ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 548/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 228 din 16 martie 2010 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. 3961/117/2009, s-a admis în parte acțiunea civilă precizată formulată de reclamanta Ț.C., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul procesual ales la sediul Direcției Generale a Finanțelor Publice a Județului Cluj. S-a admis în parte cererea de intervenție formulată de către intervenientul I.E., împotriva reclamantei și a pârâtului și, în consecință, s-a constatat de drept condamnare cu caracter politic condamnarea pronunțată prin sentința nr. 1042/1956 de către Tribunalul Militar al Regiunii a III – a Militară Cluj, în dosarul nr. 1181/1956, împotriva defunctului B.V.C, născut la data de 21 Iulie 1903, decedat la data de 16 Septembrie 1980. A fost obligat pârâtul să achite reclamantei și intervenientului, în calitate de succesori ai defunctului B.V.C.

suma de 120.000 euro, în echivalent lei la momentul plății, cu titlu de daune morale cuvenite defunctului. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că prin sentința penală nr. 1042/1956, pronunțată de Tribunalul Militar al Regiunii a III-a Militară Cluj, în dosarul nr. 1181/1956, tatăl reclamantei și bunicul intervenientului a fost condamnat la 8 ani detențiune grea cu confiscarea în întregime a averii pentru crimă prevăzută și pedepsită de art. 193 1 alin. (2) C. pen., computându-se detenția preventivă pentru acesta de la 26 iulie 1948, până la 26 iulie 1956, constatându-se astfel executată în întregime pedeapsa aplicată, urmând a fi pus în libertate conform dispozițiilor art. 320 alin. (2) C. proc.

pen. Având în vedere faptul că tatăl reclamantei a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 193 1 alin. (2) C. pen., tribunalul a constatat că aceasta este de drept o condamnare politică, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009. În consecință, instanța de fond a apreciat că reclamanta în calitate de fiică și intervenientul în calitate de nepot de fiică, conform actelor de stare civilă depuse sunt îndreptățiți la daune morale, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ, legiuitorul considerând că prejudiciul material suferit de condamnații politici este reparat prin acordarea drepturilor stabilite de Decretul - Lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

Instanța a avut în vedere că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu stabilește criteriile în cuantificarea daunelor, mărginindu-se doar la precizarea că acordarea unor despăgubiri pentru prejudicial moral se va realiza ținându-se cont de măsurile reparatorii acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990. Traumele morale ale fiecărui condamnat politic au fost generate, pe de o parte, de regimul de detenție inuman, iar pe de altă parte, de urmările acestei condamnări după executarea pedepsei, având consecințe atât în plan familial, material și social. În ceea ce privește regimul de detenție, este de notorietate faptul că toți condamnații politici au fost supuși unor măsuri inumane de anchetă, fiind loviți, maltratați psihic, ținuți în condiții mizerabile, atât din punct de vedere alimentar, cât și igienico-sanitar.

A mai precizat instanța de fond că martorii audiați în cauză, au arătat faptul că familia reclamantei trimitea pachete cu alimente neperisabile tatălui respectiv, slănină, făcând un efort deosebit pentru a procura aceste alimente, în vederea ușurării situației condamnatului. Consecințele arestării ca fiind deținut politic s-au repercutat asupra întregii familii, mama reclamantei fiind obligată să divorțeze de tatăl său pentru că altfel nu avea voie să obțină serviciu, a fost angajată sub nivelul pregătirii sale, fiind retribuită cu un salariu de mizerie în calitate de casieriță sau magazioneră, deși era absolventă de liceu. Totodată, din cauza veniturilor modeste, mama cu cele două fiice a fost nevoită să-și vândă o parte din bunurile pe care le deținea, pentru a obține banii necesari în vederea achiziționării de alimente, bucurându-se că au reușit să înstrăineze niște lucruri ca să își procure cartofii pentru o săptămână.

Reclamanta, deși elevă eminentă având media anuală aproape 10 nu a putut să-și termine cursurile liceului teoretic, fiind obligată să se înscrie la o școală medie tehnică de construcții civile și industriale, net inferioară liceului la care a fost înscrisă inițial sub aspectul pregătirii teoretice. Nu a putut să acceadă la învățământul universitar după absolvirea liceului, pentru că s-a descoperit că tatăl său a fost condamnat politic situație în care s-a angajat, însă în cele din urmă a reușit să absolve studiile superioare, respectiv facultatea de construcții. Chiar și după terminarea facultății a fost repartizată pe șantier, unde era noroiul mai mare, având funcții modeste neputând să avanseze.

