ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 548/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 548/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 228 din 16 martie 2010 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. 3961/117/2009, s-a admis în parte acțiunea civilă precizată

formulată de reclamanta Ț.C., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, cu sediul procesual ales la sediul Direcției Generale a Finanțelor

Publice a Județului Cluj. S-a admis în parte cererea de intervenție formulată

de către intervenientul I.E., împotriva reclamantei și a pârâtului și, în

consecință, s-a constatat de drept condamnare cu caracter politic condamnarea

pronunțată prin sentința nr. 1042/1956 de către Tribunalul Militar al Regiunii

a III – a Militară Cluj, în dosarul nr. 1181/1956, împotriva defunctului B.V.C,

născut la data de 21 Iulie 1903, decedat la data de 16 Septembrie 1980.

A fost

obligat pârâtul să achite reclamantei și intervenientului, în calitate de

succesori ai defunctului B.V.C. suma de 120.000 euro, în echivalent lei la

momentul plății, cu titlu de daune morale cuvenite defunctului.

Pentru a

pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că prin sentința penală nr. 1042/1956,

pronunțată de Tribunalul Militar al Regiunii a III-a Militară Cluj, în dosarul nr.

1181/1956, tatăl reclamantei și bunicul intervenientului a fost condamnat la 8

ani detențiune grea cu confiscarea în întregime a averii pentru crimă prevăzută

și pedepsită de art. 193

1

alin. (2) C. pen., computându-se detenția

preventivă pentru acesta de la 26 iulie 1948, până la 26 iulie 1956,

constatându-se astfel executată în întregime pedeapsa aplicată, urmând a fi pus

în libertate conform dispozițiilor art. 320 alin. (2) C. proc. pen.

Având în

vedere faptul că tatăl reclamantei a fost condamnat pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 193

1

alin. (2) C. pen., tribunalul a

constatat că aceasta este de drept o condamnare politică, în conformitate cu

prevederile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În

consecință, instanța de fond a apreciat că reclamanta în calitate de fiică și intervenientul

în calitate de nepot de fiică, conform actelor de stare civilă depuse sunt

îndreptățiți la daune morale, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din același act

normativ, legiuitorul considerând că prejudiciul material suferit de

condamnații politici este reparat prin acordarea drepturilor stabilite de

Decretul - Lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6

martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în

prizonieri.

Instanța

a avut în vedere că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu

stabilește criteriile în cuantificarea daunelor, mărginindu-se doar la

precizarea că acordarea unor despăgubiri pentru prejudicial moral se va realiza

ținându-se cont de măsurile reparatorii acordate persoanelor în cauză în

temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990.

Traumele

morale ale fiecărui condamnat politic au fost generate, pe de o parte, de

regimul de detenție inuman, iar pe de altă parte, de urmările acestei

condamnări după executarea pedepsei, având consecințe atât în plan familial,

material și social.

În ceea

ce privește regimul de detenție, este de notorietate faptul că toți condamnații

politici au fost supuși unor măsuri inumane de anchetă, fiind loviți,

maltratați psihic, ținuți în condiții mizerabile, atât din punct de vedere

alimentar, cât și igienico-sanitar.

A mai

precizat instanța de fond că martorii audiați în cauză, au arătat faptul că

familia reclamantei trimitea pachete cu alimente neperisabile tatălui

respectiv, slănină, făcând un efort deosebit pentru a procura aceste alimente, în

vederea ușurării situației condamnatului. Consecințele arestării ca fiind

deținut politic s-au repercutat asupra întregii familii, mama reclamantei fiind

obligată să divorțeze de tatăl său pentru că altfel nu avea voie să obțină

serviciu, a fost angajată sub nivelul pregătirii sale, fiind retribuită cu un

salariu de mizerie în calitate de casieriță sau magazioneră, deși era

absolventă de liceu.

Totodată,

din cauza veniturilor modeste, mama cu cele două fiice a fost nevoită să-și

vândă o parte din bunurile pe care le deținea, pentru a obține banii necesari

în vederea achiziționării de alimente, bucurându-se că au reușit să înstrăineze

niște lucruri ca să își procure cartofii pentru o săptămână.

Reclamanta,

deși elevă eminentă având media anuală aproape 10 nu a putut să-și termine

cursurile liceului teoretic, fiind obligată să se înscrie la o școală medie

tehnică de construcții civile și industriale, net inferioară liceului la care a

fost înscrisă inițial sub aspectul pregătirii teoretice.

