ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 563/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei Prin acțiunea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. 594/42/2011, reclamanta SC I.C.E.R.P. SA, societate în insolvență, a chemat în judecată pârâtul Serviciul Public Finanțe Locale al Municipiului Ploiești și a solicitat: - anularea Deciziei nr. 213 din 02 mai 2011 privind soluționarea contestației formulată de SC I.C.E.R.P.

SA împotriva Deciziei de impunere nr. 17353 din 15 februarie 2011 privind creanțele fiscale datorate bugetului local; - anularea în parte a Deciziei de impunere nr. 17353 din 15 februarie 2011 privind creanțele fiscale datorate bugetului local, în ceea ce privește diferențele suplimentare la impozitul pe clădiri, impozitul pe teren si accesoriile aferente acestor impozite; - anularea în parte a Raportului de inspecție fiscală încheiat la data de 07 februarie 2011 și înregistrat la nr. 17353 din 15 februarie 2011 la Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești, în ceea ce privește diferențele suplimentare la impozitul pe clădiri, impozitul pe teren si accesoriile aferente acestor impozite; - exonerarea de la obligația de plată a sumei totale de 519.008 lei, reprezentând: diferențe suplimentare la impozitul pe clădiri în perioadei 2006-2010 în cuantum de 261.391 lei, accesorii aferente acestui impozit până la 25 iunie 2010 în cuantum de 205.678 lei, diferențe suplimentare la impozit pe teren în perioada 2006-2010 în cuantum de 30.940 lei și accesorii aferente acestui impozit până la 25 iunie 2010 în cuantum de 20.999 lei, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că aplicarea cotei mărite la impozitul pe clădiri este nelegală, deoarece valoarea justă a construcțiilor de natura drumurilor, împrejmuirilor, rețelelor și instalațiilor este valoarea la care acestea erau înregistrate în contabilitate, iar acestea nu trebuiau reevaluate, întrucât nu există o piață pentru ele și sunt exceptate expres de reglementările contabile aplicabile. Deși au consemnat în Raportul de inspecție fiscală că SC I.C.E.R.P. SA a procedat la reevaluarea mijloacelor fixe conform „Raportului de evaluare a proprietății imobiliare de tip construcții industriale și civile” din 2006 și „Raportului de evaluare a imobilizărilor corporale de natura clădirilor și construcțiilor speciale aparținând SC I.C.E.R.P.

SA, în vederea înscrierii în raportările financiare” din 2009, organele de inspecție fiscală pretind că „rapoartele de evaluare sus-menționate nu au respectat prevederile legale reglementate de Ordinul M.F.P. nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene - art. 110 punctele 2, 3 și 4”, precizări care se regăsesc și în Ordinul M.F.P. nr. 3055/2009 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene.

În consecință, organele de inspecție fiscală au consemnat în Raportul de inspecție fiscală că s-a considerat că societatea nu a efectuat la data de 31 decembrie 2006, respectiv 31 decembrie 2009, reevaluarea mijloacelor fixe prin rapoartele de evaluare menționate, deoarece nu au fost reevaluate toate elementele din grupa de mijloace fixe cu utilizări similare „construcții” evidențiate în contabilitatea societății „balanțele mijloacelor fixe pe grupe”, conform reglementărilor legale în vigoare, ci doar mijloacele fixe construcții care, conform declarațiilor de impunere anuale ale contribuabilului, au fost incluse în categoria „impozabile”. Reclamanta a mai arătat că singurul motiv menționat în Decizia de soluționare a contestației pentru care organele fiscale nu au luat în considerare rapoartele întocmite la SC I.C.E.R.P.

SA de către evaluatorii autorizați este acela, că prin alte rapoarte de evaluare, existente în arhiva pârâtei, în cazuri similare, alți evaluatori autorizați ar fi procedat:1a reevaluare și pentru construcțiile speciale. În ceea ce privește netemeinicia și nelegalitatea aplicării cotei de 7% în cazul impozitului pe clădiri (cota mărită) - potrivit Codului fiscal se datorează impozitul pe clădiri numai pentru acele construcții care au elementele constitutive ale unei clădiri, impozitul pe clădiri la persoane juridice se calculează, de regulă, prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii, cotă de impozit stabilită prin hotărâre a consiliului local și care poate fi cuprinsă între 0,25% și 1,50% inclusiv.

