul de pe lângă Tribunalul București care a mai invocat, în plus, un

singur motiv de apel, referitor la faptul că instanța nu a soluționat capătul

de cerere referitor la prejudiciul pretins de reclamantă, constând în impozitul

pe profit.

Curtea de

apel a constatat că apelanta reclamantă, care ar fi avut interes să invoce

nesoluționarea acestui capăt de cerere nu a formulat un motiv de apel în acest

sens, astfel încât, având în vedere principiul disponibilității ce guvernează

procesul civil, a apreciat că nu se impune analizarea acestui aspect în cadrul

apelului declarat de M.P.

privește criticile comune ale celor doi apelanți, instanța de apel a reținut

că, în ceea ce privește cea de-a patra critică formulată, în apel, reclamanta a

depus la dosar o cerere de renunțare la o parte din dreptul dedus judecății,

respectiv la pretențiile reprezentând beneficiul nerealizat al contractului de

închiriere.

Prin

urmare, având în vedere manifestarea de voință a părții, în temeiul art. 247 C.

proc. civ., curtea de apel a anulat în parte sentința apelată, în sensul că a

respins pe fond capătul de cerere privind acordarea prejudiciului cauzat ca

urmare a pierderii beneficiului contractului de închiriere, luând act de

renunțarea reclamantei la dreptul dedus judecății.

apreciată ca fiind întemeiată prima critică formulată de ambii apelanți, prin

care aceștia au susținut că soluția a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art.

26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, valoarea despăgubirilor pentru terenul

expropriat (400 euro/m.p.), fiind stabilită pe baza unor oferte de vânzare și

nu pe baza prețurilor de tranzacționare.

Sintagma „prețul cu

care se vând, în mod obișnuit, imobile de același fel în unitatea administrativ

teritorială” la care face referire art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 are

semnificația, unanim acceptată, de preț plătit efectiv și consemnat ca atare în

contracte autentice de vânzare cumpărare, și nu de oferte de preț extrase de la

rubricile de vânzări de pe internet și din anunțurile de mică publicitate.

Or, din raportul de

expertiză întocmit în fața primei instanțe, rezultă că stabilirea despăgubirii

propuse a fi acordate reclamanților s-a realizat prin metoda comparației

vânzărilor, având la bază oferte de vânzare extrase din anunțurile de

publicitate imobiliară de pe internet, ceea ce încalcă prevederile art. 26 alin.

(2) din Legea nr. 33/1994.

Instanța de apel

a încuviințat, în temeiul art. 295 alin. (2) C. proc. civ., efectuarea unei noi

expertize de evaluare a terenului în litigiu, în condițiile art. 25 și art. 26

din Legea nr. 33/1994, și a apreciat că valoarea stabilită prin opinia

separată a expertului M.S., corespunde criteriilor prevăzute de textul legal

enunțat, despăgubirea fiind raportată la prețuri de tranzacționare efectivă a

unor terenuri similare rezultate din contractele de vânzare cumpărare încheiate

în cursul anului 2011, valoarea terenului expropriat fiind de 108.104 euro.

de-a doua critică formulată, apelantul pârât S.R. a susținut că suma de

142.580,52 euro, reprezentând valoarea pierdută a construcțiilor și

amenajărilor afectate de proiect, nu trebuia inclusă în despăgubire, deoarece

ar duce la o îmbogățire fără temei a reclamantei, ale cărei pierderi au fost

luate în calcul prin emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirilor, iar

cheltuielile pentru relocarea gardurilor și utilităților sunt suportate de C.N.A.D.N.R.

SA prin subcontractanții responsabili de lucrările de construcție.

Curtea de

apel a reținut că, din amenajările existente pe teren, platforma betonată a

fost demolată (fapt de altfel firesc, având în vedere natura acestei amenajări

și scopul exproprierii), astfel încât valoarea acesteia (care este de 158.730

lei - 36.913 euro, potrivit expertizei efectuate în apel, sub acest aspect

comisia de experți prezentând un punct de vedere unitar), se impune a fi

inclusă în prejudiciul suferit de apelanta reclamantă.

