ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3507/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3507/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentința

arbitrală nr. 218 din 4 noiembrie 2010 pronunțată de tribunalul arbitral

constituit în cadrul CURȚII DE ARBITRAJ COMERCIAL INTERNAȚIONAL DE PE

LÂNGĂ CAMERA DE COMERȚ ȘI INDUSTRIE A ROMÂNIEI, s-a admis în parte

acțiunea, astfel cum a fost precizată formulată de reclamanta SC O.R. SA prin

administrator judiciar Activ Lichidator IPURL împotriva pârâtei A.D.S., s-a

constatat nulitatea absolută a actului de reziliere nr. 31715 din 13 octombrie 2008,

s-au repus părțile în situația anterioară emiterii actului de reziliere nr.

31715 din 13 octombrie 2008; a constatat că reclamanta a efectuat investiții în

proporție de 89% în valoare de 3.144.022 dolari SUA din valoarea totală a

perioadei contractate și s-a constatat că reclamanta nu datorează suma de

1.671.896,45 lei reprezentând penalități de întârziere pentru nerealizarea

investițiilor.

Împotriva acestei

sentințe arbitrale, pârâta în temeiul dispozițiilor art. 364 lit. i) C. proc.

civ. a formulat acțiune în anulare.

În justificarea

demersului său judiciar reclamanta precizează că tribunalul arbitral a încălcat

dispozițiile art. 969 C. civ. și alte dispoziții legale imperative în vigoare,

nu a analizat corect materialul probator administrat în cauză, că a interpretat

greșit clauzele contractuale constatând că penalitățile pentru anii

investiționali 2003 – 2005 erau prescrise când, în realitate, potrivit art. 121

alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 termenul de prescripție era de 5 ani, că

reclamanta nu a realizat programul investițional la care s-a angajat și că,

raportul de expertiză a prezentat concluzii nefundamentate.

Intimata legal citată

a formulat întâmpinare prin care argumentat în fapt și în drept a solicitat

respingerea acțiunii în anulare ca nefondată.

Curtea de Apel București,

secția a V-a comercială, prin decizia nr. 44 din 18 aprilie 2011 verificând

legalitatea lucrărilor dosarului arbitral prin prisma dispozițiilor art. 364

lit. i) C. proc. civ., a constatat că acțiunea în anulare este neîntemeiată față

de faptul că singura referire a reclamantei vizează dispozițiile art. 969 C.

civ. care reglementează principiul de drept al forței obligatorii a

contractului, legal încheiat, între părțile contractante.

A mai reținut instanța

de anulare că, referitor la termenul de prescripție, tribunalul arbitral nu a

stabilit prescrierea vreunui drept al A.D.S., ci doar a apreciat că acest

aspect nefiind invocat de către pârâtă nu se putea pronunța asupra lui cu titlu

de excepție.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs AGENȚIA DOMENIULUI STATULUI BUCUREȘTI, solicitând

admiterea acestuia, modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii

în anulare.

Recurenta își

subsumează criticile motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., aducând în susținere următoarea argumentație:

În

temeiul dispozițiilor

legale ce reglementează activitatea A.D.S., respectiv Legea nr. 268/2001 privind

privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri cu

destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului și H.G. nr. 626/2001

privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001, cu

modificările și completările ulterioare, între părți a fost încheiat contractul

de concesiune nr. 65 din 21 noiembrie 2002 având ca obiect transmiterea

dreptului și obligației de exploatare a terenului cu destinație agricolă în

suprafață totală de 104 ha din care: arabil - 93 ha, pășuni - 8 ha și livezi - 3 ha, aflat in perimetrul localității Oradea, jud. Bihor, pentru o

perioadă de 49 de ani, în schimbul unei redevențe stabilită în conformitate cu

capitolul 4: cuantumul redevenței este echivalentul în lei a 1150 kg grâu STAS 813/68/ha anual, la care se adaugă, în momentul plății TVA-ul aferent fiecărei

tranșe de plată.

Prin contractul

încheiat, părțile au convenit și transmiterea dreptului de exploatare și a

obligației de întreținere a suprafeței de 51,49 ha teren neagricol din care: drumuri tehnologice și de exploatare agricolă 8 ha, construcții și instalații zootehnice - 37 ha, terenuri neproductive care pot fi amenajate și

folosite pentru producție agricolă - 2,95 ha și ape bălți - 3,54 ha, pentru care nu se datorează redevență, stabilind de comun acord ca în schimbul

transmiterii drepturilor și obligațiilor prevăzute la art. 2.1, concesionarul

să plătească redevență in cuantumul cuprins în art. 4. astfel: redevență se

datorează de la data predării - preluării terenului ce face obiectul contractului

și se achită, așa cum s-a stipulat la art. 5.3, în tranșe trimestriale,

termenele scadente fiind: - 15 ianuarie 10%; - 15 aprilie-10%; - 15 iulie-25%;

- 15 decembrie - 55%.

