ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3507/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin sentința arbitrală nr. 218 din 4 noiembrie 2010 pronunțată de tribunalul arbitral constituit în cadrul CURȚII DE ARBITRAJ COMERCIAL INTERNAȚIONAL DE PE LÂNGĂ CAMERA DE COMERȚ ȘI INDUSTRIE A ROMÂNIEI, s-a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată formulată de reclamanta SC O.R. SA prin administrator judiciar Activ Lichidator IPURL împotriva pârâtei A.D.S., s-a constatat nulitatea absolută a actului de reziliere nr. 31715 din 13 octombrie 2008, s-au repus părțile în situația anterioară emiterii actului de reziliere nr. 31715 din 13 octombrie 2008; a constatat că reclamanta a efectuat investiții în proporție de 89% în valoare de 3.144.022 dolari SUA din valoarea totală a perioadei contractate și s-a constatat că reclamanta nu datorează suma de 1.671.896,45 lei reprezentând penalități de întârziere pentru nerealizarea investițiilor.

Împotriva acestei sentințe arbitrale, pârâta în temeiul dispozițiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ. a formulat acțiune în anulare. În justificarea demersului său judiciar reclamanta precizează că tribunalul arbitral a încălcat dispozițiile art. 969 C. civ. și alte dispoziții legale imperative în vigoare, nu a analizat corect materialul probator administrat în cauză, că a interpretat greșit clauzele contractuale constatând că penalitățile pentru anii investiționali 2003 – 2005 erau prescrise când, în realitate, potrivit art. 121 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 termenul de prescripție era de 5 ani, că reclamanta nu a realizat programul investițional la care s-a angajat și că, raportul de expertiză a prezentat concluzii nefundamentate.

Intimata legal citată a formulat întâmpinare prin care argumentat în fapt și în drept a solicitat respingerea acțiunii în anulare ca nefondată. Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia nr. 44 din 18 aprilie 2011 verificând legalitatea lucrărilor dosarului arbitral prin prisma dispozițiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ., a constatat că acțiunea în anulare este neîntemeiată față de faptul că singura referire a reclamantei vizează dispozițiile art. 969 C. civ. care reglementează principiul de drept al forței obligatorii a contractului, legal încheiat, între părțile contractante. A mai reținut instanța de anulare că, referitor la termenul de prescripție, tribunalul arbitral nu a stabilit prescrierea vreunui drept al A.D.S., ci doar a apreciat că acest aspect nefiind invocat de către pârâtă nu se putea pronunța asupra lui cu titlu de excepție.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs AGENȚIA DOMENIULUI STATULUI BUCUREȘTI, solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii în anulare. Recurenta își subsumează criticile motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aducând în susținere următoarea argumentație: În temeiul dispozițiilor legale ce reglementează activitatea A.D.S., respectiv Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului și H.G.

nr. 626/2001 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001, cu modificările și completările ulterioare, între părți a fost încheiat contractul de concesiune nr. 65 din 21 noiembrie 2002 având ca obiect transmiterea dreptului și obligației de exploatare a terenului cu destinație agricolă în suprafață totală de 104 ha din care: arabil - 93 ha, pășuni - 8 ha și livezi - 3 ha, aflat in perimetrul localității Oradea, jud. Bihor, pentru o perioadă de 49 de ani, în schimbul unei redevențe stabilită în conformitate cu capitolul 4: cuantumul redevenței este echivalentul în lei a 1150 kg grâu STAS 813/68/ha anual, la care se adaugă, în momentul plății TVA-ul aferent fiecărei tranșe de plată.

Prin contractul încheiat, părțile au convenit și transmiterea dreptului de exploatare și a obligației de întreținere a suprafeței de 51,49 ha teren neagricol din care: drumuri tehnologice și de exploatare agricolă 8 ha, construcții și instalații zootehnice - 37 ha, terenuri neproductive care pot fi amenajate și folosite pentru producție agricolă - 2,95 ha și ape bălți - 3,54 ha, pentru care nu se datorează redevență, stabilind de comun acord ca în schimbul transmiterii drepturilor și obligațiilor prevăzute la art. 2.1, concesionarul să plătească redevență in cuantumul cuprins în art. 4. astfel: redevență se datorează de la data predării - preluării terenului ce face obiectul contractului și se achită, așa cum s-a stipulat la art. 5.3, în tranșe trimestriale, termenele scadente fiind: - 15 ianuarie 10%; - 15 aprilie-10%; - 15 iulie-25%; - 15 decembrie - 55%.