După întoarcerea din detenție, tatăl reclamantei, deși absolvise Facultatea de Drept, a fost angajat ca muncitor sau tehnician la un depozit, lucrând în niște condiții mizerabile, respectiv afară, deși sănătatea îi era șubrezită. Datorită veniturilor materiale reduse, familia reclamantei era nevoită să mănânce la o cantină a săracilor care avea locația în zona Casei Matei, unde mai primeau câte un pachet pentru acasă din bună-voința personalului. Având în vedere cele ce preced, tribunalul a considerat că onoarea și demnitatea defunctului tată au fost lezate fără putință de tăgadă, producându-i-se de asemenea și suferință fizică, ca urmare a condițiilor de detenție.

Pentru toate aceste considerente, tribunalul pornind de la ideea că daunele morale nu pot avea un caracter pur simbolic, dar nici nu pot deveni o sursă de îmbogățire pentru victimă, trebuind să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-și ușura ori compensa în măsura posibilității suferințele sau neplăcerile pe care le-a îndurat, a acordat echivalentul în lei la data plății a sumei de 120.000 Euro, cu titlu de daune morale, cuvenite defunctului, admițând în parte pretențiile formulate. S-a avut în vedere și faptul că daunele morale constituie o compensație care poate fi, de multe ori, nu atât un efect al cuantumului sumei respective (deși nici acest aspect nu poate fi neglijat), cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută și acordată.

Cu toate că, în ședința publică din 29 septembrie 2009 la solicitarea instanței reclamanta a învederat faptul că toate pretențiile sale decurg din condamnarea tatălui său, pe parcursul judecății acesta s-a prevalat de propriile suferințe, însă tribunalul a apreciat că toate acestea au fost cauzate de condamnarea tatălui său, creând un prejudiciu moral acestuia, fiind pus în situația de a-și vedea familia săracă și chinuită de discriminările la care a fost supusă; cheltuieli de judecată nu au fost solicitate. Împotriva acestei sentințe reclamanta Ț.C. și intervenientul I.E. au declarat apel în termen legal, solicitând instanței admiterea acestuia, schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunilor așa cum au fost formulate, prin obligarea pârâtului la plata despăgubirilor morale în sumă de 240.000 euro.

În motivarea apelului, reclamanta și intervenientul au arătat că este adevărat că Legea nr. 221/2009 lasă la latitudinea instanței de judecată stabilirea cuantumului despăgubirilor, însă daunele morale acordate de prima instanță sunt insuficiente, având în vedere caracterul și natura detenției antecesorului părților, tratamentele inumane și degradante suportate de către acesta pe o perioadă îndelungată, în care a fost afectată și demnitatea persoanei sale. La acestea mai trebuie adăugat și efectele detenției nelegitime în planul carierei sale de avocat, întrucât după ieșirea din închisoare acesta nu a mai putut practica decât diverse munci necalificate, aspect de natură a marca definitiv persoana și familia antecesorului lor, aceștia fiind stigmatizați în raport cu morala socială specifică vremii.

Aceste aspecte nu au fost analizate temeinic de tribunal astfel încât apelanții nu înțeleg care au fost criteriile care au stat la baza acordării despăgubirilor în sumă de 120.000 euro, sumă care este simbolică și care nu reprezintă o reparație rezonabilă în comparație cu suferințele antecesorului și ale familiei din perioada detenției și după eliberarea acestuia din închisoare. Împotriva aceleiași sentințe, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a declarat apel, în termen legal, solicitând instanței admiterea acestuia. schimbarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii. În motivarea apelului, pârâtul a arătat că instanța de fond nu a menționat în nici un fel modalitatea în care a realizat cuantificarea daunelor morale, limitându-se să facă aprecieri pur subiective, imposibil de controlat judiciar, supraevaluând astfel prejudiciul acordat reclamantei și intervenientului.

Raționamentul tribunalului în privința acordării despăgubirilor nu are la bază un suport probator temeinic și nu este în acord cu practica judiciară. La pronunțarea hotărârii atacate, instanța de fond și-a întemeiat motivarea doar pe prezumții, reținute cu nesocotirea dispozițiilor art. 1203 C. civ. În realitate, pentru a trage concluzii în legătură cu situația reclamantei, s-au reținut împrejurări care nu se află într-o legătură de cauzalitate cu fapta ilicită pentru a se angaja răspunderea civilă. Prezumția trasă în legătură cu deteriorarea condițiilor de viață ale reclamantei, dedusă din lipsirea de libertate a tatălui său, este lipsită de fundament în condițiile în care nu este dovedit raportul de cauzalitate și că în aceea epocă condiții similare de viață aveau și cei a căror părinți nu erau privați de libertate.

Regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate, ceea ce nu s-a respectat prin sentința apelată. Prima instanță nu a ținut cont la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale acordate de măsurile reparatorii recunoscute reclamantei și antecesorului acesteia prin deciziile emise de Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, în baza O.U.G. nr. 214/1999. Reclamanta intimată și intervenientul intimat, prin întâmpinare la apelul pârâtului, au solicitat respingerea acestuia ca nefondat întrucât argumentele folosite sunt de rea-credință și denotă o superficială cunoaștere a legilor și a practicii judiciare.