În conformitate cu

art. 5.13 „neplata redevenței în termen de 30 de zile de la scadentă, din culpa

exclusiva a Concesionarului permite Concedentului să procedeze în mod

unilateral la rezilierea de plin drept a contractului de concesiune, după

notificarea prealabilă adresată Concesionarului.”

Având în vedere că la

momentul emiterii notificării de reziliere nr. 31715 din 13 octombrie 2008

debitoarea figura în evidențele noastre cu un debit în valoare totală de 23.867,28

lei din care 18.867,28 lei reprezintă redevență, 4.976,43 lei penalități de

întârziere, la care se adăugă suma de 1.648.052,74 lei reprezentând penalități

de întârziere pentru neefectuarea investițiilor la care aceasta s-a obligat

prin contractul încheiat intre părți, s-a emis actul de reziliere nr. 31.715

din data de 13 octombrie 2008 în conformitate cu prevederile contractului de

concesiune nr. 65 din 21 noiembrie 2002.

Cu privire la suma de

10.000 lei achitată de către debitoare recurenta precizează că această plată a

fost efectuată la data de 24 septembrie 2009, fiind înregistrată în conturile sale

la data de 27 octombrie 2008, având 30 de zile de întârziere. De asemenea,

având in vedere că plata a fost făcută de către o altă societate, respectiv de

către SC L.D. SRL, nu s-a putut identifica în termen util pentru care societate

s-a efectuat această plata.

Având în vedere că

debitoarea a efectuat o plată la data de 23 octombrie 2008 prin care a achitat

suma de 8.868 lei, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. 14.403/2008,

la mai mult de 30 de zile de la momentul redactării notificării a cărei anulare

se cere în prezentul litigiu, acest moment fiind ulterior celui la care suma a

devenit scadenta, este evident ca in mod corect s-a făcut aplicarea

prevederilor art. 5.13. întrucât debitoarea nu și-a executat obligațiile

asumate prin contractul încheiat între părți, achitând redevența cu mult după

data scadentă.

- Concluzionează recurenta

în sensul că debitoarea se află în culpă, decizia și comunicarea rezilierii

contractului sunt întemeiate, fiind făcute în perfectă concordanță cu

prevederile contractuale.

- Cu privire la

penalitățile de întârziere datorate pentru nercalizarea investițiilor recurenta

arată că, potrivit clauzelor contractuale exprese - art. 7.1.16. referitor la

„Investiții pentru dezvoltarea exploatației - Concesionarul s-a obligat să

realizeze investiții pentru dezvoltarea exploatației în echivalentul în lei a

3.540.300 dolari SUA, eșalonate pe o perioadă de 10 ani, pe obiective investiționale,

conform anexei parte integrantă la contract”.

Reclamanta

nu a efectuat aceste investiții, fapt comunicat prin adresa nr.

26.049 din 16 iunie 2008

prin care se arată acesteia că pentru anii investiționali 2003-2004 si

2004-2005, documentele privind aceste investiții nu corespund cu obiectivele

convenite de către părțile obiectul prevederilor contractuale, cum ar fi :

- facturi de

reparații auto, vulcanizare, reglare direcție, etc.;

- facturi de transport

persoane, cursă;

- facturi cămin nefamiliști;

- facturi de

telefonie mobilă și fixă, etc.

Susținerile

reclamantei cu privire la faptul că investițiile convenite au fost realizate în

proporție de 89% nu au nici un fel de temei, motiv pentru care recurenta a

făcut aplicarea celor stipulate în contractul de concesiune încheiat la data de

21 noiembrie 2002 și a aplicat penalități debitoarei pentru neîndeplinirea

obligațiilor contractuale asumate, penalități ce au fost calculate riguros.

Sub acest aspect

recurenta – concluzionează că era îndreptățită, în conformitate cu art. 8.8, să

pretindă eliberarea unei scrisori de garanție bancară, întrucât conform

articolului menționat mai sus, „valoarea investițiilor anuale minime

obligatorii, asumate de către concesionar prin oferta sa tehnică și financiară

fermă, definitivă și irevocabilă va fi garantata în mod obligatoriu, anual, în

favoarea concedentului, prin prezentarea unei scrisori de garanție bancară

emisă la o valoare identică celei a investiției anuale”.

