ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6456/2019

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, la data de 01.09.2016, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Regia Autonomă "Registrul Auto Român" a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public Finanțe Locale al Municipiului Ploiești,

- Anularea actelor administrativ fiscale prin care au fost impuse reclamantei impozit pe clădiri și accesorii aferente acestuia pentru perioada 01.01.2012 - 21.12.2015 respectiv:

- anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 26/02.03.2016, comunicată Regiei la data de 09.03.2016, prin care a fost respinsă Contestația fiscală formulată de Regie, înregistrată la organele administrativ sub nr. x/01.02.2015, formulata împotriva Deciziei de impunere nr. x/21.12.2015 prin care Regia a fost impusă la plata sumei de 5.529.936 RON reprezentând impozit pe clădiri și accesorii aferente acestuia.

- anularea Deciziei de impunere nr. x/21.12.2015, emisă de SPFL Ploiești și constatarea nelegalității Raportului de inspecție fiscală nr. x/21.12.2015, prin care organele fiscale au impus la plată Regiei obligații fiscale suplimentare aferente perioadei 2012 - 2015 reprezentând impozit pe clădiri și obligații fiscale accesorii în cuantum de 5.529.936 RON (i.e. 4.118.762 RON cu titlu de diferența de impozit pe clădiri stabilită de inspecția fiscală și 1.411.174 RON cu titlu de obligații fiscale accesorii aferente, pentru perioada 01.01.2012 - 31.12.2015 ca urmare a aplicării cotei majorate de impozit pentru aceasta perioadă).

- anularea Deciziei de impunere a obligațiilor fiscale accesorii nr. 116826/23.03.2016 prin care au fost actualizate obligațiile fiscale accesorii aferente debitului impus la plata prin Decizia de impunere precum și anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 80/10.06.2016 prin care a fost respinsa contestația fiscala formulata împotriva acestei Deciziei de impunere a obligațiilor fiscale accesorii.

- anularea actelor administrativ fiscale prin care au fost impuse Regiei impozit pe clădiri și accesorii aferente acestuia pentru anul 2016 respectiv:

- anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 85/17.06.2016, comunicată Regiei la data de 29.06.2016, prin care a fost respinsă Contestația fiscală formulată de Regie, înregistrată la organele administrativ sub nr. x/17.05.2016, referitoare la impunerea Regiei la plata sumei de 403.031 RON reprezentând impozit pe clădiri pentru anul 2016 precum și:

- anularea Deciziei de impunere nr. x/21.03.2016, emisă de SPFL Ploiești, prin care organele fiscale au impus la plată Regiei impozit pe clădiri în cuantum de 403.031 RON reprezentând impozit pe clădiri ca urmare a aplicării cotei majorate de impozit pentru anul 2016.

- obligarea Autorității la restituirea sumei de 5.529.936 RON reprezentând impozit pe clădiri și accesorii aferente acestuia stabilită prin Decizia de impunere, sumă ce a fost achitată în totalitate de Regie în data de 19.01.2016, conform OP nr. x/19.01.2016, depus în IMM și a sumei de 403.031 RON reprezentând impozit pe clădiri stabilită prin Decizia de impunere 2016, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin Sentința civilă nr. 1484 din 25 aprilie 2017, Curtea de Apel București a admis cererea de chemare în judecată, a anulat Decizia de impunere nr. x/21.12.2015, precum și Decizia de soluționare a contestației nr. 26/02.03.2016 precum și Decizia de impunere a obligațiilor fiscale accesorii nr. 116826/23.03.2016 și Decizia de soluționare a contestației nr. 80/10.06.2016, Decizia de impunere nr. x/21.03.2016, precum și Decizia de soluționare a contestației nr. 85/17.06.2016 și a obligat pârâta la restituirea sumei de 5.529.936 RON.

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., pârâtul Serviciul Public Finanțe Locale al Municipiului Ploiești a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și, pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului său, pârâta susține că instanța de fond în mod greșit a aplicat normele de drept fiscal, nu a analizat cu atenție probatoriul administrat în cauză, însușindu-și în totalitate criticile menționate în acțiune de către R.A. Registrul Auto Român.

Apreciază recurenta ca instanța de fond nu și-a motivat în drept și în fapt soluția și nu a arătat motivele pentru care a înlăturat susținerile organului fiscal.

