ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5140/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5140/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

de fond.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Ploiești, reclamanta SC I. SA Ploiești a solicitat 1. anularea Deciziei nr.

319 din 15 aprilie 2010 emisă de pârâții Consiliul Local al Municipiului Ploiești,

Serviciul Public Finanțe Locale și admiterea contestației/plângerii formulate

de aceasta împotriva unei părți a Deciziei de impunere pentru stabilirea

impozitului/taxei pe clădiri în cazul contribuabililor persoane juridice pentru

anul 2010. Declarației fiscale emise de Consiliul Local al Municipiului Ploiești,

Serviciul Public Finanțe Locale, înregistrată la organul fiscal nr. 164667 din 09

martie 2010, respectiv partea privind nr. crt./poziția 11 referitoare la

impozitarea cu 7% a clădirii proprietatea SC I. SA Ploiești, situată în Ploiești,

Jud. Prahova, 2 anularea/modificarea în parte a Deciziei de impunere pentru

stabilirea impozitului/taxei pe clădiri în cazul contribuabililor persoane

juridice pentru anul 2010. Declarației fiscale emise de Consiliul Local al

Municipiului Ploiești, Serviciului Public Finanțe Locale înregistrată la

organul fiscal sub nr. 164667 din 09 martie 2010, respectiv

anularea/modificarea nr. crt./poziției 11, în sensul stabilirii cotei de

impozitare de 1,5% pentru clădirea situată în Ploiești, proprietatea SC I. SA

Ploiești, cu destinație sediu social, respectiv stabilirea impozitului pentru

anul 2010 la suma de 123.904 lei.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că prin Decizia de impunere pentru stabilirea

impozitului/taxei pe clădiri, în cazul contribuabililor persoane juridice

pentru anul 2010, emisă de Consiliul Local al Municipiului Ploiești, Serviciul

Public Finanțe Locale și înregistrată la organul fiscal la nr. 164667 din 09

martie 2010, s-a stabilit pentru clădirea menționată la nr. crt./poziția 11,

respectiv clădirea situată în Ploiești, județul Prahova, clădire cu destinația

de sediu social, impozitul de 7% aplicat la valoarea de 8.260.277,12 lei,

respectiv impozitul total aferent anului 2010 în valoare de 578.219 lei. Valoarea

totală a Deciziei de impunere sus-menționată este de 687.789 lei, valoare ce

reprezintă impozitul/taxa pe anul 2010 pentru toate clădirile proprietatea SC

I. SA Ploiești situate în Ploiești.

Reclamanta a mai

susținut că impozitul de 7% stabilit pentru clădirea menționată la nr. crt./poziția

11 din Decizia de impunere nr. 164667 din 09 martie 2010 este stabilit greșit,

cu încălcarea Legii nr. 571/2003 și a H.G. nr. 44/2004, aspecte ce conduc la

vătămarea drepturilor și intereselor SC I. SA Ploiești, cu repercusiuni grave

asupra situației economico-financiare, așa cum s-a precizat mai sus.

De asemenea, a

considerat reclamanta că în mod eronat, organul fiscal a încadrat

imobilul/clădirea în cauza situată în Ploiești, ca făcând obiectul

dispozițiilor punctului 55, litera „e” din H.G. nr. 44/2004, aplicând cota

majorată de impozitare de 7%, ignorând faptul că, dispozițiile punctului 55,

litera e) din H.G. nr. 44/2004 se aplică la clădiri a căror valoare nu a fost

recuperată integral pe calea amortizării ( punct 55, litera d) din H.G. nr. 44/2004)

dar la care nu a fost efectuată reevaluarea nici pe calea metodei standard și

nici prin efectuarea de lucrări de modernizare.

A mai precizat reclamanta,

referitor la clădirea situată în Ploiești, strada Democrației, județul Prahova,

proprietatea SC I. SA Ploiești, că aceasta se încadrează în prevederile

punctului 55, litera d) din H.G. nr. 44/2004, în sensul că la această clădire

valoarea nu a fost recuperată integral pe calea amortizării, dar s-au efectuat

și lucrări de modernizare.

Prin sentința civilă nr.

2 din 10 ianuarie 2011, Curtea de Apel Ploiești, a respins acțiunea formulată

de reclamanta SC I. SA Ploiești ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

La data stabilirii

cotei de impozitare pentru anul 2010, clădirea în discuție era neevaluată

conform prevederilor legale în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință,

era neamortizată integral și modernizată, aceasta mărindu-și valoarea prin

modernizare, rămânând însă valoarea inițială.

În această situație

s-a apreciat că stabilirea cotei de impozitare se încadrează în prevederile pct.