Nu a

putut să acceadă la învățământul universitar după absolvirea liceului, pentru

că s-a descoperit că tatăl său a fost condamnat politic situație în care s-a

angajat, însă în cele din urmă a reușit să absolve studiile superioare,

respectiv facultatea de construcții. Chiar și după terminarea facultății a fost

repartizată pe șantier, unde era noroiul mai mare, având funcții modeste

neputând să avanseze.

După

întoarcerea din detenție, tatăl reclamantei, deși absolvise Facultatea de

Drept, a fost angajat ca muncitor sau tehnician la un depozit, lucrând în niște

condiții mizerabile, respectiv afară, deși sănătatea îi era șubrezită.

Datorită

veniturilor materiale reduse, familia reclamantei era nevoită să mănânce la o

cantină a săracilor care avea locația în zona Casei Matei, unde mai primeau

câte un pachet pentru acasă din bună-voința personalului.

Având în

vedere cele ce preced, tribunalul a considerat că onoarea și demnitatea

defunctului tată au fost lezate fără putință de tăgadă, producându-i-se de

asemenea și suferință fizică, ca urmare a condițiilor de detenție.

Pentru

toate aceste considerente, tribunalul pornind de la ideea că daunele morale nu

pot avea un caracter pur simbolic, dar nici nu pot deveni o sursă de îmbogățire

pentru victimă, trebuind să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-și

ușura ori compensa în măsura posibilității suferințele sau neplăcerile pe care

le-a îndurat, a acordat echivalentul în lei la data plății a sumei de 120.000

Euro, cu titlu de daune morale, cuvenite defunctului, admițând în parte pretențiile

formulate.

S-a avut

în vedere și faptul că daunele morale constituie o compensație care poate fi,

de multe ori, nu atât un efect al cuantumului sumei respective (deși nici acest

aspect nu poate fi neglijat), cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost

recunoscută și acordată.

Cu toate

că, în ședința publică din 29 septembrie 2009 la solicitarea instanței

reclamanta a învederat faptul că toate pretențiile sale decurg din condamnarea

tatălui său, pe parcursul judecății acesta s-a prevalat de propriile suferințe,

însă tribunalul a apreciat că toate acestea au fost cauzate de condamnarea

tatălui său, creând un prejudiciu moral acestuia, fiind pus în situația de a-și

vedea familia săracă și chinuită de discriminările la care a fost supusă;

cheltuieli de judecată nu au fost solicitate.

Împotriva

acestei sentințe reclamanta Ț.C. și intervenientul I.E. au declarat apel în

termen legal, solicitând instanței admiterea acestuia, schimbarea în parte a

hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunilor așa cum au fost formulate,

prin obligarea pârâtului la plata despăgubirilor morale în sumă de 240.000

euro.

În

motivarea apelului, reclamanta și intervenientul au arătat că este adevărat că

Legea nr. 221/2009 lasă la latitudinea instanței de judecată stabilirea cuantumului

despăgubirilor, însă daunele morale acordate de prima instanță sunt

insuficiente, având în vedere caracterul și natura detenției antecesorului

părților, tratamentele inumane și degradante suportate de către acesta pe o

perioadă îndelungată, în care a fost afectată și demnitatea persoanei sale. La

acestea mai trebuie adăugat și efectele detenției nelegitime în planul carierei

sale de avocat, întrucât după ieșirea din închisoare acesta nu a mai putut

practica decât diverse munci necalificate, aspect de natură a marca definitiv

persoana și familia antecesorului lor, aceștia fiind stigmatizați în raport cu

morala socială specifică vremii.

Aceste

aspecte nu au fost analizate temeinic de tribunal astfel încât apelanții nu

înțeleg care au fost criteriile care au stat la baza acordării despăgubirilor

în sumă de 120.000 euro, sumă care este simbolică și care nu reprezintă o

reparație rezonabilă în comparație cu suferințele antecesorului și ale familiei

din perioada detenției și după eliberarea acestuia din închisoare.

Împotriva

aceleiași sentințe, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a

declarat apel, în termen legal, solicitând instanței admiterea acestuia.

schimbarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii.