În ceea

ce privește celelalte amenajări (identificate prin raportul de expertiză ca

fiind: împrejmuire din panouri din sârmă, montată pe stâlpi din țeavă metalică,

cabină pază dotată cu utilități de alimentare cu energie electrică, puț forat

și post trafo montat pe stâlp), apelantul pârât a invocat faptul că toate

cheltuielile pentru relocarea gardurilor și utilităților sunt suportate de

către C.N.A.D.N.R. SA prin subcontractanții responsabili de lucrările de

construcție.

În

raport cu înscrisurile depuse, contractul de execuție lucrări nr. 81/2007

încheiat între C.N.A.D.N.R. SA – D.R.D.P. București, în calitate de achizitor,

și SC R. SRL, în calitate de antreprenor executant și anexele 1 și 2 la

contract, curtea de apel a reținut că, într-adevăr, apelantul și-a asumat

în cadrul procedurii exproprierii obligația de a suporta cheltuielile pentru

relocarea gardurilor și a utilităților și că s-a procedat deja la

relocarea împrejmuirii pe restul de teren rămas neexpropriat. Prin urmare, în

privința acestei amenajări, a cărei valoare a fost stabilită prin raportul de

expertiză efectuat în apel la suma de 12.146 euro, nu se poate pune problema

suferirii unui prejudiciu de către apelanta reclamantă.

În ceea

ce privește celelalte utilități, instanța de apel a reținut, pe de o

parte, că obligația relocării lor a fost asumată de expropriator, iar pe de

altă parte, chiar dacă în cauză nu s-a făcut până la acest moment dovada

relocării lor, prejudiciul care ar putea fi invocat de către apelanta

reclamanta ar putea consta doar în contravaloarea costurilor relocării, iar nu

în contravaloarea lucrărilor înseși, astfel cum acestea au fost stabilite prin

raportul de expertiză (respectiv suma totală de: 79.098 euro, din care, 73.568

euro, post trafo, 3.906 euro, puț forat și 1624 euro, cabină pază).

Prin

urmare, despăgubirea ce se cuvine expropriatului se compune în mod cert din

valoarea terenului expropriat, în suma de 108.104 euro și valoarea platformei

betonate de 36.913 euro (un total de 145.017 euro).

Expropriatorul

a oferit drept despăgubire o sumă de 198.510 euro, rezultând o diferență de

53.493 euro.

În

aceste condiții și având în vedere că reclamanta a renunțat la o parte din

dreptul dedus judecății, și anume la pretențiile reprezentând beneficiul

contractului de închiriere, curtea de apel a constatat că, și în situația în

care în care s-ar pune problema existenței unui prejudiciu constând în

costurile relocării utilităților menționate mai sus, valoarea acestuia nu ar

putea depăși, însumat cu totalul despăgubirii de 145.017 euro, suma oferită de

expropriator. Cu alte cuvinte, aceste costuri nu ar putea fi mai mari decât

diferența de 53.493 euro, în condițiile în care contravaloarea lucrărilor

înseși este de 79.098 euro.

și celei de-a treia critici formulate de apelantul S.R., instanța de apel

a constatat că, potrivit raportului de expertiză întocmit în apel, comisia de

experți a concluzionat că restul de imobil rămas neexpropriat nu dobândește un

spor de valoare, ca urmare a construirii în proximitate a autostrăzii, astfel

încât un asemenea spor de valoare nu poate fi luat în considerare la stabilirea

despăgubirii.

În

consecință, valoarea despăgubirii stabilite în conformitate cu dispozițiile art.