În conformitate cu art. 5.13 „neplata redevenței în termen de 30 de zile de la scadentă, din culpa exclusiva a Concesionarului permite Concedentului să procedeze în mod unilateral la rezilierea de plin drept a contractului de concesiune, după notificarea prealabilă adresată Concesionarului.” Având în vedere că la momentul emiterii notificării de reziliere nr. 31715 din 13 octombrie 2008 debitoarea figura în evidențele noastre cu un debit în valoare totală de 23.867,28 lei din care 18.867,28 lei reprezintă redevență, 4.976,43 lei penalități de întârziere, la care se adăugă suma de 1.648.052,74 lei reprezentând penalități de întârziere pentru neefectuarea investițiilor la care aceasta s-a obligat prin contractul încheiat intre părți, s-a emis actul de reziliere nr. 31.715 din data de 13 octombrie 2008 în conformitate cu prevederile contractului de concesiune nr. 65 din 21 noiembrie 2002. Cu privire la suma de 10.000 lei achitată de către debitoare recurenta precizează că această plată a fost efectuată la data de 24 septembrie 2009, fiind înregistrată în conturile sale la data de 27 octombrie 2008, având 30 de zile de întârziere.

De asemenea, având in vedere că plata a fost făcută de către o altă societate, respectiv de către SC L.D. SRL, nu s-a putut identifica în termen util pentru care societate s-a efectuat această plata. Având în vedere că debitoarea a efectuat o plată la data de 23 octombrie 2008 prin care a achitat suma de 8.868 lei, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. 14.403/2008, la mai mult de 30 de zile de la momentul redactării notificării a cărei anulare se cere în prezentul litigiu, acest moment fiind ulterior celui la care suma a devenit scadenta, este evident ca in mod corect s-a făcut aplicarea prevederilor art. 5.13. întrucât debitoarea nu și-a executat obligațiile asumate prin contractul încheiat între părți, achitând redevența cu mult după data scadentă.

- Concluzionează recurenta în sensul că debitoarea se află în culpă, decizia și comunicarea rezilierii contractului sunt întemeiate, fiind făcute în perfectă concordanță cu prevederile contractuale. - Cu privire la penalitățile de întârziere datorate pentru nercalizarea investițiilor recurenta arată că, potrivit clauzelor contractuale exprese - art. 7.1.16. referitor la „Investiții pentru dezvoltarea exploatației - Concesionarul s-a obligat să realizeze investiții pentru dezvoltarea exploatației în echivalentul în lei a 3.540.300 dolari SUA, eșalonate pe o perioadă de 10 ani, pe obiective investiționale, conform anexei parte integrantă la contract”.

Reclamanta nu a efectuat aceste investiții, fapt comunicat prin adresa nr. 26.049 din 16 iunie 2008 prin care se arată acesteia că pentru anii investiționali 2003-2004 si 2004-2005, documentele privind aceste investiții nu corespund cu obiectivele convenite de către părțile obiectul prevederilor contractuale, cum ar fi : - facturi de reparații auto, vulcanizare, reglare direcție, etc.; - facturi de transport persoane, cursă; - facturi cămin nefamiliști; - facturi de telefonie mobilă și fixă, etc. Susținerile reclamantei cu privire la faptul că investițiile convenite au fost realizate în proporție de 89% nu au nici un fel de temei, motiv pentru care recurenta a făcut aplicarea celor stipulate în contractul de concesiune încheiat la data de 21 noiembrie 2002 și a aplicat penalități debitoarei pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale asumate, penalități ce au fost calculate riguros.

Sub acest aspect recurenta – concluzionează că era îndreptățită, în conformitate cu art. 8.8, să pretindă eliberarea unei scrisori de garanție bancară, întrucât conform articolului menționat mai sus, „valoarea investițiilor anuale minime obligatorii, asumate de către concesionar prin oferta sa tehnică și financiară fermă, definitivă și irevocabilă va fi garantata în mod obligatoriu, anual, în favoarea concedentului, prin prezentarea unei scrisori de garanție bancară emisă la o valoare identică celei a investiției anuale”. La punctul B din 11.3.1.1 din considerente, instanța arbitrală a reținut greșit ca în conținutul adresei de reziliere nr. 31715/13/10.2008, nu este stipulat, la fiecare scadenta a plații, pactul comisoriu stipulat in contract, cu încălcarea art. 970 alin. (1) C. civ.

