ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 563/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 563/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. 594/42/2011, reclamanta SC

I.C.E.R.P. SA, societate în insolvență, a chemat în judecată pârâtul Serviciul

Public Finanțe Locale al Municipiului Ploiești și a solicitat:

- anularea Deciziei nr.

213 din 02 mai 2011 privind soluționarea contestației formulată de SC

I.C.E.R.P. SA împotriva Deciziei de impunere nr. 17353 din 15 februarie 2011

privind creanțele fiscale datorate bugetului local;

- anularea în parte a

Deciziei de impunere nr. 17353 din 15 februarie 2011 privind creanțele fiscale

datorate bugetului local, în ceea ce privește diferențele suplimentare la

impozitul pe clădiri, impozitul pe teren si accesoriile aferente acestor

impozite;

- anularea în parte a

Raportului de inspecție fiscală încheiat la data de 07 februarie 2011 și

înregistrat la nr. 17353 din 15 februarie 2011 la Serviciul Public Finanțe

Locale Ploiești, în ceea ce privește diferențele suplimentare la impozitul pe

clădiri, impozitul pe teren si accesoriile aferente acestor impozite;

- exonerarea de la

obligația de plată a sumei totale de 519.008 lei, reprezentând: diferențe

suplimentare la impozitul pe clădiri în perioadei 2006-2010 în cuantum de

261.391 lei, accesorii aferente acestui impozit până la 25 iunie 2010 în

cuantum de 205.678 lei, diferențe suplimentare la impozit pe teren în perioada

2006-2010 în cuantum de 30.940 lei și accesorii aferente acestui impozit până

la 25 iunie 2010 în cuantum de 20.999 lei, precum și obligarea pârâtei la plata

cheltuielilor de judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că aplicarea cotei mărite la impozitul pe clădiri

este nelegală, deoarece valoarea justă a construcțiilor de natura drumurilor,

împrejmuirilor, rețelelor și instalațiilor este valoarea la care acestea erau

înregistrate în contabilitate, iar acestea nu trebuiau reevaluate, întrucât nu

există o piață pentru ele și sunt exceptate expres de reglementările contabile

aplicabile.

Deși au consemnat în

Raportul de inspecție fiscală că SC I.C.E.R.P. SA a procedat la reevaluarea

mijloacelor fixe conform „Raportului de evaluare a proprietății imobiliare de

tip construcții industriale și civile” din 2006 și „Raportului de evaluare a

imobilizărilor corporale de natura clădirilor și construcțiilor speciale

aparținând SC I.C.E.R.P. SA, în vederea înscrierii în raportările financiare”

din 2009, organele de inspecție fiscală pretind că „rapoartele de evaluare

sus-menționate nu au respectat prevederile legale reglementate de Ordinul M.F.P.

nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu

directivele europene - art. 110 punctele 2, 3 și 4”, precizări care se regăsesc

și în Ordinul M.F.P. nr. 3055/2009 pentru aprobarea reglementărilor contabile

conforme cu directivele europene.

În consecință,

organele de inspecție fiscală au consemnat în Raportul de inspecție fiscală că

s-a considerat că societatea nu a efectuat la data de 31 decembrie 2006,

respectiv 31 decembrie 2009, reevaluarea mijloacelor fixe prin rapoartele de

evaluare menționate, deoarece nu au fost reevaluate toate elementele din grupa

de mijloace fixe cu utilizări similare „construcții” evidențiate în

contabilitatea societății „balanțele mijloacelor fixe pe grupe”, conform

reglementărilor legale în vigoare, ci doar mijloacele fixe construcții care,

conform declarațiilor de impunere anuale ale contribuabilului, au fost incluse

în categoria „impozabile”.

Reclamanta a mai

arătat că singurul motiv menționat în Decizia de soluționare a contestației

pentru care organele fiscale nu au luat în considerare rapoartele întocmite la SC

I.C.E.R.P. SA de către evaluatorii autorizați este acela, că prin alte rapoarte

de evaluare, existente în arhiva pârâtei, în cazuri similare, alți evaluatori

autorizați ar fi procedat:1a reevaluare și pentru construcțiile speciale.