Un prim motiv de recurs îl constituie interpretarea eronata a instanței de fond, în sensul ca prevederile din C. fisc. se refera la reevaluarea " unei clădiri", iar nu a tuturor clădirilor, reluând recurenta pârâtă argumentele prezentate în fața instanței de fond care, în opinia sa, conduc la concluzia că reevaluarea trebuie să privească întreaga grupă de clădiri deținută de contribuabil.

De asemenea, recurenta susține că în mod eronat instanța retine că OMFP nr. 3055/2009 adaugă la C. fisc. potrivit art. 4 din Legea nr. 24/2000.

Din analiza prevederii legale invocate se poate observa la alin. (3) o condiționare esențială pentru aplicabilitatea acestei prevederi, respectiv ca actul normativ de rang inferior să fie dat în aplicarea actului normativ de rang superior, condiție neîndeplinită în cazul de fată, OMFP nr. 3055/2009 fiind un act normativ care nu este dat în aplicarea C. fisc. , în aplicarea acestuia fiind emise normele de aplicare aprobate prin H.G. nr. 44/2004. În schimb C. fisc. face trimitere în mod expres la normele contabile și noțiunea de reevaluare, noțiune care nu există în afara actelor normative care o reglementează, reevaluarea putând să existe doar dacă respectă prevederile exprese ale acestor acte normative respectiv: H.G. nr. 403/2000, OMFP nr. 1553/2003, OMFP nr. 1752/2005, OMFP nr. 3055/2009 și OMFP nr. 1802/2014. Astfel, o construcție poate fi, fie reevaluată conform normelor contabile adică împreună cu toate celelalte (cf. pct. 123 din OMFP nr. 3055/2009), sau este doar evaluată, cum s-a întâmplat în speța de fata, situație în care construcția în cauză nu poate beneficia de o cotă redusă de impozitare, deși în cazul său singular atât prin reevaluare cât și prin evaluare valoarea de piață a fost actualizată.

Deși prima instanță a reținut că, în virtutea forței juridice superioare s-ar aplica dispozițiile C. fisc. față de cele ale OMFP nr. 3055/2009 și ale OMFP nr. 1802/2014, prin raportare la prevederile art. 4 din Legea nr. 24/2000, apreciază recurenta că în cauză incidența acestora nu este de natură a crea o contradicție cu dispozițiile C. fisc. .

Aceasta întrucât, pe de o parte, dispozițiile din C. fisc. [art. 253 alin. (6)] reglementează ipoteza în care unele clădiri nu au fost reevaluate, fiind stabilit, așadar, modul de calcul al impozitului calculat pentru aceste active, iar dispozițiile din OMFP nr. 3055/2009 și ale OMFP nr. 1802/2014 se referă la posibilitatea reevaluării imobilizărilor corporale ale societăților comerciale, printre alte entități juridice.

Mai exact, aplicarea în cauză a OMFP nr. 3055/2009 și OMFP nr. 1802/2014 nu este de natură a exclude prevederile legii cadru în materie fiscală, Legea nr. 571/2003, în condițiile în care, prin interpretarea sistematică a acestor prevederi legale rezultă că impozitul datorat de o societate comercială, pentru clădiri care nu au fost reevaluate, se calculează în raport de art. 253 alin. (6) C. fisc. .

Al doilea motiv de recurs îl constituie interpretarea eronată a instanței de fond, în sensul în care cabinele modulare nu sunt clădiri, fiind construcții provizorii, fără fundație, realizate pe un schelet metalic. De asemenea, instanța de fond a reținut că aceste cabine nu sunt fixate în pământ, ele putând fi mutate oricând.

Această concluzie este eronată, fiind în contradicție cu prevederile legale care definesc noțiunea de clădire din punct de vedere al impozitelor și taxelor locale, astfel din analizarea definiției clădirii cuprinsă în art. 249 alin. (5) din C. fisc. nu reiese o astfel de cerință, aceasta a apărut doar începând cu data de 01.01.2016 fiind introdusă de H.G. nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind C. fisc. , însă și în acest caz existând o condiție respectiv: "să existe intenția de a fi păstrate pe același amplasament cel puțin pe durata unui an calendaristic", condiție îndeplinită de mijloacele fixe în cauză ceea ce le păstrează ca obiecte impozabile chiar și după modificarea legislației în materie.