55 alin. (2) lit. d) și e) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor

metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., prin aplicarea

cotei stabilite potrivit prevederilor pct. 54 alin. (1) asupra valorii

rezultate din însumarea valorii de inventar a clădirii și a valorii lucrărilor

de modernizare, între 5% și 10 %.

Astfel s-a apreciat

că în cauză se aplică cota majorată de 7% deoarece clădirea este nereevaluată și

neamortizată, iar prin modernizare s-a mărit valoarea.

A concluzionat Curtea,

că în cauză nu se aplică prevederile pct. 55 lit. b) din H.G. nr. 44/2004,

respectiv cota de impozit de 1,5 %, acest text de lege referindu-se strict la

clădiri reevaluate conform prevederilor legale în ultimii 3 ani anteriori

anului de referință, la care s-au efectuat lucrări de modernizare, construcție

sau extindere.

Or, în cazul de față,

ultima reevaluare s-a făcut în anul 1998.

exercitată.

Împotriva acestei

soluții a formulat recurs reclamanta SC I. SA Ploiești care a invocat ca temei

dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9, cu raportare la art. 304

1

C.

proc. civ., susținând, în ansamblu, următoarele critici:

Instanța de fond, în

mod greșit, în motivarea soluției date, a apreciat că, la clădirea în litigiu –

sediul social al reclamantei SC I. SA se aplică procentul/cota de impozitare de

7% pe considerentul că, această clădire este nereevaluată și neamortizată, iar

prin modernizare s-a mărit valoarea.

Interpretând și

aplicând greșit punctul 55 lit. a), b), d), și e) din H.G. nr. 44/2004 pentru

executarea prevederilor art. 253 alin. (6) din C. fisc., instanța de fond a

considerat că stabilirea cotei de impozitare pentru clădirea în litigiu se

încadrează în prevederile pct. 55 (alin. (2) care nu există) lit. d) și e) din

H.G. nr. 44/2004, prin aplicarea cotei de 7% asupra valorii rezultate din

însumarea valorii de inventar a clădirii și a valorii lucrărilor de modernizare.

În mod greșit, instanța

de fond nu a admis cererea reclamantei în ceea ce privește efectuarea unei alte

expertize fiscal-contabile, cu același obiectiv, dar de către alt expert.

de recurs.

Recursul este

neîntemeiat și va fi respins pentru considerentele care vor fi prezentate în

continuare.

În urma verificării

situației fiscale a SC I. SA Ploiești, Serviciul Public Finanțe Locale a

constatat că pentru anul fiscal 2010, recurenta-reclamantă datorează impozit în

sumă de 578.219 lei pentru imobilul situat în Ploiești. În acest sens s-a

procedat la emiterea Deciziei de impunere nr. 164667 din 09 martie 2010.

În ceea ce privește

modalitatea de calcul avută în vedere de organele fiscale la stabilirea

impozitului aferent clădirii în litigiu, se apreciază a fi menționate

următoarele aspecte.

Urmare a lucrărilor

efectuate de societatea recurentă în baza Autorizației de desființare nr. 89/2002,

Autorizațiilor de construire nr. 718/2002, nr. 473/2006 și nr. 706/2009, precum

și a Procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. 104 din 24

septembrie 2009, situația fiscală a acesteia a fost modificată.

Astfel, la clădirea

situată în Ploiești, sediu au fost efectuate lucrări pentru desființarea parțială

a construcției existente, precum și lucrări pentru consolidare, extindere și

supraetajare, impozitul pe clădiri fiind stabilit prin aplicarea cotei majorate

de impozitare prevăzută de art. 253 alin. (6) din Legea nr. 571/2003 privind C.

fisc. asupra valorii de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea

recurentei-reclamante.

După modernizare,

clădirea în discuție, are o valoare totală compusă din valoarea de inventar a

clădirii înregistrată în evidența contabilă, neactualizată și neamortizată

integral plus valoarea lucrărilor de modernizare.

După modernizare, sediul

devine clădire neamortizată integral intrând sub incidența dispozițiilor pct. 55

lit. d) și e) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele Metodologice de aplicare a C.

fisc.

Astfel, potrivit pct.

55 alin. (2) lit. d) și e) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor

Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc.: „în cazul

clădirii a cărei valoare nu a fost recuperată integral pe calea amortizării și

la care s-au efectuat lucrări de modernizare, impozitul pe clădiri se

calculează prin aplicarea cotei stabilite potrivit prevederilor pct. 53,

începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care se înregistrează în

contabilitate reevaluarea în urma lucrărilor de modernizare; pentru clădirea

prevăzută la lit. d) data la care nu a fost efectuată reevaluarea în ultimii 3

ani anteriori anului fiscal de referință, impozitul pe clădiri se calculează

prin aplicarea cotei stabilite potrivit prevederilor pct. 54 alin. (1) asupra

valorii rezultate din însumarea valorii de inventar a clădirii și a valorii lucrărilor

de modernizare”.