Valoarea de inventar a clădirii este valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitate, conform prevederilor legale în vigoare, iar în cazul reevaluării clădirii aceasta trebuie făcută conform reglementărilor contabile, valoarea impozabilă a clădirii reevaluate fiind valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitate. Față de cele arătate, reclamanta a precizat că susținerile organelor fiscale potrivit cărora ar trebui să nu fie luate în considerație rapoartele de evaluare, pentru că ar fi întocmite cu încălcarea reglementărilor în vigoare, deoarece „nu au fost reevaluate toate elementele din grupa de mijloace fixe cu utilizări similare construcții” sunt netemeinice și nelegale.

Pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente: Cu privire la nemotivarea Deciziei de impunere nr. 17353 din 15 februarie 2011, pârâta a arătat că potrivit art. 109 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 - Codul de procedură fiscală, raportul întocmit va sta la baza emiterii deciziei de impunere care va cuprinde și diferențe în plus sau în minus, după caz, față de creanța fiscală existentă la momentul începerii inspecției fiscale, modelul acesteia fiind aprobat prin Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 2052/2006.

S-a învederat că la data de 01 ianuarie 2006, valoarea de impunere a construcțiilor aflate pe raza Municipiului Ploiești înregistrate în evidența contabilă a reclamantei, stabilită la inspecția fiscală, este în sumă totala de 1.799.886 lei, valoare constituită din 1.303.829 lei valoarea de inventar a construcțiilor supuse impozitului pe clădiri, 496.05 lei valoarea de inventar a construcțiilor scutite de la plata impozitului pe clădiri, conform cu prevederile art. 250 din Legea nr. 571/2003. Pentru anul 2006 cota de impozitare a construcțiilor a fost cea prevăzuta de art. 253 alin. (6) din Legea nr. 571/2003, respectiv 7% (conform prevederilor Hotărârea Consiliului Local Ploiești nr. 175/2005), ultima reevaluare asupra bunurilor patrimoniale efectuată de către SC I.C.E.R.P.

SA fiind efectuată la data de 31 decembrie 2002. Începând cu 01 ianuarie 2007 baza de impozitare a clădirilor a fost diminuată cu suma de 151.701 lei, sumă ce reprezintă valoarea de inventar a construcțiilor scutite de la plata impozitului, urmare modificării legislative intervenită asupra art. 250 - scutiri din Legea nr. 571/2003. SC I.C.E.R.P. SA a procedat la operațiunile de reevaluare la data de 31 decembrie 2006 conform „Raportului de evaluare a proprietății imobiliare de construcții industriale si civile” pentru stabilirea valorii juste a imobilelor în vederea înregistrării în contabilitate la data de 31 decembrie 2006, la data de 31 decembrie 2009 conform „Raportului de evaluare a imobilizărilor corporale de natura clădirilor și construcțiilor speciale aparținând SC I.C.E.R.P.

SA în vederea înscrierii în raportările financiare” înregistrat sub nr. 201 din 20 ianuarie 2010, însă au fost reevaluate doar un număr de 19 mijloace fixe de natura construcțiilor, (cele declarate de contribuabil ca fiind impozabile), deși în structura grupei 21 imobilizări corporale la categoria „Construcții ” reclamanta are înregistrate un număr de 40 construcții, așa cum rezultă din „balanțele mijloacelor fixe pe grupe”. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința nr. 293 din 28 octombrie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea reclamantei SC I.C.E.R.P. SA, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: - Prin Raportul de inspecție fiscală încheiat la data de 07 februarie 2011 și înregistrat la nr. 17353 din 15 februarie 2011 la Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești, s-au consemnat rezultatele inspecției fiscale efectuate la reclamantă în perioada 24 ianuarie 2011 - 07 februarie 2011, pentru perioada 01 ianuarie 2006 -31 decembrie 2010. - Urmare a inspecției fiscale, pârâtul a emis Decizia de impunere nr. 17353 din 15 februarie 2011 prin care a stabilit în sarcina reclamantei obligația de plată a sumei totale de 519.008 lei reprezentând: diferențe suplimentare la impozitul pe clădiri în perioada 2006-2010 în cuantum de 261.3191 lei, accesorii aferente acestui impozit până la 25 iunie 2010 în cuantum de 205.678 lei, diferențe suplimentare la impozit pe teren în perioada 2006-2010 în cuantum de 30.940 lei și accesorii aferente acestui impozit până la 25 iunie 2010 în cuantum de 20.999 lei, diferențe suplimentare și accesorii aferente la impozitul auto.