În ceea ce privește susținerea reclamantei si reținută de instanța privitoare la obligația de plata asupra sumei de 17.978,37 lei, reprezentând redevența aferentă trimestrului IV pentru anul 2008, recurenta precizează că la data notificării de reziliere redevența a fost calculata doar pana la aceasta data, iar factura cuprinzând suma de plată trebuia achitată până la data de 15 decembrie 2008, când intervenea termenul scadent, penalitățile fiind calculate de la data de 16 decembrie 2008 și referitor la exonerarea la plata redevenței, pentru anul agricol 2008-2009, menționează că în baza contractului de concesiune nr. 65 din 21 noiembrie 2002, nu se mai percepe redevența de la data rezilierii acestuia, respectiv 13 octombrie 2008. Rezilierea contractului de concesiune nr. 65 din 21 noiembrie 2002, a intervenit în special datorită neefectuării programului investițional conform acestui contract.

Potrivit datelor furnizate de direcția de specialitate, cu atribuții în urmărirea contractelor de concesiune perfectate de recurentă cu partenerii săi contractuali, investițiile pe care societatea le-a prezentat, în decursul derulării relației contractuale, nu au fost in conformitate cu obiectivele asumate prin anexa 1 la contract, astfel încât pentru nerespectarea obligațiilor contractuale asumate ADS a procedat la rezilierea contractului de concesiune, potrivit celor expres stipulate contractual, la art.7.1.23, prevederi coroborate si cu cele din cadrul Capitolului 9 Încetarea Contractului.

Referitor la susținerile reclamantei și menținute de instanță, conform cărora ar fi efectuat investițiile asumate în procent de 89%, recurenta arată că aceste susțineri nu sunt întemeiate, se arată că întrucât, în conformitate cu anexa 1 la contractul de concesiune nr. 65/21 noiembrie 2002, reclamanta nu si-a efectuat investițiile asumate, si ca documentele privind acestea, prezentate de societate nu corespund cu obiectivele convenite de către părți. Se arată că documentele trimise de reclamanta privind investițiile efectuate nu au făcut obiectul prevederilor contractuale, societatea fiind în cunoștință de cauză de aceste fapte, primind notificări prin care i se comunicau ce trebuie sa conțină dosarul de investiții, în înțelesul termenilor contractuali.

Referitor la afirmațiile reclamantei că scrisoarea de garanție bancară nu mai era necesară și utilă, în condițiile în care investițiile au fost realizate, recurenta precizează că, în opinia sa, că investițiile trebuie garantate in mod obligatoriu, anual, in favoarea Concendentului, deci, trebuiau garantate chiar dacă urmau să fie efectuate integral. Concluziile expertului nu sunt fundamentate având în vedere faptul că expertul agricol a luat în calcul și documente reprezentând cheltuieli directe, neînregistrate de către S.C. O.R. S.A. în contabilitate la capitolul investiții cum ar fi: facturi pentru reparații auto, facturi vulcanizare, facturi reglare direcție, facturi de transport persoane, cursa, facturi cămine nefamiliști, facturi de telefonie mobilă, fixă.

În ceea ce privește capătul de cerere prin care să se constate că reclamanta nu datorează suma de 1.671.896,45 lei, penalități de întârziere, în considerentele sale instanța la punctul 11.7.1 retine că la nivel principial, aplicarea clauzei penale presupune și lipsa culpei beneficiarului acesteia cu privire la executarea obligațiilor partenerului contractual, fără a avea probe în susținere. Instanța arbitrală, trebuia în mod imperativ in baza principiului dreptului la apărare trebuia sa dispună refacerea expertizelor dispuse sau după cum am cerut in concluziile orale, sa judece cauza doar pe baza probelor depuse la dosar. În final recurenta precizează că, după câteva amânări de pronunțare si o repunere pe rol, instanța a constatat că recurenta nu a pus concluzii scrise și a admis în parte acțiunea, având drept fundament doar o construcție juridică a teoriei contractuale și două rapoarte de expertiză tehnică judiciară nelegale.