În ceea ce privește

netemeinicia și nelegalitatea aplicării cotei de 7% în cazul impozitului pe

clădiri (cota mărită) - potrivit Codului fiscal se datorează impozitul pe

clădiri numai pentru acele construcții care au elementele constitutive ale unei

clădiri, impozitul pe clădiri la persoane juridice se calculează, de regulă,

prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii,

cotă de impozit stabilită prin hotărâre a consiliului local și care poate fi

cuprinsă între 0,25% și 1,50% inclusiv. Valoarea de inventar a clădirii este

valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitate,

conform prevederilor legale în vigoare, iar în cazul reevaluării clădirii

aceasta trebuie făcută conform reglementărilor contabile, valoarea impozabilă a

clădirii reevaluate fiind valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării,

înregistrată ca atare în contabilitate.

Față de cele arătate,

reclamanta a precizat că susținerile organelor fiscale potrivit cărora ar trebui

să nu fie luate în considerație rapoartele de evaluare, pentru că ar fi

întocmite cu încălcarea reglementărilor în vigoare, deoarece „nu au fost

reevaluate toate elementele din grupa de mijloace fixe cu utilizări similare

construcții” sunt netemeinice și nelegale.

Pârâtă a depus

întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, pentru

următoarele considerente:

Cu privire la

nemotivarea Deciziei de impunere nr. 17353 din 15 februarie 2011, pârâta a

arătat că potrivit art. 109 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 - Codul de procedură

fiscală, raportul întocmit va sta la baza emiterii deciziei de impunere care va

cuprinde și diferențe în plus sau în minus, după caz, față de creanța fiscală

existentă la momentul începerii inspecției fiscale, modelul acesteia fiind

aprobat prin Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 2052/2006.

S-a învederat că la

data de 01 ianuarie 2006, valoarea de impunere a construcțiilor aflate pe raza

Municipiului Ploiești înregistrate în evidența contabilă a reclamantei,

stabilită la inspecția fiscală, este în sumă totala de 1.799.886 lei, valoare

constituită din 1.303.829 lei valoarea de inventar a construcțiilor supuse

impozitului pe clădiri, 496.05 lei valoarea de inventar a construcțiilor

scutite de la plata impozitului pe clădiri, conform cu prevederile art. 250 din

Legea nr. 571/2003.

Pentru anul 2006 cota

de impozitare a construcțiilor a fost cea prevăzuta de art. 253 alin. (6) din

Legea nr. 571/2003, respectiv 7% (conform prevederilor Hotărârea Consiliului Local

Ploiești nr. 175/2005), ultima reevaluare asupra bunurilor patrimoniale

efectuată de către SC I.C.E.R.P. SA fiind efectuată la data de 31 decembrie 2002.

Începând cu 01

ianuarie 2007 baza de impozitare a clădirilor a fost diminuată cu suma de

151.701 lei, sumă ce reprezintă valoarea de inventar a construcțiilor scutite

de la plata impozitului, urmare modificării legislative intervenită asupra art.

250 - scutiri din Legea nr. 571/2003.

SC I.C.E.R.P. SA a

procedat la operațiunile de reevaluare la data de 31 decembrie 2006 conform „Raportului

de evaluare a proprietății imobiliare de construcții industriale si civile”

pentru stabilirea valorii juste a imobilelor în vederea înregistrării în

contabilitate la data de 31 decembrie 2006, la data de 31 decembrie 2009

conform „Raportului de evaluare a imobilizărilor corporale de natura clădirilor

și construcțiilor speciale aparținând SC I.C.E.R.P. SA în vederea înscrierii în

raportările financiare” înregistrat sub nr. 201 din 20 ianuarie 2010, însă au

fost reevaluate doar un număr de 19 mijloace fixe de natura construcțiilor,

(cele declarate de contribuabil ca fiind impozabile), deși în structura grupei

21 imobilizări corporale la categoria „Construcții

”

reclamanta are

înregistrate un număr de 40 construcții, așa cum rezultă din „balanțele

mijloacelor fixe pe grupe”.

Hotărârea instanței

de fond

Prin Sentința nr. 293

din 28 octombrie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă,

contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea reclamantei SC I.C.E.R.P.

SA, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

- Prin Raportul de

inspecție fiscală încheiat la data de 07 februarie 2011 și înregistrat la nr. 17353

din 15 februarie 2011 la Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești, s-au

consemnat rezultatele inspecției fiscale efectuate la reclamantă în perioada 24

ianuarie 2011 - 07 februarie 2011, pentru perioada 01 ianuarie 2006 -31

decembrie 2010.