Cu privire la nemotivarea actelor administrativ-fiscale atacate: - Susținerile reclamantei privind faptul că Decizia de impunere și Decizia de soluționare a contestației sunt nemotivate și a fost încălcat principiul legalității actelor administrative fiscale sunt total nefondate. Astfel, s-a constatat că atât decizia de impunere, cât și decizia de soluționare a contestației, au fost emise de pârâtă cu respectarea dispozițiilor Codului de procedură fiscală aplicabile speței.

- Decizia de impunere nr. 17353/15 februarie 2011 a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale, fiindu-i anexat Raportul de inspecție fiscală nr. 17353/7 februarie 2011, care prezintă la paginile 6-13 constatările în fapt și în drept ale organelor fiscale privind impozitul pe clădiri și teren, iar Decizia de soluționare a contestației nr. 213/02 mai 2011 cuprinde, în paginile 2-4, inclusiv considerentele privind motivele de fapt și de drept care au format convingerea organului de soluționare competent în emiterea deciziei. Cu privire la diferențele suplimentare la impozitul pe clădiri - SC I.C.E.R.P. SA a procedat la reevaluare astfel: la data de 31 decembrie 2006, conform „Raportului de evaluare a proprietății imobiliare de construcții industriale si civile” și la data de 31 decembrie 2009, conform „Raportului de evaluare a imobilizărilor corporale de natura clădirilor și construcțiilor speciale aparținând SC I.C.E.R.P.

SA în vederea înscrierii în raportările financiare”. - Reclamanta a înregistrat în evidența contabilă diferențele din reevaluare stabilite conform rapoartelor de evaluare, la data de 31 decembrie 2006, respectiv la data de 31 decembrie 2009. - În mod legal, a constatat însă pârâta că prin aceste rapoarte de evaluare au fost reevaluate doar 19 mijloace fixe de natura construcțiilor (cele declarate de contribuabil ca fiind impozabile), din totalul de 40, având în vedere că prin H.G. nr. 2139/2004 pentru aprobarea Catalogului privind clasificarea si duratele normale de funcționare a mijloacelor fixe prevede clasificarea mijloacelor fixe în 3 grupe principale, la Grupa 1 fiind menționate „Clădiri și construcții speciale”.

- Conform Balanțelor mijloacelor fixe pe grupe, întocmite de reclamantă, în structura grupei 21 imobilizări corporale la categoria „Constricții” sunt înregistrate un număr de 40 construcții. Reclamanta nu a procedat la reevaluarea tuturor activelor imobilizate care fac parte din aceeași grupă, conform prevederilor menționate, și astfel nu a respectat una dintre condițiile privind reevaluarea activelor imobilizate existente în patrimoniul său, prin neefectuarea reevaluării tuturor elementelor patrimoniale. - S-a mai reținut că Motivul invocat de reclamantă, cu privire la faptul că nu a evaluat toate construcțiile din grupa 21 imobilizări corporale categoria „Construcții”, deoarece valoarea justă a construcțiilor de natura drumurilor.

împrejmuirilor, rețelelor și instalațiilor este valoarea la care acestea erau înregistrate în contabilitate, iar acestea nu trebuiau reevaluate, întrucât nu există o piață pentru ele și sunt exceptate expres de reglementările contabile aplicabile, este neîntemeiat, în raport de dispozițiile art. 110 din Ordinul M.F.P. nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementarilor contabile conforme cu directivele europene, care se regăsesc și în Ordinul M.F.P. nr. 3055/2009 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene.