26 din Legea nr. 33/1994 nu depășește suma oferită prin hotărârea de stabilire

a despăgubirilor și, având în vedere și dispozițiile art. 27 alin. (2) din aceeași

lege, potrivit cu care despăgubirea acordată de către instanță nu va putea fi

mai mică decât cea oferită de expropriator, se impunea respingerea pretențiilor

formulate de reclamantă.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamanta

SC E.I. SRL:

Prin

motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate:

de apel a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art.

9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 și ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994

precum și cu încălcarea dispozițiilor art. 44 alin. (3) din Constituția

României (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.),

a. Nelegal instanța

de apel a acordat despăgubirile stabilite de experți raportat la momentul

efectuării expertizelor în procedura de control judiciar și nu la momentul

efectuării expertizei în procedura administrativă de expropriere prevăzută de

Legea nr. 198/2004, respectiv nu la data exproprierii.

Problema de

interpretare legislativă ce necesită dezlegare este aceea a stabilirii/identificării

raportului de expertiză a cărui dată de întocmire determină momentul la care se

raportează despăgubirile datorate pentru exproprierea efectuată în temeiul

Legii nr. 198/2004.

Analizând procedurile

distincte de expropriere reglementate de cele două legi prin prisma

dispozițiilor imperative ale art. 44 alin. (3) din Constituția României și

ale art. 1 din Protocol 1 la C.E.D.O., concluzia care se impune este aceea conform

căreia, pentru orice tip de expropriere, există un singur moment la care se

raportează/calculează despăgubirile, respectiv momentul transferului dreptului

de proprietate.

Astfel, în timp ce

procedura exproprierii reglementată de Legea nr. 33/1994 este o procedură judiciară,

ce se efectuează prin intermediul instanțelor de judecată, procedura exproprierii

reglementată de prevederile Legii 198/2004 este o procedură administrativă, ce

poate fi înfăptuită fără intervenția justiției.

Dată fiind natura

juridică distinctă a procedurii exproprierii reglementată de cele două legi,

era firesc ca momentul transferului dreptului de proprietate de la proprietar la

expropriator să fie diferit, în funcție de actul prin care se efectuează

exproprierea, act jurisdicțional, respectiv hotărâre judecătorească, în

cazul situațiilor reglementate de Legea nr. 33/1994 și act administrativ,

respectiv hotărârea Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, pentru

situațiile reglementate de Legea nr. 198/2004.

De asemenea, conform art.

18 din Legea nr. 198/2004, dispozițiile prezentei legi se completează în mod

corespunzător cu prevederile Legii nr. 33/1994, precum și cu cele ale Codului

civil și ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu prevăd altfel.

În lumina textelor

legale mai sus citate, prin sintagma „la data întocmirii raportului de

expertiză” din cuprinsul art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 se

înțelege data întocmirii raportului de expertiză pe baza căruia se achită

despăgubirea și se transferă dreptul de proprietate de la expropriat la

expropriator.

În procedura

administrativă a exproprierii reglementată de Legea nr. 198/2004, data întocmirii

raportului de expertiză în baza căruia se achită despăgubirea și se

produce transferul dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator

este data exproprierii, respectiv data întocmirii raportului de expertiză în

procedura administrativă, în timp ce în procedura judiciară a exproprierii

reglementată de Legea nr. 33/1994, data întocmirii raportului de expertiză la

care face referire art. 26 alin. (2) din este data întocmirii raportului judiciar

de expertiză.

În acest sens sunt și

dispozițiilor art. 44 alin. (3) din Constituția României.

b. Prin însușirea punctului

de vedere emis de expertul M.A.S., instanța de apel a pronunțat o hotărâre ce

încălcă prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, întrucât, în

realitate, doar raportul de expertiză întocmit de experții I.N. și N.E. este

cel care respectă prevederile legale invocate.

Prin sintagma

„imobile de același fel” se înțelege imobile cu aceleași caracteristici

fizice, de localizare și utilizare.

În speță,

singurul teren care se află în aceeași unitate administrativă și este de același

fel cu terenul în litigiu este terenul ce a făcut obiectul hotărârii de

stabilire a despăgubirilor nr. 344 din 31 august 2009 emisă de Comisia de aplicare

a Legii nr. 198/2004, teren selectat ca atare de experții I.N. și T.E.