- Urmare a inspecției

fiscale, pârâtul a emis Decizia de impunere nr. 17353 din 15 februarie 2011

prin care a stabilit în sarcina reclamantei obligația de plată a sumei totale

de 519.008 lei reprezentând: diferențe suplimentare la impozitul pe clădiri în

perioada 2006-2010 în cuantum de 261.3191 lei, accesorii aferente acestui impozit

până la 25 iunie 2010 în cuantum de 205.678 lei, diferențe suplimentare la

impozit pe teren în perioada 2006-2010 în cuantum de 30.940 lei și accesorii

aferente

acestui impozit până la 25 iunie 2010 în cuantum de 20.999 lei, diferențe suplimentare

și accesorii aferente la impozitul auto.

Cu privire la

nemotivarea actelor administrativ-fiscale atacate:

- Susținerile

reclamantei privind faptul că Decizia de impunere și Decizia de soluționare a

contestației sunt nemotivate și a fost încălcat principiul legalității actelor

administrative fiscale sunt total nefondate. Astfel, s-a constatat că atât

decizia de impunere, cât și decizia de soluționare a contestației, au fost

emise de pârâtă cu respectarea dispozițiilor Codului de procedură fiscală

aplicabile speței.

- Decizia de impunere

nr. 17353/15 februarie 2011 a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale,

fiindu-i anexat Raportul de inspecție fiscală nr. 17353/7 februarie 2011, care

prezintă la paginile 6-13 constatările în fapt și în drept ale organelor fiscale

privind impozitul pe clădiri și teren, iar Decizia de soluționare a

contestației nr. 213/02 mai 2011 cuprinde, în paginile 2-4, inclusiv

considerentele privind motivele de fapt și de drept care au format convingerea

organului de soluționare competent în emiterea deciziei.

Cu privire la

diferențele suplimentare la impozitul pe clădiri

- SC I.C.E.R.P. SA a

procedat la reevaluare astfel: la data de 31 decembrie 2006, conform „Raportului

de evaluare a proprietății imobiliare de construcții industriale si civile” și

la data de 31 decembrie 2009, conform „Raportului de evaluare a imobilizărilor

corporale de natura clădirilor și construcțiilor speciale aparținând SC

I.C.E.R.P. SA în vederea înscrierii în raportările financiare”.

- Reclamanta a

înregistrat în evidența contabilă diferențele din reevaluare stabilite conform

rapoartelor de evaluare, la data de 31 decembrie 2006, respectiv la data de 31

decembrie 2009.

- În mod legal, a

constatat însă pârâta că prin aceste rapoarte de evaluare au fost reevaluate doar

19 mijloace fixe de natura construcțiilor (cele declarate de contribuabil ca

fiind impozabile), din totalul de 40, având în vedere că prin H.G. nr. 2139/2004

pentru aprobarea Catalogului privind clasificarea si duratele normale de

funcționare a mijloacelor fixe prevede clasificarea mijloacelor fixe în 3 grupe

principale, la Grupa 1 fiind menționate „Clădiri și construcții speciale”.

- Conform Balanțelor

mijloacelor fixe pe grupe, întocmite de reclamantă, în structura grupei 21

imobilizări corporale la categoria „Constricții” sunt înregistrate un număr de

40 construcții.

Reclamanta nu a

procedat la reevaluarea tuturor activelor imobilizate care fac parte din

aceeași grupă, conform prevederilor menționate, și astfel nu a respectat una

dintre condițiile privind reevaluarea activelor imobilizate existente în

patrimoniul său, prin neefectuarea reevaluării tuturor elementelor

patrimoniale.

- S-a mai reținut că

Motivul invocat de reclamantă, cu privire la faptul că nu a evaluat toate

construcțiile din grupa 21 imobilizări corporale categoria „Construcții”,

deoarece valoarea justă a construcțiilor de natura drumurilor. împrejmuirilor,

rețelelor și instalațiilor este valoarea la care acestea erau înregistrate în

contabilitate, iar acestea nu trebuiau reevaluate, întrucât nu există o piață

pentru ele și sunt exceptate expres de reglementările contabile aplicabile,

este neîntemeiat, în raport de dispozițiile art. 110 din Ordinul M.F.P. nr. 1752/2005

pentru aprobarea reglementarilor contabile conforme cu directivele europene,

care se regăsesc și în Ordinul M.F.P. nr. 3055/2009 pentru aprobarea

reglementărilor contabile conforme cu directivele europene.