- A apreciat instanța de fond că pentru a da eficiență acestor prevederi legale, era necesar ca în rapoartele de evaluare întocmite de expert să fie menționate inclusiv construcțiile a căror evaluare nu se putea efectua, cu precizarea că acestea nu pot fi evaluate din cauză că nu există o piață activă, în sensul dispozițiilor legale, și a motivelor pentru care se apreciază că sunt îndeplinite aceste condiții, Or, rapoartele de evaluare invocate de reclamantă (filele 92-94, 95-98) nu îndeplinesc aceste condiții. Având în vedere cele constatate cu privire la faptul că reclamanta nu a procedat la reevaluare conform dispozițiilor legale, pârâta a procedat în mod legal la aplicarea dispozițiilor art. 253 alin. (6), respectiv alin. (2), din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Pentru aceste motive, curtea de apel a constatat că, în ceea ce privește impozitul pe clădiri, raportul de inspecție fiscală, decizia de impunere și decizia de soluționare a contestației sunt legale și temeinice, fiind nefondate și susținerile reclamantei privind încălcarea dispozițiilor art. 5, art. 6, art. 7 C. proc. fisc. În ceea ce privește aplicarea de către organele fiscale a dispozițiilor art. 55 C. proc. fisc., care prevăd că ori de câte ori consideră necesar, organul fiscal are dreptul să apeleze la serviciile unui expert pentru întocmirea unei expertize, invocate de reclamantă, pentru ipoteza în care aveau dubii cu privire la corectitudinea operațiunii de reevaluare, instanța de fond a constatat că susținerea reclamantei este nefondată, întrucât organele fiscale nu au avut dubii cu privire la reevaluare, ci au constatat că acestea nu s-a efectuat potrivit prevederilor legale.

Cu privire la diferențele suplimentare la impozitul pe teren - Reclamanta a achitat impozitul pe terenul aferent suprafeței determinate de organele fiscale prin Raportul de inspecție fiscală nr. 537995 din 4 noiembrie 2005, și anume 16.678,86 m.p. - Cu ocazia inspecției fiscale din 24 ianuarie 2011 - 7 februarie 2011, organele fiscale au determinat suprafața de teren și s-a stabilit că la data de 01 ianuarie 2006 SC I.C.E.R.P. SA deținea în proprietate terenul amplasat în Ploiești, B-dul Republicii, în suprafață totală de 36.816,19 m.p., din care în proprietate exclusivă 27.996,67 m.p., iar în indiviziune 8.714,24 m.p., respectiv 106 m.p.

În urma corelării suprafețelor construite la sol, înscrise în fișele bunurilor imobile, cu situația construcțiilor din evidența contabilă a societății, stabilind astfel suprafața la sol a clădirilor, s-a constatat că suprafața totală de teren pentru care reclamanta datorează impozit este de 28.011,59 mp., și astfel s-a obligat reclamanta la plata impozitului pe teren suplimentar în cuantum de 30.940 lei și majorări de întârziere în cuantum de 20.999 lei. Impozitul pe teren s-a stabilit în conformitate cu dispozițiile art. 257, art. 258 alin. (8) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal și pct. 77 din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003.

- În Decizia de soluționare a contestației pârâta a arătat, referitor la Raportul de inspecție fiscală din anul 2055, faptul că diferența de suprafață este posibil să se datoreze faptului că nu au fost analizate la momentul efectuării controlului din anul 2005 toate documentele de proprietate în baza cărora societatea deține terenul în proprietate, însă, acest fapt nu exonera reclamanta de îndeplinirea obligațiilor ce îi reveneau privind depunerea declarațiilor de impunere pentru stabilirea impozitului pe teren datorat bugetului local, în conformitate cu dispozițiile art. 82 C. proc. fisc., care prevăd obligația contribuabilului de a completa declarațiile fiscale înscriind corect, complet și cu bună-credință informațiile prevăzute de formular, corespunzătoare situației sale fiscale.