Așa fiind, la

stabilirea despăgubirii, atât experții, cât și instanța de apel trebuiau

să se raporteze la acest teren, singurul ce se încadra în cerințele art. 26 alin.

(2) din Legea nr. 33/1994, cu aplicarea corecțiilor impuse de soluția

pieței imobiliare corespunzător perioadei la care se raportează evaluarea.

Textul de lege nu

cere ca experții și instanța să se raporteze la data tranzacționării, ci

la „imobile de același fel” și din aceeași „unitate

administrativ-teritorială”, așa cum au făcut experții menționați.

În plus, susținerea conform

căreia expertul M.A.S. și-a fundamentat punctul de vedere „exclusiv prin

raportare la contractele de vânzare cumpărare din 2011”, contravine realității.

Astfel, conform

mențiunilor din Punctului de vedere - Opinie separată, însușită de

instanța de apel, pentru estimarea valorii de piață la momentul expertizei

judiciare (23 decembrie 2011), expertul M.A.S. a utilizat șase contracte

de vânzare-cumpărare, din care 3 încheiate în anul 2007 „care au fost aduse la

momentul efectuării expertizei, prin corecții corespunzătoare datei” și trei

încheiate în anul 2011, care au fost „corectate in funcție de suprafețe,

poziție, etc.”

Or, așa cum se

poate observa, în opinia emisă de expertul M.A.S. și însușită de

instanța de apel, valoarea despăgubirii a fost stabilită prin comparația cu

imobile total diferite de imobilul expropriat și care nu fac parte din

aceeași unitate administrativă.

instanței de apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 128 alin. (3) lit.

c) și ale art. 137 alin. (1) lit. b) C. fisc. și aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 198/2004 și ale art. 10 alin. (3) din

Hotărârea nr. 434/2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a

Legii 198/2004 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Textele legale

reținute de instanța de apel ca aplicabile în speță, fac referire explicită la

scutirea de taxe de carte funciară/de intabulare și orice altfel de

asemenea taxe la care ar putea fi obligat expropriatorul, S.R., și nu de

scutirea privind taxe datorate și cu atât mai puțin de scutirea privind

taxa pe valoare adăugată.

în despăgubire a prejudiciului cauzat prin demolarea tuturor construcțiilor

existente pe terenul expropriat, instanța de apel a pronunțat o hotărâre ce

încălcă prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 (art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.).

Instanța de apel

interpretează greșit actul juridic dedus judecații analizând construcțiile

amplasate pe terenul expropriat prin prisma prejudiciului cauzat expropriatului

și nu ca parte din imobilul expropriat (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).

Potrivit art. 26 alin.

(1) din Legea nr. 33/1994, despăgubirea se compune din valoarea reală a

imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului.

În fapt, așa cum

rețin ambele instanțe, imobilul expropriat era compus din teren în suprafață de

1527 m.p., construcțiile și amenajările aflate pe acesta, respectiv: împrejmuire,

platformă betonată, cabina pază, puț forat și post trafo.

Prin hotărârea de

stabilire a despăgubirilor nr. 3 din 18 martie 2008, expropriatorul a acordat

despăgubiri doar pentru teren și a ignorat existența construcțiilor

și amenajărilor.

Analizând

despăgubirile datorate de expropriator pentru construcțiile amplasate pe

terenul expropriat, instanța apelului face o confuzie între prejudiciul cauzat

proprietarului expropriat și despăgubirea datorată pentru imobilul

expropriat. Astfel, menționează mutarea gardului, mutarea puțului forat (imposibil

de „mutat”, de altfel), mutarea unei cabine de cărămidă, mutarea postului trafo

și conchide în sensul că prejudiciul suferit ar consta în contravaloarea

costurilor relocării, fără a realiza că, în speță, nu e vorba de prejudiciu, ci

de componente ale imobilului expropriat.