- A apreciat instanța

de fond că pentru a da eficiență acestor prevederi legale, era necesar ca în

rapoartele de evaluare întocmite de expert să fie menționate inclusiv

construcțiile a căror evaluare nu se putea efectua, cu precizarea că acestea nu

pot fi evaluate din cauză că nu există o piață activă, în sensul dispozițiilor

legale, și a motivelor pentru care se apreciază că sunt îndeplinite aceste

condiții,

Or, rapoartele de

evaluare invocate de reclamantă (filele 92-94, 95-98) nu îndeplinesc aceste

condiții.

Având în vedere cele

constatate cu privire la faptul că reclamanta nu a procedat la reevaluare

conform dispozițiilor legale, pârâta a procedat în mod legal la aplicarea

dispozițiilor art. 253 alin. (6), respectiv alin. (2), din Legea nr. 571/2003

privind Codul fiscal.

Pentru aceste motive,

curtea de apel a constatat că, în ceea ce privește impozitul pe clădiri, raportul

de inspecție fiscală, decizia de impunere și decizia de soluționare a

contestației sunt legale și temeinice, fiind nefondate și susținerile

reclamantei privind încălcarea dispozițiilor art. 5, art. 6, art. 7 C. proc.

fisc.

În ceea ce privește

aplicarea de către organele fiscale a dispozițiilor art. 55 C. proc. fisc.,

care prevăd că ori de câte ori consideră necesar, organul fiscal are dreptul să

apeleze la serviciile unui expert pentru întocmirea unei expertize, invocate de

reclamantă, pentru ipoteza în care aveau dubii cu privire la corectitudinea

operațiunii de reevaluare, instanța de fond a constatat că susținerea

reclamantei este nefondată, întrucât organele fiscale nu au avut dubii cu

privire la reevaluare, ci au constatat că acestea nu s-a efectuat potrivit

prevederilor legale.

Cu privire la

diferențele suplimentare la impozitul pe teren

- Reclamanta a

achitat impozitul pe terenul aferent suprafeței determinate de organele fiscale

prin Raportul de inspecție fiscală nr. 537995 din 4 noiembrie 2005, și anume

16.678,86 m.p.

- Cu ocazia

inspecției fiscale din 24 ianuarie 2011 - 7 februarie 2011, organele fiscale au

determinat suprafața de teren și s-a stabilit că la data de 01 ianuarie 2006 SC

I.C.E.R.P. SA deținea în proprietate terenul amplasat în Ploiești, B-dul

Republicii, în suprafață totală de 36.816,19 m.p., din care în proprietate

exclusivă 27.996,67 m.p., iar în indiviziune 8.714,24 m.p., respectiv 106 m.p. În

urma corelării suprafețelor construite la sol, înscrise în fișele bunurilor

imobile, cu situația construcțiilor din evidența contabilă a societății,

stabilind astfel suprafața la sol a clădirilor, s-a constatat că suprafața

totală de teren pentru care reclamanta datorează impozit este de 28.011,59 mp.,

și astfel s-a obligat reclamanta la plata impozitului pe teren suplimentar în

cuantum de 30.940 lei și majorări de întârziere în cuantum de 20.999 lei. Impozitul

pe teren s-a stabilit în conformitate cu dispozițiile art. 257, art. 258 alin.

(8) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal și pct. 77 din H.G. nr. 44/2004

privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003.

- În Decizia de

soluționare a contestației pârâta a arătat, referitor la Raportul de inspecție

fiscală din anul 2055, faptul că diferența de suprafață este posibil să se

datoreze faptului că nu au fost analizate la momentul efectuării controlului

din anul 2005 toate documentele de proprietate în baza cărora societatea deține

terenul în proprietate, însă, acest fapt nu exonera reclamanta de îndeplinirea

obligațiilor ce îi reveneau privind depunerea declarațiilor de impunere pentru

stabilirea impozitului pe teren datorat bugetului local, în conformitate cu

dispozițiile art. 82 C. proc. fisc., care prevăd obligația contribuabilului de

a completa declarațiile fiscale înscriind corect, complet și cu bună-credință

informațiile prevăzute de formular, corespunzătoare situației sale fiscale.

- Cu privire la

majorările de întârziere.

- Prima instanță a

apreciat că sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 119 alin. (1) din O.G. nr.