În

motivarea apelului, pârâtul a arătat că instanța de fond nu a menționat în nici

un fel modalitatea în care a realizat cuantificarea daunelor morale,

limitându-se să facă aprecieri pur subiective, imposibil de controlat judiciar,

supraevaluând astfel prejudiciul acordat reclamantei și intervenientului.

Raționamentul

tribunalului în privința acordării despăgubirilor nu are la bază un suport

probator temeinic și nu este în acord cu practica judiciară.

La

pronunțarea hotărârii atacate, instanța de fond și-a întemeiat motivarea doar

pe prezumții, reținute cu nesocotirea dispozițiilor art. 1203 C. civ. În

realitate, pentru a trage concluzii în legătură cu situația reclamantei, s-au

reținut împrejurări care nu se află într-o legătură de cauzalitate cu fapta

ilicită pentru a se angaja răspunderea civilă.

Prezumția

trasă în legătură cu deteriorarea condițiilor de viață ale reclamantei, dedusă

din lipsirea de libertate a tatălui său, este lipsită de fundament în

condițiile în care nu este dovedit raportul de cauzalitate și că în aceea epocă

condiții similare de viață aveau și cei a căror părinți nu erau privați de

libertate.

Regulile

de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o

satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate, ceea ce nu s-a

respectat prin sentința apelată.

Prima

instanță nu a ținut cont la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale

acordate de măsurile reparatorii recunoscute reclamantei și antecesorului

acesteia prin deciziile emise de Comisia pentru constatarea calității de

luptător în rezistența anticomunistă, în baza O.U.G. nr. 214/1999.

Reclamanta

intimată și intervenientul intimat, prin întâmpinare la apelul pârâtului, au

solicitat respingerea acestuia ca nefondat întrucât argumentele folosite sunt

de rea-credință și denotă o superficială cunoaștere a legilor și a practicii

judiciare.

Ulterior,

prin cererea înregistrată la data de 10 noiembrie 2010, pârâtul apelant a

completat motivele de apel, învederând instanței că prin O.U.G. nr. 62/2010,

legiuitorul a înțeles să stabilească o limită maximă a despăgubirilor bănești

care pot fi acordate de către instanțele judecătorești în cazul în care acestea

constată incidența dispozițiile Legii nr. 221/2009, astfel încât potrivit

acestui act normativ, limitele maxime ale despăgubirilor de care pot beneficia intimații

sunt de 5.000 euro pentru reclamantă și 2.500 euro pentru intervenient.

În

ședința publică din 11 noiembrie 2010, Curtea a pus în discuția părților faptul

că prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra unor excepții de

neconstituționalitate care vizează anumite dispoziții ale Legii nr. 221/2009,

astfel cum aceste au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010.

Reclamanta

Ț.C. și intervenientul I.E. au arătat că decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010

a Curții Constituționale este în contradicție cu decizia nr. 1354 din 20

octombrie 2010 a Curții Constituționale, motiv pentru care lasă la aprecierea

instanței judecătorești stabilirea cuantumului bănesc al daunelor morale.

Prin

înscrisul intitulat „concluzii scrise” înregistrat la data de 08 octombrie 2010,

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a arătat că în

condițiile stabilite de art. 31 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 47/1992 și

art. 147 alin. (1) și alin. (4) din Constituție, decizia prin care este

declarată neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și general

obligatorie, opozabilă erga omnes inclusiv pentru instanțele judecătorești și

are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect

asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în

viitor. Prin urmare, în prezent nu mai există un temei juridic pentru acordarea

daunelor morale a măsurii reparatorii de către pârât, astfel încât se impune

respingerea apelului reclamantei și intervenientului.

În

ședința publică din 17 februarie 2011, reclamanta apelantă și intervenientul

apelant au depus o cerere intitulată „precizarea cadrului juridic” prin care au

invocat ca temei juridic al acțiunii prevederile art. 998 C. civ., art. 5 C.E.D.O., art. 20 din Constituția României și art. 504 C. proc. civ., astfel încât nu se mai poate

vorbi de inadmisibilitatea acțiunii, respectiv a apelului.

Prin

înscrisul intitulat „concluzii scrise” depus la același termen de judecată,

reclamanta apelantă și intervenientul apelant au arătat că în cazul în care

instanța nu va accepta punctul lor de vedere să admită doar în parte apelul

pârâtului numai cu privire la daunele morale, dar să mențină sentința primei

instanței cu privire la restul capetelor de cerere întrucât art. 1 și art. 2

din Legea nr. 221/2009 nu au fost declarate neconstituționale.