În realitate, construcțiile

și amenajările amplasate pe terenul expropriat au fost expropriate, în

fapt, odată cu terenul, făcând parte din „imobilul expropriat”, iar valoarea

lor trebuie inclusă în „valoarea reală a imobilului”.

Contractul de

execuție lucrări nr. 81/2007, reținut de instanța de apel ca înscris doveditor

al refacerii împrejmuirii pe cheltuiala expropriatorului, nu conține nicio

referință privind obligația de refacere a gardului/împrejmuirii, după cum nu

există nicio altă dovadă, în acest sens.

Analizând

decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta

Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru

următoarele considerente:

1 .a. Recurenta

susține că, prin decizia recurată, instanța de apel a încălcat prevederile

art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994

precum și ale art. 44 alin. (3) din Constituția României atunci când a

acordat despăgubirile stabilite de experți raportat la momentul efectuării

expertizelor în procedura de control judiciar. Momentul la care ar trebui

raportate aceste despăgubiri este, în opinia recurentei, data efectuării

expertizei în procedura administrativă de expropriere prevăzută de Legea nr. 198/2004,

respectiv data exproprierii.

În susținerea

acestei critici sunt aduse mai multe argumente ce țin de procedurile distincte

de expropriere reglementate de cele două legi, de natura juridică diferită a

acestor proceduri și de interpretarea textelor legale menționate.

Înalta Curte

apreciază ca fiind nefondate aceste critici.

Art. 9 din Legea nr. 198/2004,

în forma existentă atât la data cererii de chemare în judecată, cât și la

data pronunțării hotărârii primei instanțe, prevedea că:

„Expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 8

precum și orice altă persoană care se consideră îndreptățită la

despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanței

competente în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a hotărârii

Guvernului prevăzute la art. 4 alin. (1) sau în termen de 15 zile de la data la

care i-a fost comunicată hotărârea prin care i s-a respins, în tot sau în

parte, cererea de despăgubire. Acțiunea formulată în conformitate cu

prevederile prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor

art. 21 – art. 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de

utilitate publică în ceea ce privește stabilirea despăgubirii.”

Art. 26 din Legea nr.

33/1994, la care face trimitere textul anterior citat, dispune că: „La

calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și

instanța, vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod

obișnuit, imobile de același fel în unitatea administrativ

teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză (…)”.

Nu poate fi

reținută susținerea recurentei în sensul că „data întocmirii

raportului de expertiză” la care face trimitere art. 26 din Legea nr. 33/1994

este data întocmirii raportului de expertiză în procedura administrativă, în

cazul exproprierilor efectuate în temeiul Legii nr. 198/2004.

Se opune acestei

susținerii interpretarea sistematică a prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Art. 21 – art. 27 din

Legea nr. 33/1994 reglementează procedura judiciară a exproprierii. În

cuprinsul acesteia, este determinat, prin art. 25, modul de constituire al

comisiei de experți care va efectua expertiza ce urmează a avea ca

obiectiv tocmai stabilirea cuantumului despăgubirilor, în condițiile art. 26.

Prin urmare, este indiscutabil că raportul de expertiză la care fac trimitere

prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 este cel efectuat prin intermediul

instanței de judecată.

Nu se poate susține

că această interpretare nu ar putea fi aplicată în cazul exproprierilor

efectuate în temeiul Legii nr. 198/2004. Câtă vreme art. 9 din Legea nr. 198/2004

face trimitere expresă la procedura reglementată de art. 21 – art. 27 din Legea

nr. 33/1994, fără nici o distincție, concluzia care se impune este aceea

că această trimitere include modalitatea de stabilire a despăgubirilor în

condițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, adică prin raportare la data

efectuării raportului de expertiză care, pentru considerentele anterior expuse,

nu poate fi, în interpretarea art. 26 din Legea nr. 33/1994, decât un raport

efectuat în procedura judiciară.