Motivul în sine nu are nicio relevanță pentru problema în discuție, respectiv existența sau inexistența unei reevaluări, conform normelor contabile, deoarece conform OMFP nr. 3055/2009 reevaluarea trebuie să aibă în vedere toată grupa de construcții, fiind evident că mijloacele fixe în cauză sunt construcții chiar și în interpretarea dată de instanță articolului 249, alin. (5) din C. fisc. .

Cu toate că a fost administrată proba cu înscrisuri, instanța de fond din motivarea sentinței recurate dovedește că nu a analizat aceste înscrisuri, dar nici nu a reținut vreun aspect din întâmpinarea formulată de instituția recurentă, limitându-se doar la motivația intimatei din acțiune.

Astfel, în întâmpinare a menționat că creanța fiscală stabilită în sarcina intimatei a fost ca urmare a nereevaluării tuturor elementelor înregistrate în grupa de imobilizări corporale "Construcții" și a neînregistrării unor elemente funcționale (exemplificăm cazul clădirii administrative având adresa poștală în Ploiești, strada x nr. 4, prin neînregistrarea sistemului de semnalizare/avertizare incendii - nr. inv. 7638 - 42.765 RON).

În cadrul operațiunilor de evaluare efectuate de intimata la 31.12.2011 și 31.12.2013 nu au fost supuse operațiunii de evaluare imobilizările corporale existente în contabilitate sub denumirea de cabine modulare de pază, respectiv mijloacele fixe denumite rețea canalizare, împrejmuiri, bazin, stație refulare, rețele electrice, -copertine metalice, etc, deci, intimata nu a cuprins în operațiunea de evaluare toate elementele înregistrate în contul 212 "Construcții", cu ajutorul căruia se ține evidența existenței și mișcării construcțiilor.

Instanța de fond nu face referire decât la cabinele modulare, deoarece intimata doar la acestea s-a rezumat, fără a menționa și de celelalte mijloace fixe nereevaluate, ceea ce presupune ca recunoaște ca acestea nu au fost reevaluate.

Or, cabinele modulare nu sunt singurele mijloace fixe pentru care intimata nu a realizat reevaluarea, ele fiind menționate cu titlu de exemplu din multitudinea de mijloace fixe de natura construcțiilor care nu au fost reevaluate și pentru care societatea nu a prezentat rapoarte de evaluare, parte din acestea fiind menționate și în întâmpinarea depusă la instanța de fond.

Nu în ultimul rând este important de menționat faptul că instanța de fond nu a făcut absolut nicio mențiune despre relevanța sau nerelevanța practicii judiciare invocate de SPFL, ignorând complet această practică, precum și faptul că în speța dedusă judecății și alte organe cu atribuții de control și audit, cum ar fi de exemplu Curtea de Conturi a României, au confirmat constatările organului fiscal în ceea ce privește obligativitatea reevaluării simultane.

De asemenea, instanța de fond a anulat, pe lângă Decizia de impunere nr. x/21.12.2015, pe care a analizat-o, și Decizia de impunere nr. x/21.03.2016, Decizia de accesorii nr. 116826/26.03.2016 și Deciziile de soluționare a contestațiilor nr. 80/10.06.2016 și nr. 85/17.06.2016, fără a motiva sub niciun aspect care a fost raționamentul pentru care le-a respins.

Cu privire la Decizia referitoare la obligațiile fiscale accesorii nr. 116826/23.03.2016, prin Declarația de impunere înregistrată sub nr. x/18.12.2015, intimata a declarat majorarea valorii de inventar a clădirii sediu RAR cu valoarea de 58.054,38 RON, potrivit Procesului-verbal de recepție nr. x/26.11.2015 (valoare neinclusă în raportul de inspecție fiscală).

Potrivit dispozițiilor pct. 71 alin. (3) al art. 255 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare (valabil până la 31.12.2015) " Pentru clădirile dobândite în cursul anului, impozitul pe clădiri, datorat de la data de întâi a lunii următoare celei în care aceasta a fost dobândită și până la sfârșitul anului respectiv, se repartizează la termenele de plata ramase, iar ratele scadente se determină pentru impozitul anual, proporțional cu numărul de luni pentru care se datorează impozitul pe clădiri."