Înalta Curte examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta. Examinând cu prioritate motivul de ordine publică invocat astăzi în ședința de judecată, Înalta Curte constată că acesta nu poate fi primit, întrucât recurenta nu justifică un interes personal, nearătând în ce constă vătămarea pe care a suferit-o prin pretinsa nelegală citare a intimatei în față instanței de anulare. În ceea ce privește motivele invocate inițial, în cererea de recurs, în exercitarea controlului de legalitate, Înalta Curte va avea în vedere numai criticile de nelegalitate aduse sentinței atacate, nu pe cele ce vizează atitudinea contractuală a intimatei – pârâte și cele referitoare la hotărârea tribunalului arbitral care exced, în raport de art. 299 alin. (1) C. proc.

civ., prezentul cadru procesual. Acțiunea în anulare constituie o cale de control judecătoresc, asupra hotărârii arbitrale cu două obiective bine determinate și anume verificarea conformității hotărârii arbitrale cu convenția arbitrală precum și respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil astfel cum ele sunt enunțate de art. 358 C. proc. civ., niciunul dintre motivele reglementate de art. 364 C. proc. civ. neprivind controlul legalității și temeiniciei hotărârii arbitrale, această cale procedurală nefiind una cu caracter devolutiv. Criticile aduse sentinței recurate vizează interpretarea greșită de către instanța de anulare a clauzelor contractuale, a materialului probatoriu, reproșându-i-se acesteia și reținerea unei situații de fapt ce nu corespunde realității.

Deși își întemeiază criticile, în drept, pe prevederile art. 304 punctul 9 C. proc. civ., recurenta – pârâtă reiterează, de fapt, în întregime argumentele aduse în susținerea acțiunii în anulare, neindicând în ce constă nelegalitatea sentinței recurate care a examinat hotărârea arbitrală din perspectiva incidenței motivelor de anulare prevăzute de art. 364 lit. i) C. proc. civ., tinzând astfel la o nouă judecată de fond a acțiunii în anulare. Din interpretarea prevederilor cuprinse în art. 364 lit. a)- i) C. proc. civ..

rezultă că acest text consacră acțiunea în anulare ca fiind singura cale de desființare a unei hotărâri arbitrale pentru motivele pe care le prevede imperativ și limitativ, respectiv pentru încălcarea ordinii publice, a bunelor moravuri ori a unor dispoziții imperative ale legii, aspect corect reținut de prima instanță de control judecătoresc, care a apreciat, cu justețe, că această cale procedurală nu este una devolutivă, situație în care criticile formulate de recurenta - pârâtă, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu se justifică. Este de observat că. în fundamentarea criticii ce vizează incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta - pârâtă Agenția Domeniilor Statului București a susținut aplicabilitatea.

în speță, a dispozițiilor art. 364 alin. (1) lit. i) C. proc. civ., pentru încălcarea dispozițiilor art. 969 C. civ. de către instanța de fond și prin interpretarea greșită a clauzelor contractuale cuprinse în contractul de cesiune nr. 65 din 21 noiembrie 2002 încheiat între AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI și SC O.R. SA. Or, dispozițiile art. 969 C. civ. și a tuturor principiilor care se aplică în cazul executării contractelor de drept privat nu sunt de natura celor ocrotite de textul de lege arătat, pentru a putea duce la admiterea recursului și desființarea hotărârii arbitrale, așa cum legal sa reținut. Cum recurenta nu a produs dovezi din care să rezulte că terenul ce formează obiectul contractului de concesiune se află în proprietatea publică a statului, evocatele prevederi ale Codului civil, referitoare la efectele convențiilor și la interpretarea acestora, nu constituie norme imperative, în sensul revăzut de legiuitor prin art. 364 lit. i) C. proc.

civ., precitat, spre a induce, în situația dovedirii încălcării lor, incidența acestui text legal. În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat. Pentru aceste considerente, constatând că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precitat, invocat de recurenta – pârâtă, nu-și găsește aplicare, Înalta Curte apreciază recursul formulat de această parte în cauză ca fiind nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenta – pârâtă AGENȚIA DOMENIULUI STATULUI BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 44 din 18 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2011.