92/2003 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora „pentru neachitarea

la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează

după acest termen majorări de întârziere, iar potrivit:art. 120 alin. (2), pentru

diferențele suplimentare de creanțe fiscale rezultate din corectarea

declarațiilor sau modificarea unei decizii de impunere, majorările de

întârziere se datorează începând cu ziua imediat următoare scadenței creanței

fiscale pentru care s-a stabilit diferența și până la data stingerii acesteia

inclusiv”.

Recursul

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs reclamanta SC I.C.E.R.P. SA, criticând-o pentru netemeinice

și nelegalitate în esență pentru următoarele motive:

- Hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii ori

străine de natura pricinii – motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Consideră recurenta,

amintind de jurisprudența C.E.D.O. (cauza Albina contra României) că hotărârea instanței

de fond cuprinde considerente insuficiente pentru a justifica soluția din

dispozitiv, aprecierile generice nu răspund în totalitate susținerilor părților

și nu sunt în concordanță cu probele administrate în cauză.

- Hotărârea pronunțată

este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a legii – art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Arată în acest sens

recurenta că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile incidente în cauză

(art. 253 alin. (1), (3), (5), (6) din Legea nr. 571/2003) pct. 110 din Anexa 1

– Reglementări conforme cu Directiva a IV a Comunităților Economice Europene

aprobată prin Ordinul M.F.P. nr. 1752/2005 și ale pct. 123 – din Anexa 1 -

aprobată prin Ordinul M.F.P. nr. 3055/2009.

În mod greșit a

interpretat instanța de fond aceste dispoziții în sensul că toate activele din

grupa din care face parte un activ reevaluat trebuie să fie și ele „reevaluate”,

cu consecința aplicării cotei mărite la calculul impozitului pe clădiri, fără a

se preciza dispozițiile legale care impuneau reevaluarea în cazul activelor pentru

care nu există piață activă.

S-a arătat de

asemenea că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 5, 6, 7 din

O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală constatând că se impunea aplicarea

cotei mărite la calculul impozitului pe clădiri fără a ține seama de situația de

fapt fiscală reală.

- Cu privire la

fondul cauzei se arată că aplicarea cotei mărite la impozitul pe clădiri este

nelegală deoarece valoarea justă a construcțiilor de natura drumurilor,

împrejurărilor, rețelelor și instalațiilor, este valoarea la care acestea erau

înregistrate în contabilitate, iar acestea nu trebuiau reevaluate, întrucât nu

există o piață pentru ele și sunt exceptate de la reglementările contabile aplicabile.

Sub acest aspect,

arată recurenta că actele administrativ fiscale nu conțin o motivare

corespunzătoare - făcându-se referire la alte cazuri similare și alți

evaluatori autorizați.

Decizia de impunere

și Raportul de inspecție fiscală se întemeiază pe o situație de fapt nereală,

astfel că baza de impunere și impozitul pe clădiri sunt greșit determinate,

ignorând existența rapoartelor de evaluare care nu au fost înlăturate printr-o altă

expertiză de specialitate.

- Stabilirea de

impozit pe teren suplimentar și accesorii este netemeinică și nelegală deoarece

SC I.C.E.P.P. SA a plătit impozitul aferent suprafeței determinate prin RIF nr.

537885 din 4 noiembrie 2005 întocmit de reprezentanții Serviciul Public al

Finanțelor Locale.

A arătat recurenta că

în anul 2005, inspectorii fiscali au constatat că suprafața impozabilă de teren

liber este de 16.678,86 m.p., suprafață rămasă nevalorificată de la precedenta inspecție

fiscală, iar organele fiscale au stabilit suprafața de sol de 98.011,59 m.p. și

plata impozitului pentru 1 ianuarie 2005 - 30 septembrie 2010.

- Consideră recurenta

că nu datorează obligațiile bugetare suplimentare stabilite de organele fiscale

(impozit pe clădiri și impozit pe teren) și în consecință nu datorează nici

obligațiile fiscale accesorii, acestea fiind deci netemeinice și nelegale.

Procedura în fața

instanței de recurs

Recurenta SC

I.C.E.R.P. SA – a depus în cadrul probei cu înscrisuri 2 rapoarte de expertiză contabilă

judiciare efectuate în Dosarele nr. 11771/105/2011 și nr. 594/42/2011 ale Tribunalului

Prahova, în spețe identice precum și obiecțiunile prezentate de Serviciul

Public al Finanțelor Locale Ploiești.