La punctul B din

11.3.1.1 din considerente, instanța arbitrală a reținut greșit ca în conținutul

adresei de reziliere nr. 31715/13/10.2008, nu este stipulat, la fiecare

scadenta a plații, pactul comisoriu stipulat in contract, cu încălcarea art. 970

alin. (1)

C. civ.

În ceea ce privește

susținerea reclamantei si reținută de instanța privitoare la obligația de plata

asupra sumei de 17.978,37 lei, reprezentând redevența aferentă trimestrului

IV

pentru anul 2008, recurenta

precizează că la data notificării de reziliere redevența a fost calculata doar

pana la aceasta data, iar factura cuprinzând suma de plată trebuia achitată

până la data de 15 decembrie 2008, când intervenea termenul scadent,

penalitățile fiind calculate de la data de 16 decembrie 2008 și referitor la

exonerarea la plata redevenței, pentru anul agricol 2008-2009, menționează că în

baza contractului de concesiune nr. 65 din 21 noiembrie 2002, nu se mai percepe

redevența de la data rezilierii acestuia, respectiv 13 octombrie 2008.

Rezilierea

contractului de concesiune nr. 65 din 21 noiembrie 2002, a intervenit în

special datorită neefectuării programului investițional conform acestui

contract. Potrivit datelor furnizate de direcția de specialitate, cu atribuții

în urmărirea contractelor de concesiune perfectate de recurentă cu partenerii

săi contractuali, investițiile pe care societatea le-a prezentat, în decursul

derulării relației contractuale, nu au fost in conformitate cu obiectivele

asumate prin anexa 1 la contract, astfel încât pentru nerespectarea obligațiilor

contractuale asumate ADS a procedat la rezilierea contractului de concesiune,

potrivit celor expres stipulate contractual, la art.7.1.23, prevederi

coroborate si cu cele din cadrul Capitolului 9 Încetarea Contractului.

Referitor la

susținerile reclamantei și menținute de instanță, conform cărora ar fi efectuat

investițiile asumate în procent de 89%, recurenta arată că aceste susțineri nu

sunt întemeiate, se arată că întrucât, în conformitate cu anexa 1 la contractul

de concesiune nr. 65/21 noiembrie 2002, reclamanta nu si-a efectuat

investițiile asumate, si ca documentele privind acestea, prezentate de

societate nu corespund cu obiectivele convenite de către părți. Se arată că documentele

trimise de reclamanta privind investițiile efectuate nu au făcut obiectul

prevederilor contractuale, societatea fiind în cunoștință de cauză de aceste

fapte, primind notificări prin care i se comunicau ce trebuie sa conțină

dosarul de investiții, în înțelesul termenilor contractuali.

Referitor la

afirmațiile reclamantei că scrisoarea de garanție bancară nu mai era necesară și

utilă, în condițiile în care investițiile au fost realizate, recurenta

precizează că, în opinia sa, că investițiile trebuie garantate in mod

obligatoriu, anual, in favoarea Concendentului, deci, trebuiau garantate chiar

dacă urmau să fie efectuate integral.

Concluziile

expertului nu sunt fundamentate având în vedere faptul că expertul agricol a

luat în calcul și documente reprezentând cheltuieli directe, neînregistrate de

către S.C. O.R. S.A. în contabilitate la capitolul investiții cum ar fi:

facturi pentru reparații auto, facturi vulcanizare, facturi reglare direcție,

facturi de transport persoane, cursa, facturi cămine nefamiliști, facturi de

telefonie mobilă, fixă.

În ceea ce privește

capătul de cerere prin care să se constate că reclamanta nu datorează suma de

1.671.896,45 lei, penalități de întârziere, în considerentele sale instanța la

punctul 11.7.1 retine că la nivel principial, aplicarea clauzei penale

presupune și lipsa culpei beneficiarului acesteia cu privire la executarea

obligațiilor partenerului contractual, fără a avea probe în susținere.

Instanța arbitrală,

trebuia în mod imperativ in baza principiului dreptului la apărare trebuia sa

dispună refacerea expertizelor dispuse sau după cum am cerut in concluziile

orale, sa judece cauza doar pe baza probelor depuse la dosar.

În final recurenta

precizează că, după câteva amânări de pronunțare si o repunere pe rol, instanța

a constatat că recurenta nu a pus concluzii scrise și a admis în parte acțiunea,

având drept fundament doar o construcție juridică a teoriei contractuale și

două rapoarte de expertiză tehnică judiciară nelegale.