Această interpretare,

rezultată din voința legiuitorului de a reglementa un anumit moment ca

dată de referință în calculul despăgubirilor cuvenite expropriatului, nu

ar putea fi înlăturată de natura diferită a celor două proceduri. Dacă ar fi

dorit ca în cazul exproprierilor efectuate în baza Legii nr. 198/2004 să existe

o altă dată de referință în calculul acestor despăgubiri, legiuitorul ar

fi reglementat acest aspect în cuprinsul Legii nr. 198/2004. Însă, trimiterea la

dispozițiile Legii nr. 33/1994, pe care Legea nr. 198/2004 o face în cuprinsul

său, în ceea ce privește data în raport cu care se calculează

despăgubirile, denotă intenția legiuitorului de a reglementa unitar data

de referință în privința despăgubirilor ce se cuvin persoanelor

expropriate, indiferent de actul normativ în temeiul căruia a operat

exproprierea.

Nu pot fi primite

nici argumentele legate de interpretarea eronată a art. 44 din Constituția

României, cât timp Curtea Constituțională a reținut conformitatea

normei pretins încălcate cu dispozițiile constituționale menționate,

prin decizia nr. 996 din 08 iunie 2010, astfel cum a reținut și

instanța de apel.

b. Recurenta

susține greșita calculare a despăgubirilor ce i-au fost acordate,

prin raportare la art. 26 din Legea nr. 33/1994. Întrucât criticile formulate

vizează criteriile aplicate de instanța de apel în stabilirea

despăgubirilor, astfel cum acestea sunt reglementate prin art. 26 din Legea nr.

33/1994, Înalta Curte se consideră legal învestită cu analizarea lor, urmând a

efectua controlul de legalitate din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestor critici de nelegalitate, recurenta susține că textul art. 26 din

Legea nr. 33/1994 nu cere ca experții și instanța să se raporteze la data

tranzacționării, ci la „imobile de același fel”, adică la imobile cu aceleași

caracteristici fizice, de localizare și utilizare și din aceeași

„unitate administrativ-teritorială”.

Mai arată că singurul

teren care se află în aceeași unitate administrativă și este de

același fel cu cel în litigiu este terenul ce a făcut obiectul hotărârii

de stabilire a despăgubirilor nr. 344 din 31 august 2009 emisă de Comisia de

aplicare a Legii nr. 198/2004, că expertul M.A.S. și-a fundamentat punctul

de vedere pe imobile diferite de imobilul expropriat, care nu fac parte din

aceeași unitate administrativă și nu și-a întemeiat opinia „exclusiv

prin raportare la contractele de vânzare cumpărare din 2011”, așa cum se

menționează în considerentele deciziei recurate.

Nici aceste critici

nu sunt întemeiate.

Este evident că

instanța de judecată, în stabilirea cuantumului despăgubirilor, trebuie să

se raporteze la valoarea de tranzacționare, câtă vreme textul art. 26 din

Legea nr. 33/1994 dispune că: „experții, precum și instanța vor

ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobile

de același fel în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii

raportului de expertiză”.

Sunt reale

susținerile recurentei în sensul că prin „imobile de același fel”, în

sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994 se înțeleg imobile cu aceleași caracteristici

fizice, de localizare și utilizare și că, potrivit aceleiași

norme legale, la stabilirea despăgubirilor, instanța trebuie să aibă în

vedere imobile din aceeași „unitate administrativ-teritorială”.