Or, trebuie subliniat

faptul că în prezentul litigiu SC I. SA nu a procedat la reevaluarea clădirii

situată în Ploiești, ultima reevaluare a acesteia fiind înregistrată în

contabilitatea societății recurente în anul 1998.

Pe de altă parte,

potrivit dispozițiilor art. 122 (1) din Ordinul M.F. nr. 3055/2009 pentru

aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene

reevaluarea imobilizărilor corporale se face la valoarea justă de la data

bilanțului. Valoarea justă se determină pe baza unor evaluări efectuate, de

regulă, de profesioniști calificați în evaluare, membri ai unui organism profesional

în domeniu, recunoscut național și internațional.

Față de cele anterior

menționate, rezultă cu putere de evidență că amenajările/modernizările

efectuate de către SC I. SA Ploiești clădirii situată în Ploiești, nu pot fi

considerate reevaluări, acestea reprezentând în realitate lucrări pentru

consolidare, extindere și supraetajare, lucrări care au avut ca rezultat numai

majorarea valorii impozabile.

Prin urmare, în mod

corect Curtea de Apel Ploiești, a concluzionat că lucrările de modernizare nu

pot fi considerate reevaluări de construcții în sensul legii, că SC I. SA Ploiești

nu a realizat o reevaluare legală și o înregistrare în contabilitate a valorii

acesteia, prin evidențierea costurilor investiției alături de valoarea inițială

a clădirii.

Temeiul de drept

invocat de recurenta-reclamantă, respectiv dispozițiile art. 55 lit. b) din

H.G. nr. 44/2004 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a C. fisc.

prevăd imperativ obligația reevaluării imobilului, iar în cazul celor neevaluate

cota de impozitare este între 5 % și 10 %.

Referitor la susținerea

recurentei în sensul că la pct. 55 lit. b) se arată că sunt considerate ca

fiind reevaluate și clădirile la care s-au efectuat lucrări de reconstituire,

consolidare, modernizare, modificare sau extindere cu aprobarea Consiliului de

Administrație nu pot fi luate în considerare.

Astfel, din

conținutul prevederilor art. 253 alin. (5) din C. fisc. rezultă că reevaluarea

unei clădiri trebuie efectuată conform reglementărilor legale contabile,

valoarea impozabilă a clădirii fiind valoarea contabilă rezultată în urma

reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului – persoană

juridică.

Or, „reglementările

contabile” la care se referă în mod expres art. 253 alin. (5) din C. fisc.,

sunt prevederile H.G. nr. 403/2000 privind reevaluarea imobilizărilor

corporale, H.G. nr. 424/2001 privind stabilirea valorii de intrare a

mijloacelor fixe, H.G. nr. 1553/2003 privind reevaluarea imobilizărilor

corporale și stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe, precum și

Normele privind reevaluarea imobilizărilor corporale, cât și O.M.F.P. nr. 1752/2005

pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, în

vigoare în perioada supusă controlului organelor fiscale.

Din interpretarea

acestor reglementări rezultă că reevaluarea se realizează pe baza unei

proceduri speciale, de către o comisie de reevaluare, formată din specialiști,

operațiunea de reevaluare materializându-se într-un raport de evaluare, pe baza

căruia se fac înregistrările în evidența contabilă.

Astfel fiind, rezultă

că operațiunea de reevaluare poate fi dovedită exclusiv prin documentul

prevăzut de reglementările contabile și anume, prin raportul de evaluare pe

baza căruia s-au făcut înregistrările în evidența contabilă, neputând fi

dedusă, prin echivalare, din alte operațiuni.

Deci, cum în cauză

reevaluarea clădirii în litigiu nu a fost realizată, rezultă că organele

fiscale au calculat în mod legal obligațiile fiscale suplimentare în sarcina

societății comerciale recurente, făcând aplicarea prevederilor art. 253 alin. (6)

din C. fisc. și, respectiv, dispozițiile pct. 55 lit. d) și e) din Normele de

aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

Astfel, potrivit art.

253 alin. (5) și (6) din C. fisc., „în cazul unei clădiri care nu a fost

reevaluată în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință, cota

impozitului pe clădiri se stabilește de consiliul local. între 5% și 10%.”,

care se completează cu dispozițiile art. 55 lit. d) și e) din Norme, care au

fost citate mai sus.

În concluzie, pentru

considerentele de mai sus, recursul este neîntemeiat, soluția instanței de fond

fiind temeinică și legală, urmând a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC I. SA Ploie

ș

ti

împotriva sentin

ț

ei nr. 2 din 10

ianuarie 2011 a Cur

ț

ii de Apel Ploie

ș

ti, sec

ț

ia comercială

ș

i de contencios

administrativ

ș

i fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 noiembrie 2011.