- Cu privire la majorările de întârziere. - Prima instanță a apreciat că sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 119 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora „pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează după acest termen majorări de întârziere, iar potrivit:art. 120 alin. (2), pentru diferențele suplimentare de creanțe fiscale rezultate din corectarea declarațiilor sau modificarea unei decizii de impunere, majorările de întârziere se datorează începând cu ziua imediat următoare scadenței creanței fiscale pentru care s-a stabilit diferența și până la data stingerii acesteia inclusiv”. Recursul Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC I.C.E.R.P.

SA, criticând-o pentru netemeinice și nelegalitate în esență pentru următoarele motive: - Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii – motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Consideră recurenta, amintind de jurisprudența C.E.D.O. (cauza Albina contra României) că hotărârea instanței de fond cuprinde considerente insuficiente pentru a justifica soluția din dispozitiv, aprecierile generice nu răspund în totalitate susținerilor părților și nu sunt în concordanță cu probele administrate în cauză. - Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii – art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Arată în acest sens recurenta că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile incidente în cauză (art. 253 alin. (1), (3), (5), (6) din Legea nr. 571/2003) pct. 110 din Anexa 1 – Reglementări conforme cu Directiva a IV a Comunităților Economice Europene aprobată prin Ordinul M.F.P. nr. 1752/2005 și ale pct. 123 – din Anexa 1 - aprobată prin Ordinul M.F.P. nr. 3055/2009. În mod greșit a interpretat instanța de fond aceste dispoziții în sensul că toate activele din grupa din care face parte un activ reevaluat trebuie să fie și ele „reevaluate”, cu consecința aplicării cotei mărite la calculul impozitului pe clădiri, fără a se preciza dispozițiile legale care impuneau reevaluarea în cazul activelor pentru care nu există piață activă.

S-a arătat de asemenea că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 5, 6, 7 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală constatând că se impunea aplicarea cotei mărite la calculul impozitului pe clădiri fără a ține seama de situația de fapt fiscală reală. - Cu privire la fondul cauzei se arată că aplicarea cotei mărite la impozitul pe clădiri este nelegală deoarece valoarea justă a construcțiilor de natura drumurilor, împrejurărilor, rețelelor și instalațiilor, este valoarea la care acestea erau înregistrate în contabilitate, iar acestea nu trebuiau reevaluate, întrucât nu există o piață pentru ele și sunt exceptate de la reglementările contabile aplicabile. Sub acest aspect, arată recurenta că actele administrativ fiscale nu conțin o motivare corespunzătoare - făcându-se referire la alte cazuri similare și alți evaluatori autorizați.

Decizia de impunere și Raportul de inspecție fiscală se întemeiază pe o situație de fapt nereală, astfel că baza de impunere și impozitul pe clădiri sunt greșit determinate, ignorând existența rapoartelor de evaluare care nu au fost înlăturate printr-o altă expertiză de specialitate. - Stabilirea de impozit pe teren suplimentar și accesorii este netemeinică și nelegală deoarece SC I.C.E.P.P. SA a plătit impozitul aferent suprafeței determinate prin RIF nr. 537885 din 4 noiembrie 2005 întocmit de reprezentanții Serviciul Public al Finanțelor Locale. A arătat recurenta că în anul 2005, inspectorii fiscali au constatat că suprafața impozabilă de teren liber este de 16.678,86 m.p., suprafață rămasă nevalorificată de la precedenta inspecție fiscală, iar organele fiscale au stabilit suprafața de sol de 98.011,59 m.p.

și plata impozitului pentru 1 ianuarie 2005 - 30 septembrie 2010. - Consideră recurenta că nu datorează obligațiile bugetare suplimentare stabilite de organele fiscale (impozit pe clădiri și impozit pe teren) și în consecință nu datorează nici obligațiile fiscale accesorii, acestea fiind deci netemeinice și nelegale. Procedura în fața instanței de recurs Recurenta SC I.C.E.R.P. SA – a depus în cadrul probei cu înscrisuri 2 rapoarte de expertiză contabilă judiciare efectuate în Dosarele nr. 11771/105/2011 și nr. 594/42/2011 ale Tribunalului Prahova, în spețe identice precum și obiecțiunile prezentate de Serviciul Public al Finanțelor Locale Ploiești. Intimatul - pârât Serviciul Public al Finanțelor Locale Ploiești a formulat întâmpinare la cererea de recurs și a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A arătat intimatul că pentru anul fiscal 2006, depunerea declarațiilor de impunere pentru stabilirea impozitului pe teren, era în sarcina contribuabilului care avea obligația de a completa corect, complet și cu bună credință informația prevăzută în formular, corespunzătoare situației sale fiscale. SC I.C.E.R.P. SA nu contestă situația de fapt cu privire la suprafața de teren și invocă faptul că a plătit impozitul aferent suprafeței determinate de organele fiscale prin RIF nr. 537995/2005. Considerentele și soluția instanței de recurs Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în conformitate cu prevederile art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondată pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare: - Referitor la nemotivarea sentinței de către instanța de fond sau insuficiența motivare și caracterul general al considerentelor, se reține că nu este întemeiat acest motiv de recurs.