Însă, Înalta Curte

apreciază că, prin însușirea opiniei exprimate de expert M.A.S.,

instanța de apel a respectat prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Astfel, au fost avute

în vedere prețurile de tranzacționare rezultate din trei contracte de

vânzare-cumpărare încheiate la nivelul anului 2011 (anul efectuării raportului

de expertiză), având ca obiect terenuri aflate în aceeași unitate

administrativ teritorială și cu caracteristici apropriate celui în

litigiu. Este corect totodată argumentul instanței privind fundamentarea

punctului de vedere al expertului prin raportare exclusivă la cele trei

contracte de vânzare-cumpărare încheiate în anul 2011, deoarece așa cum

rezultă din pct. 2.2 al opiniei întocmite de expertul menționat, valoarea

acolo menționată și însușită de instanță a avut în vedere

în mod exclusiv cele trei tranzacții efectuate în anul 2011, pct. 2.1 al

opiniei expertului, în care acesta a avut în vedere și contracte încheiate

la nivelul altor ani, nefiind însușit de instanța de apel.

Pe de altă parte, în

mod corect curtea de apel a înlăturat concluziile celorlalți doi

experți, cât timp aceștia au calculat valoarea despăgubirii acordate

prin raportare la hotărâri de expropriere a altor terenuri și la contracte

de vânzare-cumpărare încheiate în perioada 2007 - 2011, cu încălcarea

prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 care impun condiția stabilirii

valorii despăgubirilor acordate în raport de prețuri de

tranzacționare de la momentul efectuării raportului de expertiză. Tot

astfel, această valoare nu putea fi stabilită, așa cum pretinde recurenta,

prin raportare la o valoare stabilită printr-o hotărâre de expropriere a unui

alt teren, deoarece aceleași dispoziții legale impun raportarea la

prețuri de tranzacționare, or, valoarea unui imobil stabilită

printr-o hotărâre de expropriere nu poate avea natura unui preț de

tranzacționare în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994.

susține că, prin respingerea cererii de obligare a pârâtului la plata

TVA-ului aferent despăgubirii acordate, instanța de apel a pronunțat

o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 128 alin. (3) lit. c) și ale art.

137 alin. (1) lit. b) C. fisc. și cu aplicarea greșită a dispozițiilor art.

17 din Legea nr. 198/2004 și ale art. 10 alin. (3) din Hotărârea nr. 434/2009

pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii 198/2004.

Critica nu este

fondată.

Este adevărat că art.

128 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 571/2003 prevede că

trecerea în domeniul

public a unor bunuri din patrimoniul persoanelor impozabile, în condițiile

prevăzute de legislația referitoare la proprietatea publică și regimul juridic

al acesteia, în schimbul unei despăgubiri este considerată livrare de bunuri

și că, potrivit art. 137 din aceeași lege, baza de impozitare a taxei

pe valoarea adăugată este constituită în acest caz din compensația aferentă.

Însă, așa cum în

mod corect a reținut instanța de apel, Legea nr. 198/2004 are, în

raport cu actul normativ menționat, caracterul unei legi speciale.

Or, în cuprinsul

art.

17 din această lege, se prevede nu numai scutirea de la plată a taxelor

privind

serviciile de avizare și înregistrare a documentațiilor

cadastral-juridice, a celor aferente procedurii de intabulare pentru terenurile

necesare realizării lucrărilor de construire de autostrăzi și drumuri

naționale, așa cum susține recurenta, ci și a

„

oricăror

alte taxe datorate bugetului de stat sau bugetelor locale

”

.

Tot

astfel, art. 10 alin. (3) din Hotărârea nr. 434/2009 de aprobare a Normelor

metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004 prevede scutirea de plată a

oricăror

„

taxe, tarife și obligații

de plată prevăzute de lege și datorate bugetului de stat și bugetelor locale în

legătură cu operațiunile efectuate în baza Legii nr. 198/2004, cu modificările

și completările ulterioare

”

.

În consecință,

în aplicarea normelor legale menționate, este corectă soluția

instanței de apel de respingere a cererii reclamantei având ca obiect

obligarea pârâtului la plata taxei pe valoarea adăugată aferentă despăgubirii

acordate.

cuprinse la punctul trei al motivelor de recurs, întemeiate atât pe pct. 8 cât

și pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta susține că instanța

de apel a încălcat prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 prin neincluderea

în despăgubire a prejudiciului cauzat prin demolarea tuturor construcțiilor

existente pe terenul expropriat.