Având în vedere că modificarea de valoare a fost efectuată în luna noiembrie, impozitul pe clădiri se calculează proporțional cu perioada rămasă până la sfârșitul anului fiscal, începând cu data de 1 decembrie, iar plata se consideră în termen dacă impozitul datorat, se plătește până la expirarea perioadei de 30 de zile de la dobândire, în cazul de față până la data de 26.12.2015, dată după care se calculează Și datorează majorări de întârziere.

Prin Ordinul de plată nr. x/19.01.2016, RAR achită suma de 5.529.936 RON, reprezentând diferențe suplimentare impozit pe clădire cât și accesoriile aferente, sumă stabilită prin raportul de inspecție fiscală, sumă care a stins mai întâi obligația restantă aferentă majorării de valoare (inclusiv majorările de întârziere) și apoi a stins obligațiile de plată stabilite prin raportul de inspecție fiscală.

Prin respectarea dispozițiilor art. 183 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, organul fiscal a calculat majorări de întârziere pentru fiecare lună sau fracțiune de lună, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență a debitului restant, pentru care a emis Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/21.03.2016. Precizăm faptul că, nivelul majorării de întârziere este de 1% din cuantumul obligațiilor fiscale principale neachitate în termen.

Momentul care generează calculul majorărilor de întârziere este scadența obligației fiscale și nu data comunicării debitului principal. Termenul de scadență este diferit de termenul de plată, care reprezintă termenul până la care contribuabilul trebuie să achite suma respectivă și care este eșalonat în funcție de data comunicării.

Termenul de scadență este fix și este determinat conform dispozițiilor art. 156 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, iar termenul de plată se stabilește în funcție de data comunicării actului administrativ fiscal.

Cum termenul de scadentă nu este condiționat de comunicarea actului administrativ fiscal privind obligația principală, calculul majorărilor de întârziere se face în funcție de scadența obligației principale, iar nu în funcție de comunicarea actului administrativ.

Urmare celor prezentate mai sus, suma achitată până la data plății, respectiv 19.01.2016, a mai intervenit o lună, lună pentru care intimata datorează majorări de întârziere de 1% din cuantumul obligațiilor fiscale principale neachitate.

Așa cum s-a arătat mai sus, creanța fiscală achitată de către intimată în data de 19.01.2016, nu a acoperit în totalitate obligațiile de plată suplimentare stabilite în urma raportului de inspecție fiscală. În data de 21.03.2016 a fost emisă Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/21.03.2016, care reflectă doar cuantumul majorărilor de întârziere, aferente perioadei ianuarie - martie 2016, calculate la obligația de plată suplimentară stabilită în urma raportului de inspecție fiscală.

Referitor la Decizia de impunere nr. x/21.03.2016, aceasta a fost emisa de organul fiscal cu respectarea dispozițiilor art. 94 alin. (1) și art. 95 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, decizie care reflectă situația fiscală la data de 01.01.2016, mențiune care se regăsește în conținutul deciziei.

În ceea ce privește impozitul pe clădiri stabilit în sarcina intimatei, acesta a fost calculat pentru fiecare imobil aflat în proprietatea acesteia, având în vedere valoarea de inventar, data dobândirii și data ultimei reevaluări, prin respectarea dispozițiilor Legii nr. 227/2015 privind C. fisc. , cu modificările și completările ulterioare.

Față de aceste considerente, recurenta pârâtă solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate și respingerea acțiunii reclamantei ca fiind neîntemeiată.

Examinând recursul de față, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge în consecință.

În prealabil, instanța de control judiciar constată că deși recurenta pârâtă s-a prevalat în mod formal de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., prezentul recurs aduce în discuție și incidența prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., susținând recurenta pârâtă faptul că prima instanță nu și-a motivat în fapt și în drept soluția, însușindu-și, fără nicio analiză, doar argumentele reclamantei și omițând cercetarea apărărilor formulate prin întâmpinarea depusă de recurenta pârâtă.

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., este casabilă hotărârea ce nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, apreciind instanța de control judiciar că recurenta pârâtă vizează prima ipoteză, respectiv nemotivarea hotărârii.