Intimatul - pârât

Serviciul Public al Finanțelor Locale Ploiești a formulat întâmpinare la

cererea de recurs și a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A arătat intimatul că

pentru anul fiscal 2006, depunerea declarațiilor de impunere pentru stabilirea impozitului

pe teren, era în sarcina contribuabilului care avea obligația de a completa corect,

complet și cu bună credință informația prevăzută în formular, corespunzătoare

situației sale fiscale.

SC I.C.E.R.P. SA nu

contestă situația de fapt cu privire la suprafața de teren și invocă faptul că

a plătit impozitul aferent suprafeței determinate de organele fiscale prin RIF nr.

537995/2005.

Considerentele și

soluția instanței de recurs

Analizând cererea de

recurs, motivele invocate, normele legale incidente în conformitate cu

prevederile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu

este fondată pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:

- Referitor la

nemotivarea sentinței de către instanța de fond sau insuficiența motivare și

caracterul general al considerentelor, se reține că nu este întemeiat acest motiv

de recurs.

Instanța de fond și-a

îndeplinit obligația de motivare prevăzută de art. 261 alin. (1) C. proc. civ.

în sensul că arată care sunt motivele de fapt și de drept care au format convingerea

sa și argumentele pentru care nu a împărtășit poziția reclamantei – recurente,

răspunzând punctual la criticile reclamantei, în aproximativ 7 pagini (f. 9 -

15 sentință recurs).

- În ceea ce privește

interpretarea greșită de către instanța de fond a normelor legale incidente în

cauză.

În fapt

Se reține că, recurenta

- reclamantă SC I.C.E.R.P. SA - a procedat la operațiunile de reevaluare astfel:

- la data de 31

decembrie 2006 conform „Raportului de evaluare a proprietății imobiliare de

construcții industriale si civile” pentru stabilirea valorii juste a imobilelor

în vederea înregistrării în contabilitate la data de 31 decembrie 2006;

-

la data de 31 decembrie 2009. conform „Raportului de evaluare a imobilizărilor

corporale de natura clădirilor și construcțiilor speciale aparținând S.C. ICERP

S,A. în vederea înscrierii în raportările financiare” înregistrat din 20

ianuarie 2010.

Diferențele

din reevaluare stabilite conform rapoartelor de evaluare înregistrate în

evidența contabilă a recurentei - reclamante la data de 31 decembrie 2006 (în

baza Hotărârii nr. 1 din 25 ianuarie 2007, a Consiliului de Administrație al SC

I.C.E.R.P. SA prin care se aprobă la pct. 4 reevaluarea clădirilor aflate în

patrimoniul societății la data de 31 decembrie 2006), respectiv la data de 31

decembrie 2009.

Conform

acestor rapoarte de evaluare au fost reevaluate doar un număr de 19 mijloace

fixe de natura construcțiilor, cele declarate de contribuabil

ca fiind impozabile,

deși în structura grupei 21 imobilizări corporale la categoria „Construcții”

recurenta-reclamanta are înregistrate un număr de 40 construcții, așa cum

rezultă din „balanțele mijloacelor fixe pe grupe”, puse la dispoziția organului

de inspecție fiscală.

Recurenta

- reclamanta nu a procedat la reevaluarea tuturor activelor imobilizate care

fac parte din aceeași grupă, așa cum stipulează dispozițiile pct. 110 alin. (2)

din Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementarilor

contabile conforme cu directivele europene, care precizează faptul că reevaluarea

se aplica simultan asupra întregii grupe din care face parte activul, respectiv

asupra bunurilor de aceeași natura si utilizări similare aliate in exploatarea

unei entități, pentru a se evita reevaluarea selectivă.

În drept

Dispozițiile pct. 110

din Ordinul M.F.P. nr. 1702/2005 stipulează:

„(3) Dacă un activ

imobilizat este reevaluat, toate celelalte active din grupa din care face parte

trebuie reevaluate, cu excepția situației când nu exista nici o piața activa

pentru acel activ.

(4) O grupă de

imobilizări corporale cuprinde active de aceeași natură și utilizări similare,

aflate în exploatarea unei entități.

(7) Dacă un activ

dintr-o grupa de active nu poate fi reevaluat din cauză că nu există o piață

activă pentru acel activ, activul trebuie prezentat în bilanț la minus

ajustările cumulate de valoare.

(8) O piață active

este o piață unde sunt îndeplinite cumulative următoarele condiții: a)

elementele comercializate sunt omogene, b) pot fi găsiți în permanență

cumpărători si vânzători interesați, c) preturile sunt cunoscute de cei

interesați.