Instanța de fond și-a îndeplinit obligația de motivare prevăzută de art. 261 alin. (1) C. proc. civ. în sensul că arată care sunt motivele de fapt și de drept care au format convingerea sa și argumentele pentru care nu a împărtășit poziția reclamantei – recurente, răspunzând punctual la criticile reclamantei, în aproximativ 7 pagini (f. 9 - 15 sentință recurs). - În ceea ce privește interpretarea greșită de către instanța de fond a normelor legale incidente în cauză. În fapt Se reține că, recurenta - reclamantă SC I.C.E.R.P.

SA - a procedat la operațiunile de reevaluare astfel: - la data de 31 decembrie 2006 conform „Raportului de evaluare a proprietății imobiliare de construcții industriale si civile” pentru stabilirea valorii juste a imobilelor în vederea înregistrării în contabilitate la data de 31 decembrie 2006; - la data de 31 decembrie 2009. conform „Raportului de evaluare a imobilizărilor corporale de natura clădirilor și construcțiilor speciale aparținând S.C. ICERP S,A. în vederea înscrierii în raportările financiare” înregistrat din 20 ianuarie 2010. Diferențele din reevaluare stabilite conform rapoartelor de evaluare înregistrate în evidența contabilă a recurentei - reclamante la data de 31 decembrie 2006 (în baza Hotărârii nr. 1 din 25 ianuarie 2007, a Consiliului de Administrație al SC I.C.E.R.P.

SA prin care se aprobă la pct. 4 reevaluarea clădirilor aflate în patrimoniul societății la data de 31 decembrie 2006), respectiv la data de 31 decembrie 2009. Conform acestor rapoarte de evaluare au fost reevaluate doar un număr de 19 mijloace fixe de natura construcțiilor, cele declarate de contribuabil ca fiind impozabile, deși în structura grupei 21 imobilizări corporale la categoria „Construcții” recurenta-reclamanta are înregistrate un număr de 40 construcții, așa cum rezultă din „balanțele mijloacelor fixe pe grupe”, puse la dispoziția organului de inspecție fiscală.

Recurenta - reclamanta nu a procedat la reevaluarea tuturor activelor imobilizate care fac parte din aceeași grupă, așa cum stipulează dispozițiile pct. 110 alin. (2) din Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementarilor contabile conforme cu directivele europene, care precizează faptul că reevaluarea se aplica simultan asupra întregii grupe din care face parte activul, respectiv asupra bunurilor de aceeași natura si utilizări similare aliate in exploatarea unei entități, pentru a se evita reevaluarea selectivă. În drept Dispozițiile pct. 110 din Ordinul M.F.P. nr. 1702/2005 stipulează: „(3) Dacă un activ imobilizat este reevaluat, toate celelalte active din grupa din care face parte trebuie reevaluate, cu excepția situației când nu exista nici o piața activa pentru acel activ.

(4) O grupă de imobilizări corporale cuprinde active de aceeași natură și utilizări similare, aflate în exploatarea unei entități. (7) Dacă un activ dintr-o grupa de active nu poate fi reevaluat din cauză că nu există o piață activă pentru acel activ, activul trebuie prezentat în bilanț la minus ajustările cumulate de valoare. (8) O piață active este o piață unde sunt îndeplinite cumulative următoarele condiții: a) elementele comercializate sunt omogene, b) pot fi găsiți în permanență cumpărători si vânzători interesați, c) preturile sunt cunoscute de cei interesați. (9) Dacă valoarea justă a unei imobilizări corporale nu mai poate fi determinată prin referința la o piața activă, valoarea activului prezentata în bilanț trebuie să fie valoarea sa reevaluată la data ultimei reevaluări, din care se scad ajustările cumulate de valoare”.