Se arată că imobilul

expropriat era compus din teren, construcțiile și amenajările aflate pe

acesta, iar prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor, expropriatorul a

acordat despăgubiri doar pentru teren și a ignorat existența construcțiilor

și amenajărilor.

Susține

recurenta că instanța apelului face o confuzie între prejudiciul cauzat

proprietarului expropriat și despăgubirea datorată pentru imobilul

expropriat atunci când conchide că prejudiciul suferit ar consta în

contravaloarea costurilor relocării. În realitate, nu e vorba de prejudiciu, ci

de componente ale imobilului expropriat deoarece, construcțiile și

amenajările amplasate pe terenul expropriat au fost expropriate, în fapt, odată

cu terenul, făcând parte din „imobilul expropriat”, iar valoarea lor trebuie

inclusă în „valoarea reală a imobilului”.

Deși motivul de

recurs formulat este încadrat de recurentă și în dispozițiile art. 304

pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte nu va exercitarea controlul judiciar din

perspectiva acestui motiv de recurs întrucât prin hotărârea recurată,

instanța nu a făcut o interpretare a unui act juridic, care greșită

fiind, să fi determinat schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia.

De aceea, analizând

hotărârea recurată în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 26

alin. (1) din Legea nr. 33/1994, Înalta Curte constată că nu este fondată

critica formulată, pentru următoarele argumente:

Recurente

susține, în esență, că, în fapt, nu numai terenul a fost expropriat,

ci și construcțiile existente pe teren, astfel încât instanța

trebuia să acorde reclamantei valoarea reală a acestora, iar nu să includă

costul relocării lor în prejudiciului acordat.

Potrivit art. 26 din

Legea nr. 33/1994: „Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului

și din prejudiciul cauzat proprietarului (…)”.

În hotărârea de

stabilire a despăgubirilor nr. 3 din 18 martie 2008, se menționează, prin art.

1, că se dispune exproprierea și se aprobă acordarea prin compensare a

despăgubirii aferente pentru terenul situat în Comuna Ștefăneștii de

Jos, având nr. cadastral 16/21, în suprafață de 1527 m.p.

Nici în cuprinsul acestei

hotărâri și nici al documentației ce o însoțește nu se

menționează exproprierea, alături de teren, și a unor

construcții, afirmația recurentei în sensul unei exproprieri de fapt

nefiind susținută de probele administrate în cauză.

Pe de altă parte,

instanța de apel a reținut, în ceea ce privește amenajările

existente pe teren, că platforma betonată a fost demolată (și a inclus

valoarea acesteia, de 158.730 lei – 36.913 euro în suma acordată reclamantei),

iar împrejmuirea din panouri de sârmă, montată pe stâlpi de țeavă

metalică, cabina de pază dotată cu utilități de alimentare cu energie

electrică, puțul forat și postul trafo montat pe stâlp vor fi

relocate pe cheltuiala expropriatorului.

Or, situația de fapt

stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din dovezile administrate,

nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, în condițiile

art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce țin

de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. Dispozițiile art. 304 pct.

11 C. proc. civ., care permiteau instanței de recurs să cenzureze modul în care

instanța de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, au fost în mod

expres abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Prin urmare, atâta

timp cât instanța de apel a reținut, pe baza probelor administrate că

în cauză nu a existat o expropriere a amenajărilor menționate, ci o

relocare a lor, efectuată pe cheltuiala expropriatorului, Înalta Curte constată

că, în mod corect, cu respectarea art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, curte

de apel nu a inclus valoarea amenajărilor în suma cuvenită reclamantei, ci a

avut în vedere doar prejudiciul rezultat din costurile relocării acestora.

În consecință,

pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefundat,

recursul declarat de reclamanta SC E.I. SRL împotriva deciziei civile nr. 130/ A

din 22 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 ianuarie 2013.