Ulterior, prin cererea înregistrată la data de 10 noiembrie 2010, pârâtul apelant a completat motivele de apel, învederând instanței că prin O.U.G. nr. 62/2010, legiuitorul a înțeles să stabilească o limită maximă a despăgubirilor bănești care pot fi acordate de către instanțele judecătorești în cazul în care acestea constată incidența dispozițiile Legii nr. 221/2009, astfel încât potrivit acestui act normativ, limitele maxime ale despăgubirilor de care pot beneficia intimații sunt de 5.000 euro pentru reclamantă și 2.500 euro pentru intervenient. În ședința publică din 11 noiembrie 2010, Curtea a pus în discuția părților faptul că prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra unor excepții de neconstituționalitate care vizează anumite dispoziții ale Legii nr. 221/2009, astfel cum aceste au fost modificate prin O.U.G.

nr. 62/2010. Reclamanta Ț.C. și intervenientul I.E. au arătat că decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale este în contradicție cu decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale, motiv pentru care lasă la aprecierea instanței judecătorești stabilirea cuantumului bănesc al daunelor morale. Prin înscrisul intitulat „concluzii scrise” înregistrat la data de 08 octombrie 2010, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a arătat că în condițiile stabilite de art. 31 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (1) și alin. (4) din Constituție, decizia prin care este declarată neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și general obligatorie, opozabilă erga omnes inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

Prin urmare, în prezent nu mai există un temei juridic pentru acordarea daunelor morale a măsurii reparatorii de către pârât, astfel încât se impune respingerea apelului reclamantei și intervenientului. În ședința publică din 17 februarie 2011, reclamanta apelantă și intervenientul apelant au depus o cerere intitulată „precizarea cadrului juridic” prin care au invocat ca temei juridic al acțiunii prevederile art. 998 C. civ., art. 5 C.E.D.O., art. 20 din Constituția României și art. 504 C. proc. civ., astfel încât nu se mai poate vorbi de inadmisibilitatea acțiunii, respectiv a apelului.

Prin înscrisul intitulat „concluzii scrise” depus la același termen de judecată, reclamanta apelantă și intervenientul apelant au arătat că în cazul în care instanța nu va accepta punctul lor de vedere să admită doar în parte apelul pârâtului numai cu privire la daunele morale, dar să mențină sentința primei instanței cu privire la restul capetelor de cerere întrucât art. 1 și art. 2 din Legea nr. 221/2009 nu au fost declarate neconstituționale.

Prin decizia civilă nr. 102/A din 17 februarie 2011 Curtea de Apel Cluj, secția civilă, pentru litigii de muncă și asigurări sociale, minori și de familie a admis în parte apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Jud. Cluj împotriva sentinței civile nr. 228 din 16 martie 2010 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. 3961/117/2009, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins petitul privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale și, în consecință, a înlăturat din sentință dispoziția referitoare la obligarea pârâtului la plata către reclamanta Ț.C. și către intervenientul I.E. a sumei de 120.000 euro, în echivalent lei la momentul plății, cu titlu de daune morale cuvenite defunctului.

A menținut restul dispozițiilor din sentință. A respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta Ț.C. și de intervenientul I.E., în contra aceleiași sentințe. În privința cererii intitulată „precizarea cadrului juridic” prin care reclamanta și intervenientul au invocat ca temei juridic al acțiunii civile prevederile art. 998 C. civ., art. 5 C.E.D.O., art. 20 din Constituția României și art. 504 C. proc. civ., Curtea a constatat că acestea intră sub incidența excepției inadmisibilității, fundamentată pe prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia, în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

Cererea introductivă de instanță a fost exclusiv întemeiată din punct de vedere juridic pe prevederile Legii nr. 221/2009, respectiv ale art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, lege specială în materia condamnărilor cu caracter politic și a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Niciodată în fața primei instanțe, în mod procedural, cu respectarea prevederilor art. 132 și art. 134 C. proc. civ., reclamanta și intervenientul nu și-au precizat cererea introductivă de instanță, prin schimbarea cauzei juridice a acesteia respectiv, prin indicarea ca temei juridic al cererilor lor, a prevederilor de drept comun ale art. 998-999 C. civ., art. 5 C.E.D.O., art. 20 din Constituția României și art. 504 C. proc.