Se reține că situația de reevaluare este reglementata ca o situație de excepție, și pentru a da eficiență acestor prevederi legale, era necesar ca în rapoartele de evaluare întocmite de expert să fie menționate inclusiv construcțiile a căror evaluare nu se putea efectua, cu precizarea că acestea nu pot fi evaluate din cauză că nu există o piață activă, în sensul dispozițiilor legale, și a motivelor pentru care se apreciază că sunt îndeplinite aceste condiții, rapoartele de evaluare neîndeplinind aceste condiții.

Așa cum a arătat și pârâta – intimată, recurenta-reclamanta nu a efectuat la data de 31 decembrie 2006, respectiv 31 decembrie 2009 reevaluarea mijloacelor fixe prin rapoartele de evaluare menționate, deoarece nu au fost reevaluate toate elementele din grupa de mijloace fixe cu utilizări similare „construcții” evidențiate în contabilitatea acesteia „balanțele mijloacelor fixe pe grupe”, conform reglementarilor legale în vigoare, ci doar mijloacele fixe – construcții, care conform declarațiilor de impunere anuale ale recurentei-reclamante au fost incluse în categoria „impozabile”. - Nu poate fi primită susținerea recurentei în sensul că diferențele de impozit pe clădiri și accesoriile aferente acestora stabilite suplimentar de către inspecția fiscală nu au temei legal de fapt și de drept.

Temeiul de fapt rezultă din faptul că au fost reevaluate doar un număr de 19 mijloace fixe de natura construcțiilor în condițiile în care recurenta are înregistrate 40 construcții în contabilitate „balanța mijloacelor fixe pe grupe” - iar temeiul de drept este pct. 110 alin. (7) din Ordinul M.F.P. nr. 1752/2005 - arătat mai sus - în condițiile în care în cele 2 rapoarte de evaluare nu sunt evidențiate distinct cu aceste mențiuni imobilele pentru care nu există o piață activă și nici valoarea lor ajustată. Nu sunt încălcate prevederile art. 5, 6, 7 din O.G. nr. 92/2003 în aceste condiții. - Referitor la stabilirea impozitului suplimentar pe teren.

Înalta Curte reține ca și instanța de fond că reclamanta - recurentă nu a contestat situația de fapt cu privire la suprafața de teren și în acest context nu are relevanță că a achitat impozitul aferent suprafeței determinată de organele fiscale prin Raportul de inspecție fiscală nr. 537995 din 4 noiembrie 2005. Sunt concrete și raportările instanței de fond la prevederile art. 82 și art. 65 C. proc. fisc. privind obligația contribuabilului de a completa declarațiile fiscale cu bună credință, corespunzător situației sale fiscale precum și la prevederile art. 94 alin. (1) C. proc. fisc. privind verificarea de către organele fiscale a legalității și conformității fiscale, stabilirea diferențelor obligațiilor de plată.

Organele fiscale au determinat suprafața totală de teren în conformitate cu prevederile art. 257 și art. 258 alin. (8) din Legea nr. 571/2003, iar recurenta nu a adus dovezi contrare acestei situații de fapt reținute de organele fiscale. - În ceea ce privește obligațiile stabilite cu titlu accesoriu, acestea au fost calculate și stabilite conform art. 119 și art. 120 C. proc. fisc. conform principiului „accesorium sequitur principalem” și au fost în mod corect analizate de către instanța de fond. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte constată că actele administrativ fiscale sunt legale și temeinice, iar instanța de fond în mod corect a analizat dispozițiile legale incidente raportate la situația de fapt, astfel că în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC I.C.E.R.P. SA prin administrator judiciar A.I. – I.P.U.R.L., împotriva Sentinței nr. 293 din 28 octombrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 februarie 2013.