(9) Dacă valoarea

justă a unei imobilizări corporale nu mai poate fi determinată prin referința

la o piața activă, valoarea activului prezentata în bilanț trebuie să fie

valoarea sa reevaluată la data ultimei reevaluări, din care se scad ajustările

cumulate de valoare”.

Se reține că situația

de reevaluare este reglementata ca o situație de excepție, și pentru a da

eficiență acestor prevederi legale, era necesar ca în rapoartele de evaluare întocmite

de expert să fie menționate inclusiv construcțiile a căror evaluare nu se putea

efectua, cu precizarea că acestea nu pot fi evaluate din cauză că nu există o

piață activă, în sensul dispozițiilor legale, și a motivelor pentru care se apreciază

că sunt îndeplinite aceste condiții, rapoartele de evaluare neîndeplinind aceste

condiții.

Așa cum a arătat și

pârâta – intimată, recurenta-reclamanta nu a efectuat la data de 31 decembrie 2006,

respectiv 31 decembrie 2009 reevaluarea mijloacelor fixe prin rapoartele de

evaluare menționate, deoarece nu au fost reevaluate toate elementele din grupa

de mijloace fixe cu utilizări similare „construcții” evidențiate în

contabilitatea acesteia „balanțele mijloacelor fixe pe grupe”, conform

reglementarilor legale în vigoare, ci doar mijloacele fixe – construcții,

care conform declarațiilor de impunere anuale ale recurentei-reclamante au fost

incluse în categoria „impozabile”.

- Nu poate fi primită

susținerea recurentei în sensul că diferențele de impozit pe clădiri și

accesoriile aferente acestora stabilite suplimentar de către inspecția fiscală nu

au temei legal de fapt și de drept.

Temeiul de fapt rezultă

din faptul că au fost reevaluate doar un număr de 19 mijloace fixe de natura construcțiilor

în condițiile în care recurenta are înregistrate 40 construcții în

contabilitate „balanța mijloacelor fixe pe grupe” - iar temeiul de drept este

pct. 110 alin. (7) din Ordinul M.F.P. nr. 1752/2005 - arătat mai sus - în

condițiile în care în cele 2 rapoarte de evaluare nu sunt evidențiate distinct cu

aceste mențiuni imobilele pentru care nu există o piață activă și nici valoarea

lor ajustată. Nu sunt încălcate prevederile art. 5, 6, 7 din O.G. nr. 92/2003

în aceste condiții.

- Referitor la

stabilirea impozitului suplimentar pe teren.

Înalta Curte reține ca

și instanța de fond că reclamanta - recurentă nu a contestat situația de fapt

cu privire la suprafața de teren și în acest context nu are relevanță că a

achitat impozitul aferent suprafeței determinată de organele fiscale prin Raportul

de inspecție fiscală nr. 537995 din 4 noiembrie 2005.

Sunt concrete și

raportările instanței de fond la prevederile art. 82 și art. 65 C. proc. fisc.

privind obligația contribuabilului de a completa declarațiile fiscale cu bună credință,

corespunzător situației sale fiscale precum și la prevederile art. 94 alin. (1)

C. proc. fisc. privind verificarea de către organele fiscale a legalității și conformității

fiscale, stabilirea diferențelor obligațiilor de plată.

Organele fiscale au

determinat suprafața totală de teren în conformitate cu prevederile art. 257 și

art. 258 alin. (8) din Legea nr. 571/2003, iar recurenta nu a adus dovezi

contrare acestei situații de fapt reținute de organele fiscale.

- În ceea ce privește

obligațiile stabilite cu titlu accesoriu, acestea au fost calculate și

stabilite conform art. 119 și art. 120 C. proc. fisc. conform principiului „accesorium

sequitur principalem” și au fost în mod corect analizate de către instanța de

fond.

Temeiul legal al soluției

adoptate în recurs

Având în vedere cele

mai sus arătate, Înalta Curte constată că actele administrativ fiscale sunt

legale și temeinice, iar instanța de fond în mod corect a analizat dispozițiile

legale incidente raportate la situația de fapt, astfel că în conformitate cu

prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC I.C.E.R.P. SA prin administrator judiciar A.I. – I.P.U.R.L.,

împotriva Sentinței nr. 293 din 28 octombrie 2011 a Curții de Apel Ploiești,

secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 februarie 2013.