civ., în loc de prevederile Legii speciale nr. 221/2009. Pe cale de consecință, Curtea a constatat că instanța de fond a fost legal învestită cu o cerere de acordare a despăgubirilor întemeiată pe dispozițiile Legii speciale nr. 221/2009 astfel încât schimbarea cauzei juridice și a obiectului litigiului pentru prima dată în calea de atac a apelului, prin invocarea unui alt temei juridic al cererii, respectiv prevederile de drept comun ale art. 998-999 C. civ., art. 5 C.E.D.O., art. 20 din Constituția României și art. 504 C. proc. civ., contravine dispozițiilor imperative ale art. 294 alin. (1) C. proc. civ., intrând astfel sub incidența excepției inadmisibilității. Curtea de reținut că art. 5 alin. (1) lit. a), astfel cum a fost modificat și completat prin art. I pct. 1 din O.U.G.

nr. 62/2010 - adică pct. 1-3 referitoare la plafonarea cuantumului acestor despăgubiri -, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată direct de Avocatul Poporului și a constatat că dispozițiile art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 - prin care se plafonează despăgubirile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - sunt neconstituționale, în raport cu criticile formulate. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 și prin Decizia Curții Constituționale nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010, s-a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice – D.G.F.P. Constanța și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Din interpretarea art. 147 din Constituția României cu art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, se desprinde cu evidență faptul că, pe de o parte, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, nu doar în cauza în care a fost invocată respectiva excepție de neconstituționalitate, iar pe de altă parte că, acele dispoziții din legile și ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Deciziile Curții Constituționale pronunțate în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, în cadrul procesului în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, ci sunt general obligatorii, produc efecte absolute, opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremației Constituției, inclusiv pentru instanțele judecătorești și au putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, ele au efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor. De altfel, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 169 din 02 noiembrie 1999, publicată în M. Of. nr. 151 din 12 aprilie 2000 și prin Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999 , publicată în M. Of.

nr. 213 din 16 mai 2000 a statuat obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, dar și pentru celelalte persoane fizice sau juridice. În speță, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție, nu au fost puse de acord prevederile neconstituționale ale art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile constituționale, astfel încât textul art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-a încetat efectele juridice. Drept urmare, în prezent nu există un temei juridic în legea specială, care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza Legii nr. 221/2009, având ca obiect acordarea de despăgubiri morale.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanta Ț.C., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj și intervenientul I.E. Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a criticat decizia invocând în drept disp. art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susținut că în mod nelegal instanța a menținut restul dispozițiilor sentinței, privind constatarea caracterului politic al condamnării autorului reclamantei și intervenientului. A arătat recurentul, că părțile nu au interes în soluționarea acestui capăt de cerere, întrucât în baza Decretului-lege nr. 118/1990, autorului și intervenientului li s-a recunoscut calitatea de luptător în revoluția anticomunistă.

Deși s-au invocat și disp. art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul nu a dezvoltat argumente în a arăta în ce sens actul juridic dedus judecății a fost interpretat greșit. Reclamanta Ț.C. și intervenientul I.E., au criticat decizia ca nelegală fără a indica temeiul juridic al cererii de recurs. În dezvoltarea motivelor de recurs, care fac posibilă încadrarea acestora în disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a invocat că în mod nelegal instanța a dispus aplicarea deciziilor Curții Constituționale în faza procesuală a apelului, fiind încălcat principiul neretroactivității legii. Au arătat recurenții că soluția instanței este greșită și sub aspectul cuantumului despăgubirilor morale, dezvoltând argumente în susținerea cererii așa cum a fost formulată la instanța de fond.

Au solicitat recurenții soluționarea cauzei, conform precizării de acțiune depuse în apel, respectiv pe noul temei juridic indicat în cererea depusă la 7 februarie 2011. Recursurile nu sunt fondate pentru următoarele considerente: Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. În situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor intră sub incidența noului act normativ. Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamantă și intervenient, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 17 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Critica formulată de către reclamantă și intervenient privind modul greșit de determinare a cuantumului despăgubirilor, urmează a nu fi analizată, având în vedere considerentele de mai sus. În mod legal și cu respectarea disp. art. 294 C. proc. civ., instanța a reținut că în apel nu se poate soluționa litigiul pe o altă cauză juridică decât cea invocată la instanța de fond.

Recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor este nefondat. Critica privind greșita aplicare a legii, respectiv în aprecierea interesului în promovarea acțiunii în constatarea caracterului politic al condamnării este o critică nou invocată direct în recurs și care nu mai poate fi analizată fără încălcarea principiului potrivit cu care o critică nu poate fi invocată omissio medio. Deși recurentul a invocat și disp. art. 304 pct. 8 C. proc. civ., motivele de recurs așa cum au fost dezvoltate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greșită a vreunui act juridic dedus judecății. Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza disp.

art. 312 C. proc. civ., a se respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta Ț.C., de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj și de intervenientul I.E. împotriva deciziei nr. 102/A din 17 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie 2012.