Prin decizia civilă nr.

102/A din 17 februarie 2011 Curtea de Apel Cluj, secția civilă, pentru litigii

de muncă și asigurări sociale, minori și de familie a admis în parte apelul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Jud. Cluj împotriva

sentinței civile nr. 228 din 16 martie 2010 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. 3961/117/2009, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins

petitul privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale și, în consecință,

a înlăturat din sentință dispoziția referitoare la obligarea pârâtului la plata

către reclamanta Ț.C. și către intervenientul I.E. a sumei de 120.000 euro, în

echivalent lei la momentul plății, cu titlu de daune morale cuvenite

defunctului.

A

menținut restul dispozițiilor din sentință.

A

respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta Ț.C. și de intervenientul I.E.,

în contra aceleiași sentințe.

În privința cererii

intitulată „precizarea cadrului juridic” prin care reclamanta și intervenientul

au invocat ca temei juridic al acțiunii civile prevederile art. 998 C. civ., art.

5 C.E.D.O., art. 20 din Constituția României și art. 504 C. proc. civ., Curtea a constatat că acestea intră sub incidența excepției inadmisibilității,

fundamentată pe prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia,

în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de

chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

Cererea introductivă

de instanță a fost exclusiv întemeiată din punct de vedere juridic pe

prevederile Legii nr. 221/2009, respectiv ale art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, lege specială în materia condamnărilor cu caracter politic

și a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Niciodată în fața

primei instanțe, în mod procedural, cu respectarea prevederilor art. 132 și art.

134 C. proc. civ., reclamanta și intervenientul nu și-au precizat cererea

introductivă de instanță, prin schimbarea cauzei juridice a acesteia respectiv,

prin indicarea ca temei juridic al cererilor lor, a prevederilor de drept comun

ale art. 998-999 C. civ., art. 5 C.E.D.O., art. 20 din Constituția României și art.

504 C. proc. civ., în loc de prevederile Legii speciale nr. 221/2009.

Pe cale de

consecință, Curtea a constatat că instanța de fond a fost legal învestită cu o

cerere de acordare a despăgubirilor întemeiată pe dispozițiile Legii speciale nr.

221/2009 astfel încât schimbarea cauzei juridice și a obiectului litigiului

pentru prima dată în calea de atac a apelului, prin invocarea unui alt temei

juridic al cererii, respectiv prevederile de drept comun ale art. 998-999 C.

civ., art. 5 C.E.D.O., art. 20 din Constituția României și art. 504 C. proc. civ., contravine dispozițiilor imperative ale art. 294 alin. (1) C. proc. civ., intrând

astfel sub incidența excepției inadmisibilității.

Curtea de

reținut că art.

5

alin. (1) lit. a), astfel cum a fost modificat și completat prin art. I pct. 1

din O.U.G. nr. 62/2010 - adică pct. 1-3 referitoare la plafonarea cuantumului

acestor despăgubiri -, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1354

din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, prin

care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată

direct de Avocatul Poporului și a constatat că dispozițiile art. I pct. 1 din O.U.G.

nr. 62/2010 - prin care se plafonează despăgubirile prevăzute de art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 - sunt neconstituționale, în raport cu criticile

formulate.

Prin

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. nr.  761 din 15 noiembrie 2010 și prin Decizia Curții Constituționale nr. 1360

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, s-a

admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice – D.G.F.P. Constanța și, în consecință, s-a

constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009,

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu

modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Din

interpretarea art. 147 din Constituția României cu art. 31 alin. (1) și (3) din

Legea nr. 47/1992 republicată, se desprinde cu evidență faptul că, pe de o

parte, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, nu doar în

cauza în care a fost invocată respectiva excepție de neconstituționalitate, iar

pe de altă parte că, acele dispoziții din legile și ordonanțele în vigoare,

constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval,

Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile Constituției.

Deciziile

Curții Constituționale pronunțate în cadrul soluționării excepțiilor de

neconstituționalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, în cadrul

procesului în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, ci sunt

general obligatorii, produc efecte absolute, opozabile erga omnes, în vederea

asigurării supremației Constituției, inclusiv pentru instanțele judecătorești

și au putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, ele au

efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa

în viitor.