Prima ipoteză vizată de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. trebuie analizată, în concret, prin raportare la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească analiza instanței pe marginea obiectului cererii, susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Întinderea motivării hotărârii judecătorești trebuie raportată la circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, obligatoriu fiind, în contextul analizei respectării exigențelor prevăzute de art. 425 C. proc. civ., ca hotărârea să reflecte aplecarea efectivă a judecătorului asupra aspectelor esențiale și determinante ale cauzei.

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea dreptului omului și a libertăților fundamentale include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră relevante pentru soluționarea cauzei lor. Acest drept poate fi considerat efectiv numai dacă observațiile părților sunt într-adevăr "ascultate" adică examinate temeinic de către instanța sesizată (Hotărârea din 19 aprilie 1994, Van de Hurk contra Olandei, par. 59).

Întărind cele menționate în jurisprudența sa anterioară, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuează că exigența motivării hotărârilor judecătorești nu impune un răspuns detaliat la fiecare argument al reclamantului, însă ea presupune totuși ca partea în cauză să se poată aștepta la un răspuns specific și explicit cu privire la aspectele decisive ale procedurii în cauză (Hotărârea din 9 decembrie 1994, H. Balani contra Spaniei și Ruiz Torija contra Spaniei).

În speța de față, hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Astfel, din lecturarea sentinței civile criticate rezultă faptul că instanța fondului a abordat toate motivele de nelegalitate invocate de către reclamantă în cuprinsul acțiunii sale și a înlăturat apărările pârâtei în aceeași manieră, fiind de subliniat, totodată, antagonismul în care se află argumentele părților în ceea ce privește conținutul și obiectul noțiunii de reevaluare, context în care însușirea unora din argumente le exclude, în mod logic, pe celelalte.

Susținerile recurentei pârâte, conform cărora prima instanță a anulat nu numai decizia de impunere nr. x/21.12.2015 dar și decizia de impunere nr. x/21.03.2016 și deciziile de accesorii aferente acestora nu poate conduce la casarea sentinței întrucât soluția de anulare a tuturor actelor administrative fiscale are în vedere considerentul comun al tratamentului fiscal aplicat nereevaluării unor elemente corporale (cabine modulare) ce au fost greșit calificate de recurenta pârâtă ca fiind circumscrise noțiunii de clădiri, cu consecința stabilirii unor impozite pe clădiri în cotă majorată.

Trecând la cel de al doilea motiv de casare invocat în cauză, instanța de control judiciar subliniază că este chemată să analizeze modalitatea în care prima instanță a aplicat normele de drept material incidente în cauză, acestea fiind reprezentate de legislația fiscală primară și secundară incidentă în cazul stabilirii impozitului pe clădiri aplicabil imobilelor deținute de persoanele juridice și care nu au fost reevaluate conform legii, respectiv impozitul pe clădiri în cotă majorată.

Potrivit dispozițiilor art. 253 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. , în cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii.

Însă, potrivit dispozițiilor art. 253 alin. (6) din C. fisc. , în cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată, cota impozitului pe clădiri se stabilește de consiliul local/Consiliul General al Municipiului București între:

a) 10% și 20% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință;

b) 30% și 40% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 5 ani anteriori anului fiscal de referință.

În cauza de față, recurenta pârâtă a stabilit în sarcina intimatei reclamante cota majorată de impozit, reținând că sunt incidente prevederile art. 253 alin. (6) din C. fisc. , ca urmare a nereevaluării tuturor elementelor Înregistrate în grupa de imobilizări corporale "Construcții."

Astfel cum rezultă din cuprinsul sentinței civile criticate în prezentul recurs, instanța fondului a dispus anularea actelor administrativ fiscale prin care a fost impusă în sarcina reclamantei cota majorată de impozit atât pentru considerentul că reevaluarea, avută în vedere de dispozițiile art. 253 alin. (6) C. fisc. vizează exclusiv imobilul supus impozitării și nu toate imobilele deținute de contribuabil dar și pentru considerentul că elementele nereevaluate, respectiv cabinele modulare nu constituie clădiri, în accepțiunea C. fisc. , astfel că nu pot face obiectul unei reevaluări.