Înalta Curte

examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate constată că

recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Examinând cu

prioritate motivul de ordine publică invocat astăzi în ședința de judecată,

Înalta Curte constată că acesta nu poate fi primit, întrucât recurenta nu

justifică un interes personal, nearătând în ce constă vătămarea pe care a

suferit-o prin pretinsa nelegală citare a intimatei în față instanței de

anulare.

În ceea ce privește

motivele invocate inițial, în cererea de recurs, în exercitarea controlului de

legalitate, Înalta Curte va avea în vedere numai criticile de nelegalitate

aduse sentinței atacate, nu pe cele ce vizează atitudinea contractuală a

intimatei – pârâte și cele referitoare la hotărârea tribunalului arbitral care

exced, în raport de art. 299 alin. (1) C. proc. civ., prezentul cadru

procesual.

Acțiunea în anulare

constituie o cale de control judecătoresc, asupra hotărârii arbitrale cu două

obiective bine determinate și anume verificarea conformității hotărârii

arbitrale cu convenția arbitrală precum și respectarea principiilor

fundamentale ale procesului civil astfel cum ele sunt enunțate de art. 358 C.

proc. civ., niciunul dintre motivele reglementate de art. 364 C. proc. civ.

neprivind controlul legalității și temeiniciei hotărârii arbitrale, această

cale procedurală nefiind una cu caracter devolutiv.

Criticile aduse

sentinței recurate vizează interpretarea greșită de către instanța de anulare a

clauzelor contractuale, a materialului probatoriu, reproșându-i-se acesteia și

reținerea unei situații de fapt ce nu corespunde realității.

Deși își întemeiază

criticile, în drept, pe prevederile art. 304 punctul 9 C. proc. civ., recurenta

– pârâtă reiterează, de fapt, în întregime argumentele aduse în susținerea acțiunii

în anulare, neindicând în ce constă nelegalitatea sentinței recurate care a

examinat hotărârea arbitrală din perspectiva incidenței motivelor de anulare

prevăzute de art. 364 lit. i) C. proc. civ., tinzând astfel la o nouă judecată

de fond a acțiunii în anulare.

Din interpretarea

prevederilor cuprinse în art. 364 lit. a)- i) C. proc. civ.. rezultă că acest

text consacră acțiunea în anulare ca fiind singura cale de desființare a

unei hotărâri arbitrale pentru motivele pe care

le prevede imperativ și limitativ, respectiv

pentru încălcarea ordinii

publice, a bunelor moravuri ori a unor dispoziții imperative ale legii, aspect

corect reținut de prima instanță de control judecătoresc, care a apreciat, cu

justețe, că această cale procedurală nu este una devolutivă, situație în care

criticile

formulate de recurenta - pârâtă,

circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc.

civ., nu se justifică.

Este de observat că.

în fundamentarea criticii ce vizează incidența art. 304 pct. 9

C. proc. civ., recurenta - pârâtă Agenția

Domeniilor Statului București a susținut

aplicabilitatea. în speță, a

dispozițiilor art. 364

alin. (1)

lit. i)

C. proc. civ., pentru încălcarea dispozițiilor art. 969 C. civ. de către instanța

de fond și prin interpretarea greșită a clauzelor contractuale cuprinse în contractul

de cesiune nr. 65 din 21 noiembrie 2002 încheiat între AGENȚIA DOMENIILOR

STATULUI și SC O.R. SA.

Or, dispozițiile art.

969 C. civ. și a tuturor principiilor care se aplică în cazul executării

contractelor de drept privat nu sunt de natura celor ocrotite de textul de lege

arătat, pentru a putea duce la admiterea recursului și desființarea hotărârii

arbitrale, așa cum legal sa reținut.

Cum recurenta nu a

produs dovezi din care să rezulte că terenul ce formează obiectul contractului

de concesiune se află în proprietatea publică a statului, evocatele prevederi ale

Codului civil, referitoare la efectele convențiilor și la interpretarea

acestora, nu constituie norme imperative, în sensul revăzut de legiuitor prin

art. 364 lit. i) C. proc. civ., precitat, spre a induce, în situația dovedirii

încălcării lor, incidența acestui text legal.

În considerarea celor

ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge

recursul, ca nefondat.

Pentru aceste

considerente, constatând că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., precitat, invocat de recurenta – pârâtă, nu-și găsește aplicare,

Înalta Curte apreciază recursul formulat de această parte în cauză ca fiind

nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

recurenta – pârâtă AGENȚIA DOMENIULUI STATULUI BUCUREȘTI împotriva deciziei nr.

44 din 18 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a

comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 noiembrie 2011.