De

altfel, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 169 din 02 noiembrie 1999,

publicată în M. Of. nr. 151 din 12 aprilie 2000 și prin Decizia nr. 186 din 18

noiembrie 1999

,

publicată în M. Of. nr. 213 din 16 mai 2000 a statuat obligativitatea

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, dar și

pentru celelalte persoane fizice sau juridice.

În speță,

în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție, nu au

fost puse de acord prevederile neconstituționale ale art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile constituționale, astfel încât textul

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-a încetat efectele

juridice.

Drept

urmare, în prezent nu există un temei juridic în legea specială, care să

fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza

Legii nr. 221/2009, având ca obiect acordarea de despăgubiri morale.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs

reclamanta

Ț.C.,

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice Cluj și intervenientul I.E.

Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice a criticat decizia invocând în drept

disp. art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În

dezvoltarea motivelor de recurs s-a susținut că în mod nelegal instanța a

menținut restul dispozițiilor sentinței, privind constatarea caracterului

politic al condamnării autorului reclamantei și intervenientului.

A arătat

recurentul, că părțile nu au interes în soluționarea acestui capăt de cerere,

întrucât în baza Decretului-lege nr. 118/1990, autorului și intervenientului li

s-a recunoscut calitatea de luptător în revoluția anticomunistă.

Deși

s-au invocat și disp. art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul nu a dezvoltat

argumente în a arăta în ce sens actul juridic dedus judecății a fost

interpretat greșit.

Reclamanta

Ț.C. și intervenientul I.E., au criticat decizia ca nelegală fără a indica

temeiul juridic al cererii de recurs.

În

dezvoltarea motivelor de recurs, care fac posibilă încadrarea acestora în disp.

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a invocat că în mod nelegal instanța a dispus

aplicarea deciziilor Curții Constituționale în faza procesuală a apelului,

fiind încălcat principiul neretroactivității legii.

Au

arătat recurenții că soluția instanței este greșită și sub aspectul cuantumului

despăgubirilor morale, dezvoltând argumente în susținerea cererii așa cum a

fost formulată la instanța de fond.

Au

solicitat recurenții soluționarea cauzei, conform precizării de acțiune depuse

în apel, respectiv pe noul temei juridic indicat în cererea depusă la 7

februarie 2011.

Recursurile

nu sunt fondate pentru următoarele considerente:

Prin deciziile nr. 1358

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

În situația acțiunilor

în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor intră sub incidența noului

act normativ.

Astfel,

intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare

în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în

conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite,

jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați

politic).

Nu este

însă vorba, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul

persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea

pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul

adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare,

cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera

că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din

Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamantă și intervenient, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi

considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin

urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții

Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat

că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că

trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei,

dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act

normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor

anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr.

12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789

din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a

deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv

la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Cum deciziile nr. 1358

și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la

data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 17 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a

afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie

2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că:

prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca

urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat

eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea,

nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de

lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul

normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai

în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Critica

formulată de către reclamantă și intervenient privind modul greșit de

determinare a cuantumului despăgubirilor, urmează a nu fi analizată, având în

vedere considerentele de mai sus.

În mod

legal și cu respectarea disp. art. 294 C. proc. civ., instanța a reținut că în

apel nu se poate soluționa litigiul pe o altă cauză juridică decât cea invocată

la instanța de fond.

Recursul

declarat de

Statul

Român prin Ministerul Finanțelor este nefondat.

Critica privind

greșita aplicare a legii, respectiv în aprecierea interesului în promovarea

acțiunii în constatarea caracterului politic al condamnării este o critică nou

invocată direct în recurs și care nu mai poate fi analizată fără încălcarea

principiului potrivit cu care o critică nu poate fi invocată omissio medio.

Deși recurentul a

invocat și disp. art. 304 pct. 8 C. proc. civ., motivele de recurs așa cum au

fost dezvoltate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se

referă la interpretarea greșită a vreunui act juridic dedus judecății.

Având în vedere

aceste considerente, urmează ca în baza disp. art. 312 C. proc. civ., a se

respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamanta Ț.C., de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj

și de intervenientul I.E. împotriva deciziei nr. 102/A din 17 februarie 2011

pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 februarie 2012.