Constată Înalta Curte că elementul determinant pentru soluționarea prezentei cauze, date fiind particularitățile sale, nu este dezlegarea noțiunii de "reevaluare" sub aspectul întinderii sale, cât mai ales stabilirea faptului dacă acele cabine modulare sunt susceptibile de a face în sine obiectul procedurii de evaluare/reevaluare în vederea stabilirii impozitului pe clădiri datorat de persoanele juridice în condițiile art. 253 alin. (1) C. fisc. , sau, dimpotrivă, în condițiile prevăzute de art. 253 alin. (6) din același act normativ.

O primă observație ce trebuie făcută în acest context este aceea că prin raportul de inspecție fiscală nr. x/21.12.2015 s-a reținut că reclamanta intimată nu a reevaluat un număr de patru cabine modulare (cabina modulară de pază cu nr. inventar x și cabinele modulare cu nr. inventar x; 6902 și 6903), nefăcându-se nicio referire la alte imobilizări corporale nereevaluate, de genul celor la care recurenta face referire în întâmpinarea depusă la fond și în cererea de recurs.

De aceea, susținerile recurentei pârâte, în sensul că nici alte imobilizări corporale nu au fost reevaluate (cele menționate la filele x din cererea de recurs) nu au nicio relevanță pentru aprecierea legalității actelor administrativ fiscale și subsecvent a sentinței civile recurate, întrucât aceste apărări nu reprezintă altceva decât o completare a motivării actului administrativ după emiterea sa, evident nepermisă.

Prin urmare, analiza instanței de recurs se rezumă la verificarea legalității sentinței civile exclusiv din perspectiva tratamentului fiscal aferent nereevaluării cabinelor modulare de pază și respectiv utilizate ca banc de lucru în stația ITP, aceasta fiind destinația celor patru elemente avute în vedere pentru aplicarea cotei majorate de impozit.

În acord cu cele reținute de instanța fondului, Înalta Curte apreciază că nu pot fi încadrate în categoria clădirilor aceste cabine modulare, astfel că nereevaluarea acestora nu poate avea consecința fiscală prevăzută de art. 253 alin. (6) C. fisc. .

Potrivit dispozițiilor art. 249 alin. (5) C. fisc. , în înțelesul prezentului titlu, clădire este orice construcție situată deasupra solului și/sau sub nivelul acestuia, indiferent de denumirea ori de folosința sa, și care are una sau mai multe încăperi ce pot servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, produse, materiale, instalații, echipamente și altele asemenea, iar elementele structurale de bază ale acesteia sunt pereții și acoperișul, indiferent de materialele din care sunt construite. Încăperea reprezintă spațiul din interiorul unei clădiri.

Așadar, înțelesul noțiunii de clădire presupune stabilitatea imobilului, existența uneia sau mai multor încăperi și a elementelor structurale de bază reprezentate de pereți și acoperiș.

Cabinele modulare avute în vedere de inspecția fiscală nu prezintă caracteristicile unor clădiri, în primul rând pentru că acestea nu sunt fixate pe sol și nici în subsol, fiind mobile și în al doilea rând pentru că ele nu prezintă elementele structurale ale unei clădiri (pereți și acoperiș) fiind structuri monobloc din materiale PVC, ce sunt asimilate mobilierului necesar efectuării activităților intimatei reclamante (banc de lucru pentru inspectorul ITP și post de pază).

De altfel, apartenența acestor cabine modulare la categoria clădirilor ar fi trebuit să conducă organul fiscal la soluția impozitării acestora, or, chiar organul fiscal recunoaște că nu a calculat impozitul pe clădiri în privința acestor elemente întrucât sunt situate în interiorul clădirii, motivare ce în sine atestă neapartenența cabinelor modulare la categoria clădirilor, întrucât nu pot exista, din perspectiva C. fisc. clădiri în interiorul altor clădiri.

În plus, înseși operațiunea de reevaluare a clădirilor, așa cum aceasta a fost stabilită prin prevederile art. 251 alin. (6) C. fisc. , are în vedere scopul corectei impozitări și în privința acestor clădiri, astfel că în contextul în care chiar organul fiscal admite că nu poate proceda la impozitarea distinctă a acestor cabine modulare, nereevaluarea acestora nu poate avea consecința stabilirii impozitului în cotă majorată pentru celelalte clădiri deținute de intimata reclamantă.

Față de aceste considerente Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul civil de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Serviciul Public Finanțe Locale al Municipiului Ploiești împotriva Sentinței nr. 1484 din 25 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 decembrie 2019.

GGC - GV